Marcu 7,24-30

Ps. 147 (146)

În acest psalm se subliniază lucrarea lui Dumnezeu: un Domn care ne dă hrana, ne ajută să trăim. Sunt multe feluri prin care Domnul se îngrijește de viața noastră și ne hrănește. Spre exemplu, psalmistul spune: „Reconstruiește Ierusalimul”, „Adună pe cei risipiți ai lui Israel”, „Îi vindecă pe cei cu inima zdrobită”, „Leagă rănile”… Sunt modurile prin care Domnul are grijă de viața noastră și de orice viață. Iar acest fel al Domnului de a se îngriji, toți putem să-L înțelegem, căci stă scris: „Mare este Domnul nostru și mare este tăria Lui și priceperea Lui nu are hotar”, adică este o înțelepciune pe care fiecare om o poate înțelege.

Fiecare om poate pricepe că Domnul se îngrijește de viață și o hrănește. S-ar părea că favoriții în a înțelege acest mister sunt cei care într-un anume sens sunt „cei mai departe”: cei umili, cei blânzi și „puii de corb, care Îl cheamă pe El”, și nu cei care „aleargă sprinten” sau „calul”, simbol al puterii. De fapt, ultimul verset notează că: „Bunăvoința Domnului este în cei ce se tem de El și în cei ce nădăjduiesc în mila Lui, în harul Lui”. Altfel spus, Domnul e primit deplin de oamenii care primesc darurile Sale ca atare, ca daruri, ca pe „un har”: ca pe ceva care ne vine în ajutor și pe care suntem invitați să-l primim, și nu atât ca ceva pe care-l merităm…

Acest psalm ne introduce în textul nostru luat din Mc. 7, 24-30.

Contextul pildei

Ne aflăm în partea Evangheliei dedicată „Pâinii”: Pâinea înseamnă viață. Această parte a Evangheliei începe când, după ce a înviat copila, Isus spune: „Dați-i să mănânce”. Apoi urmează trimiterea în misiune, iar ucenicii nu trebuie să ia cu ei pâine, căci pâinea este cu totul altceva. După misiune, imediat avem „ziua pâinii”, iar pâinea e simbolul vieții.

Ce este viața? Avem viață și Viață. Toți trăim, cel puțin viața biologică… Însă există o „viață moartă” – o viață trăită pentru a muri – și o cunoaștem destul de bine: este viața egoistă, e viața trăită în singurătate, viața trăită prin prisma obligației, viața bazată pe lege și pe datorie, e viața fără relații… Și există un alt stil de viață, cel inaugurat de Isus atunci când „a luat pâinea” – căci noi primim totul – dar nu o ia ca pe un obiect de posedat, ci ca pe un dar…

Viața – Pâinea – care satură este cea care-i dăruită: nimeni nu poate să-și plătească (cumpere) viața. Viața omului este relație, iar relația nu poți să o cumperi. Viața, la fel ca Iubirea, nu poți să o cumperi, căci astfel o distrugi. Nu poți plăti viața, iar dacă ai pretinde s-o cumperi, ai trăi nefericit pentru întreaga ta viață. Iar, în final, trebuie să o restitui. Viața, la fel ca Iubirea, este dar; relația este dar! Existența noastră este dar!

Dacă nu te privești ca dar, te vezi ca fiind o obligație, o datorie, ești nefericit și-i faci nefericiți pe ceilalți din jurul tău… E clar?

Așadar, stilul vieții indicat de „Pâine” constă în faptul că tu „iei”, binecuvântând pe Cine o dăruiește, deci pâinea este semnul Iubirii Domnului, deci te simți iubit, ești fiu, este pâinea fiilor, care-i gratuită, la fel ca Iubirea – căci, dacă e plătită, nu-i Iubire – iar tu devii fiu, egal cu Tatăl, adică știi să iubești pentru că frângi și împarți… Și aceasta-i viața care continuă, este Viața veșnică deja prezentă astăzi, aici…

Apoi avem cealaltă viață (pâine), care se cumpără, se vinde, se distruge, se posedă, fiind prezentă și-n sfera relațiilor. Însă fiecare relație care-i posedată este ucisă. Și fiii sunt uciși dacă sunt posedați, stăpâniți, cumpărați… Și celălalt e ucis… O anume relație, dacă tu o pretinzi, nu mai este adevărată!

Noi trăim în baza harului, „a grației”, adică în baza darului pe care Celălalt ni-l oferă, iar viața noastră relațională – care-i viața umană – este dăruită gratuit de unul celuilalt. Și nu poate fi plătită…

Iar când celebrăm Euharistia, celebrăm izvorul Vieții, care-i Viața Fiului care a luat pâinea – simbol al întregii Sale vieți – făcând acest gest la Cina cea de Taină, L-a binecuvântat pe Tatăl – în darul pâinii, El se simte iubit – și deci știe să Se frângă și să Se dea în totalitate fraților. Căci viața o ai numai dacă o dai. Dacă n-o dăruiești, n-o ai. La fel ca Iubirea.

În opoziție cu „ai Săi din Nazaret” – care „nu aveau credință”, iar, după Luca, doreau chiar să-L ucidă… – și cu „discipolii” care, după darul pâinii, nu înțeleg nimic, iar în barcă Îl confundă pe Isus cu o nălucă, pentru că „aveau inima împietrită, căci nu au înțeles minunea înmulțirii pâinilor”… cea dintâi care înțelege minunea „pâinii” – a pâinii fiilor, pe care mereu o celebrăm la sf. Liturghie, căci acesta-i centrul creștinismului, este o femeie. Nu ucenicii, nu evlavioșii creștini, nici măcar evreii, ci o femeie păgână, aparținând unei națiuni dușmane evreilor, înțelege sensul Pâinii…

Așadar, „Pâinea” – adică Viața și Iubirea – este dată nu celor care pretind că au dreptul, ci celor care nu au niciun drept! Dacă unul crede că are dreptul, înseamnă că Celălalt îi este dator, dar aceasta nu-i Iubire!

Se citește Mc. 7, 24-30

24 Apoi a plecat din acel loc şi a venit în ţinutul Tirului şi Sidonului şi a intrat într-o casă, voind ca nimeni să nu ştie, însă nu a putut să rămână ascuns, 25 căci o femeie a cărei fiică avea un duh necurat a auzit despre el şi, venind îndată, a căzut la picioarele lui. 26 Însă femeia era păgână, de origine siro-feniciană. Ea l-a rugat să alunge diavolul din fiica ei. 27 El i-a spus: „Lasă mai întâi să se sature copiii, căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei”. 28 Dar ea i-a răspuns: „Doamne, chiar şi căţeii mănâncă sub masă firimiturile copiilor”. 29 El i-a spus: „Pentru acest cuvânt, mergi: diavolul a ieşit din fiica ta”. 30 Şi, plecând acasă, a găsit fetiţa culcată în pat şi diavolul ieşise din ea.

Textul începe și se încheie cu cuvântul „casă”. Casa e locul relațiilor; e locul în care trăim ori „pâinea fiilor” – Viața -, ori „pâinea datoriei”, cu toate dezechilibrele care există în sfera datoriei, adică relațiile morții. Altfel spus: în casă, în relațiile cele mai strânse, avem ori Viața, ori moartea; ori posedarea, ori darul…

v. 24

24 Apoi a plecat din acel loc şi a venit în ţinutul Tirului şi Sidonului şi a intrat într-o casă, voind ca nimeni să nu ştie, însă nu a putut să rămână ascuns,

„Plecând de acolo”: unde era? Era acolo unde vorbise cu discipolii Săi după ce a avut discuția cu fariseii despre normele rituale cu privire la ce-i „curat” și „necurat”. Nu-i vorba atât de un loc geografic, cât despre o situație de viață.

El iese din casa în care erau discipolii Săi, care nu au înțeles nimic. Tocmai cu ei a avut acea dispută, căci zicea: „Și voi sunteți atât de fără minte?” Iese din acel loc și plecă spre „ținutul Tirului și al Sidonului”…

Acest fapt ne spune pe de o parte că tot ceea ce se va întâmpla acum are legătură cu ceea ce a fost, cu discuția avută mai înainte de Isus cu fariseii și cu discipolii Săi, iar, pe de altă parte, că tot ceea ce se va întâmpla acum se datorează lui Isus care se pune în mișcare… Altfel spus, Isus face primul pas. Numai apoi avem această femeie care vine și se aruncă la picioarele Lui. Însă Isus îi oferă posibilitatea acestei întâlniri: El se mișcă primul, El se îndreaptă spre ținutul Tirului și al Sidonului. Așadar, faptul că noi ne putem apropia de Isus este un răspuns dat primului pas făcut de El.

Iar Isus e un Domn care ajunge până la aceste ținuturi (granițe), care pentru un israelit erau locurile dușmanului…

În psalm am citit că „înțelepciunea Sa nu are hotar”, acum vedem că-I un Domn care umblă în largul Său și-n afara granițelor lui Israel – și, într-un anume fel, lucrează mai bine în afara granițelor lui Israel, în afara casei în care stătea cu discipolii Săi – fiind un Domn care se simte acasă la El în orice loc…

Iese din casa discipolilor săi, ajunge la marginea Tirului și Sidonului și intră în casă… Așadar, după ce a câștigat bătălia în discuția despre ce-i „curat” și „necurat”, ne arată că niciun loc nu-i „necurat”.

Cuvântul „casă” apare de trei ori și se referă la trei case (situații) diferite… Deci, tema casei este importantă…

Casa nu-i precum „vizuina” animalului: un loc în care acesta stă la adăpost, apoi iese să vâneze și pe urmă se reîntoarce pentru a se proteja… Adevărata casă e locul relațiilor, un loc în care suntem primiți și iubiți. Dacă nu, nu stăm în casă, ci plecăm… Așadar, casa e locul în care trăim viața umană! Iar dacă omul nu-i „acasă”, imediat se vede, nu știe încotro s-o apuce, își pierde sensul vieții…

Când vedeți un om pe stradă: ori vine de acasă, ori merge acasă… sau se plimbă puțin, dar apoi se va întoarce acasă… Dacă un om nu are casă, ne dăm seama imediat: nu are de unde să vină și nici încotro să meargă… Și cine nu-i iubit, nu știe de unde vine și nici unde merge…

Isus intră în casă… Și „dorea să nu știe nimeni”, căci El nu merge într-un ținut păgân – ca Tirul și Sidonul – pentru a face nu știu ce lucruri, ci pentru a sta în casă. Casa Lui este acolo unde-I primit. Isus nu merge să facă nu știu ce, ci El caută casă… Și tocmai în interiorul casei se întâmplă lucrurile mari…

Isus pleacă din casa discipolilor – din locul în care ei nu înțeleseseră nimic, la fel ca fariseii – iar faptul că iese din această casă, care oarecum Îl refuză și nu-L înțelege, nu-L blochează pe Isus, ci-L deschide spre o nouă întâlnire…

Despre „casă” putem spune că fiecare om este „acasă” acolo unde este iubit.

Prima întrebare pe care Dumnezeu a adresat-o lui Adam: „Unde ești?”, ne indică faptul că Adam nu mai era la locul său, în „casa” sa… Căci locul omului este Dumnezeu: El ne iubește, iar noi suntem „acasă” în El; locuim în El.

Fiecare este gazda, este „casa” celuilalt. Locuim în El pentru că ne primește de mici. Și, de fiecare dată când suntem primiți, „casa” noastră crește, până la a cuprinde și îmbrățișa întreaga lume, lumea relațiilor libere. Această casă e Dumnezeu, e Iubirea; e locul în care se află „pâinea fiilor”, unde putem trăi ca frații.

Deși Isus vrea să nu știe nimeni, El „n-a putut să rămână ascuns”.

Într-un fel, în acea „casă” deja intuim că se va întâmpla ceva… Altfel spus, nu putem rămâne ascunși. La fel cum s-a întâmplat când a mers cu ai Săi, iar ceilalți I-au luat-o înainte, și în acest text avem o dorință după Viață prezentă în oamenii pe care El îi întâlnește: ei Îl doresc pe Domnul, iar El nu se ascunde, nu se sustrage…

Dorea să se ascundă, ca nimeni să nu știe, și se întâmplă exact opusul… Deoarece în casă există cu adevărat un secret pe care toți ar trebui să-l descoperim. Și-i „secretul” de a fi primiți și de a primi, a găzdui. Acest adevăr e ignorat de majoritatea oamenilor, însă Isus vrea ca toți să-l priceapă… De fapt…

vv. 25-26

25 căci o femeie a cărei fiică avea un duh necurat a auzit despre el şi, venind îndată, a căzut la picioarele lui. 26 Însă femeia era păgână, de origine siro-feniciană. Ea l-a rugat să alunge diavolul din fiica ei.

„Auzind”… Următorul text din Marcu va fi despre vindecarea surdo-mutului, care-i reprezintă pe discipoli…

Această femeie „a auzit” despre Isus.

Mai înainte de a ni se spune ce face această femeie, ni se descrie situația ei: „a cărei fetiță era stăpânită de un spirit necurat”… Această situație e o altă legătură cu textul anterior, în care se vorbea despre „curat, necurat”. Însă după iudei, farisei și chiar după părerea noastră, aceasta era însușirea care ar fi trebuit să o țină (și să ne țină) departe de Domnul… Nu putea să se apropie de Domnul, fiind în acea stare… S-ar părea că sunt o mulțime de factori care-l împiedică pe om să-L întâlnească pe Domnul, căci se vorbește despre „un spirit necurat”, despre „o femeie păgână”, de origine „siro-feniciană”, indicând faptul că aparține marilor dușmani ai lui Israel… Să fie mai departe de atâta, de mântuire, nu se poate… Dacă aceasta nu stă departe de Domnul, atunci cine trebuie să stea departe de El? Aceasta-i gândirea noastră…

Isus însă merge să o provoace tocmai în ținutul ei… Noi am putea crede că El ar vrea să sublinieze diferențele dintre ei, dar în text se spune: „a venit și s-a aruncat la picioarele Lui”…

Tocmai această femeie intră în casa în care-i Isus și se aruncă la picioarele Lui. Acest fapt ne determină să ne întrebăm: „Pe ce ne bazăm noi să mergem la Isus, să ne apropiem de El?” Ce ne poate îndemna spre El? Ce imbold poate să ne determine să avem o relație cu El? Această femeie, care nu-i evreică și nici discipol, pe ce se bazează să meargă la El?

Ea trăia în casa ei, fiind în legătură cu un spirit necurat. Așadar, ea trece de la o casă în care-i un spirit necurat, la o casă în care-i prezent Domnul. Par două case opuse. Deci, ce justifică această întâlnire, care-i unică în toată Evanghelia?

Tocmai „starea necurăției”, care ar fi trebuit să o țină pe această femeie departe de Domnul, o îndeamnă să meargă la El… Așadar, ce mă poate determina să merg înaintea Domnului? Tocmai distanța mea mare față de El și faptul că nu merit… Căci iubirea nu trebuie meritată: căci dacă o meriți, este necurăție… Harul, gratuitatea pură, mă îndeamnă să merg la El!

Situația fiicei, o stare care oarecum e și a ei, contribuie la întâlnirea cu Domnul.

Această femeie este cea dintâi care a înțeles sensul prezenței lui Isus în lume și ce trebuie să facem ca să mergem la El.

Până în acest loc al Evangheliei ni s-a prezentat că putem merge la Domnul numai dacă ne „purificăm mâinile”… Însă, Isus ne-a spus că toate acesta sunt „tradiții omenești”… Această femeie ne uimește după cum i-a uimit și pe cei din jurul lui Isus…

E interesant că „a auzit” înseamnă că a auzit despre Isus, căci altfel ar fi mers la un altul… Și cele auzite despre Isus au ajutat-o să înțeleagă ceva mai mult decât au priceput discipolii! Ea a înțeles că El este Har, Grație, Gratuitate, Dar.

Episodul este asemănător cu acela de la cap. 5, al femeii care suferea de doisprezece ani de hemoragie: și ea trăiește în situația ei de necurăție, și tocmai datorită stării ei are întâlnirea cu Isus. Altfel spus, în loc să trăiască necurăția sa, precum ceva care separă, divide, trăiește limita (boala) ei, viața ei care se scurge, ca pe un loc al întâlnirii cu Domnul.

Aceste două femei merg la Domnul pentru că doresc Viața! E minunat să judecăm că: mergem la Domnul pentru că dorim să trăim… Sau „eu vin acasă la Tine pentru că vreau să trăiesc!” Setea mea după Viața mă îndeamnă să vin la Tine!

A trăi înseamnă a fi primiți, acceptați, găzduiți gratuit, în casă.

Notăm că nu Isus săvârșește minunea. În Marcu este singura minune înfăptuită „de la distanță”… adică ea se poate întâmpla din nou și-n zilele noastre… Iar minunea o face „cuvântul” femeii…

Această femeie păgână… „Îl ruga”: „Îl ruga să alunge dracul din fiica ei”. Altfel spus, ea merge la Isus să-I ceară ajutorul pentru ca fiica ei să poată trăi în plinătate (ca El să alunge acel drac care o împiedică să aibă o viață împlinită)… Pentru aceasta-L roagă pe Isus. Din cele auzite despre El, această femeie a înțeles că acel om, Isus, îi poate oferi Viața, îi poate dărui Viața. De aceea merge le El…

v. 27

27 El i-a spus: „Lasă mai întâi să se sature copiii, căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei”.

La prima vedere, răspunsul lui Isus – „lasă mai întâi să se sature copiii” – nu pare să o bucure pe această femeie…

„Am venit pentru oile pierdute ale casei lui Israel” spune Matei, dar întărind apoi că Isus a venit „pentru cei pierduți”… Este ca și cum am avea un „mai întâi” și un „după”; ca și cum această femeie ar trebui să-și aștepte rândul.

Și-i adevărat, pentru că aceasta e singura minune pe care Isus o săvârșește în afara lui Israel… Căci, în ciuda aiurelilor de atotputernicie pe care le avem, Isus a rămas între granițele lui Israel… Doar o singură dată a ieșit… și dorea ca nimeni să nu știe, iar apoi a spus: „Aici nu trebuie să fac nimic”, căci am venit în lume să fac cu totul altceva…

Isus ne explică sensul cuvintelor că „mai întâi trebuie să se sature fiii”: „căci nu-i frumos” – acesta e un cuvânt cheie din această parte a Ev. după Marcu – „să iei pâinea fiilor și să o arunci cățeilor”.

Este prima dată când apar cuvintele „pâinea fiilor”, Viața fiilor, Viața fraternă… Este tot ceea ce Isus a venit să ne învețe, căci de la Adam încoace toți am pierdut Viața frățească, omorându-i pe Tatăl și pe frați…

Cuvintele „a lua pâinea” le-am aflat și la cap. 6, loc în care Isus a luat pâinea, a mulțumit, a binecuvântat, a frânt-o și a dat-o… Acest stil, acest fel de a „lua pâinea”, este hrănitor, ne satură. Aceste gesturi ne arată însemnătatea profundă a vieții lui Isus.

„Pâinea fiilor, nu-i frumos să o arunci cățeilor”… S-ar părea că Isus „divide” oamenii în categorii: există fiii și există cățeii… Iar această femeie este așezată în cea de a doua categorie, nu între oameni, ci între căței, căci, după părerea evreilor, păgânii erau câini… Așadar, după Isus, mai întâi să se sature fiii lui Israel și apoi păgânii…

S-ar părea că primul răspuns al lui Isus subliniază o anume distanță, dar în realitate vom vedea că-i dă ocazia acestei femei să intre mai adânc în raportul cu El… Oarecum Isus îi încearcă stăruința: ne arată cu ce spirit, cu ce determinare ea s-a dus la El… E la fel ca în Io. 2 când se adresează Maicii Sale cu unele cuvinte care puteau să o mire pe Maria… însă Maria va continua să stăruie, adresându-se slujitorilor…

În textul nostru Isus face deosebirea între „fii” și „căței”, dar apoi spune: „Lasă mai întâi să se sature fiii” – și aceste cuvinte le-am explicat în cap. 6, când Isus „a luat” și apoi „s-au săturat”. Așadar, există o Pâine care satură și mulțumește. Apoi, continuă Isus, va fi și pentru ei, și pentru alții, și pentru această femeie…

Marcu scrie păgânilor: și face din această femeie păgână cea dintâi persoană și singura care înțelege câte ceva despre Isus, iar la urmă va înțelege și centurionul roman care-L ucide…

Acest text ne arată o deschidere către păgâni, deși Isus venise numai pentru Israel… Apostolii vor fi cei care vor merge să evanghelizeze întreaga lume… Isus a mărginit ministerul Său la cei pierduți ai casei lui Israel. Apoi, de aici Evanghelia se va răspândi la toți ceilalți…

Isus sosește de la întâlnirea cu fariseii și discipolii care nu au înțeles nimic despre „minunea pâinilor”, iar acum, pentru prima dată, o femeie o înțelege… Și e prima dată când Isus o numește pâinea fiilor; și o spune acestei femei ca să înțeleagă…

v. 28

28 Dar ea i-a răspuns: „Doamne, chiar şi căţeii mănâncă sub masă firimiturile copiilor”.

Această femeie e singura persoană din toată Evanghelia care-L numește „Domn”… Cuvântul „Domn” pentru un evreu este numele lui YHWH; altfel spus, această femeie e singura care-L recunoaște ca „Domn”. Fiind o păgână, nu-i este greu să-I spună „Domn”. A doua oară, în Evanghelia după Marcu, însuși Isus își va atribui titlul de „Domn”, când va trimite ucenicii să ia asinul: „Celor care vă vor întreba cine-l ia, să le spuneți: «Domnul îl cere, căci are nevoie»”.

În textul nostru Isus se revelează „Domn”, iar femeia Îi spune: „Și cățeii”.

Dacă pentru discipoli Isus e o nălucă, pentru această femeie Isus e tocmai Domnul! Iar în răspunsul ei reia cuvintele lui Isus, deoarece, când aude că Isus spune „nu-i bine să arunci pâinea fiilor la căței”, ea nu-I spune că greșește, ci primește cuvântul Lui. Ea nu zice: „Nu sunt un cățel”, ci „sub masă și cățeii mănâncă din firimiturile pruncilor”…

Altfel spus, această femeie Îi dă dreptate lui Isus. E ca și cum ar spune: „Eu nu am niciun merit, nu-ți prezint niciun drept ca să pot primi acest dar, ci mă aflu aici numai să primesc acest dar așa cum este: un dar”. Ea ne arată că înțelege că-i cu adevărat „pâinea fiilor”… Numai dacă un om se simte „cățeluș” poate primi pâinea fiilor, adică o pâine care-i gratuită. Altfel nu-i pâinea fiilor, ci e pâine plătită cu preț scump… Cu tot binele pe care ți-l vreau, mă tratezi astfel?…

Cu alte cuvinte, experiența noastră decisivă este cea a gratuității: noi primim totul în dar… Din nefericire, noi mereu trăim după logica lui a produce, a face, a cumpăra, a vinde, a merita toate lucrurile juste în sfera economiei de piață, dar nu aceasta este Viața… Viața există pentru că-i gratuită, pentru că-i har (grație), pentru că-i frumoasă, pentru că-i dar. Cu adevărat suntem oaspeți unii-altora…

Suntem oaspeți chiar și ai pământului… Nu stăpânim nicio relație, căci, dac-ar fi așa, o ucidem. Nu-l posedăm pe celălalt! Noi trăim prin Har (Grație): deci este un har să trăim, dacă nu, este o nefericire, o nenorocire. Și-i frumos să trăim prin har, căci astfel trăiește și Dumnezeu: Tatăl trăiește prin iubirea Fiului, iar Fiul se hrănește din iubirea Tatălui. Iubirea este viața și hrana ambilor. Niciunul nu trăiește pentru Sine, ci există pentru Celălalt.

Să ne amintim că ceea ce ne satură este ceea ce dăruim. În pilda tatălui milostiv, fiul risipitor dorea să se sature cu roșcovele porcilor, dar nimeni nu i le dădea. Noi i-am spune: „Ia-ți-le!”. Însă, nu! Căci ceea ce te satură e faptul că există un altul care-ți dă să mănânci, te satură relația pe care o ai cu altul… Altfel, hrana devine anorexie ori bulimie.

Ne satură ceea ce dăruim, și nu atât „darul” primit, ci relația cu Dăruitorul! Iată de ce-i important să mâncăm împreună: în hrană, cu adevărat se află viața părinților, efortul lor, iubirea lor. În fiecare firimitură e prezentă viața celui care dăruiește! Și cu cât mai mică este firimitura, cu atât mai mare este semnul pentru cei care înțeleg Iubirea.

Îmi amintesc de un tablou al lui Köder despre regele David: în mâna Domnului stă fața Domnului. Cu alte cuvinte, în darul ce-ți este oferit, tu Îl întrevezi pe Dăruitor, căci, dacă nu-l vezi pe Dăruitor, nu înțelegi valoarea darului…

Dacă un om dăruiește un lucru, în realitate se dăruiește pe sine… Darul este doar un „semn”… Însă noi suntem fetișiști, căci ținem darul pentru noi. Însă darul este semn al Dăruitorului: în acest fapt stă valoarea darului. Diferența care există între un inel pe care ți-l cumperi și cel pe care ți l-au făcut cadou este infinită… Cel primit în dar îl reprezintă pe cel care ți l-a oferit.

Așadar, femeia, recunoscând gratuitatea darului – a pâinii – devine „fiică”. Din „cățelușă” devine fiică. Deci, cuvintele lui Isus, care par un obstacol, devin o punte de legătură: îi permit acestei femei să facă saltul calitativ, să-și însușească și să intre în logica „fiilor”.

Notăm că femeia primește gratuit darul pâinii, căci observației lui Isus „nu-i frumos să iei pâinea fiilor și să o arunci cățeilor”, ea îi răspunde „cățeii mănâncă firimiturile”. Ea nu cere „pâinea”, ci se mulțumește cu firimiturile… Nu doar că nu-și prezintă meritele, dar nici măcar nu pretinde să-i fie dată pâinea, ci sunt suficiente „firimiturile”. Despre această „pâine” ea a înțeles că firimiturile sunt suficiente și satură…

Să ne oprim asupra noțiunii de „firimitură”. Gesturile mari de iubire toți suntem capabili să le facem, cel puțin ca să ne salvăm obrazul, căci altfel am fi catalogați „fără suflet”, insensibili… Însă lucrurile mici, „firmiturile”, sunt cele care indică, arată adevărata iubire. Numai delicatețea și mărinimia iubirii văd importanța firimiturilor… Gesturile mari le facem oarecum obligați, căci altfel, ce figură facem? Deci, suntem bieți egoiști… Însă Iubirea stă în firimituri, iar Ioan spune: „adunați firimiturile de pâine”… Căci într-adevăr, în fiecare bucată mică de pâine (de iubire) se află Cel care iubește și dăruiește… Și cu cât bucata e mai mică, cu atât Iubirea e mai Mare. Căci, dacă e mare pâinea pe care ți-o dă, tu te îndrăgostești de pâine… Iar dacă bucata e mică, înseamnă că în spatele ei se află ceva măreț… Gesturile mici sunt mai importante, arată o iubire profundă.

În acest sens, Primo Levi ne oferă un exemplu în cartea sa „Se questo è un uomo” (Dacă acesta e un om) – despre un anume Lorenzo, un muncitor italian, care pentru un timp îi aduce o parte din porția sa de mâncare, îi oferă un pulover, îi trimite unele vederi – și notează că tocmai datorită acestui om și acestor gesturi – care sunt „firimituri” – n-a uitat că este om.

Gratuitate în lucrurile mici! Dacă nu suntem în măsură să arătăm gratuitate în lucrurile mici, nici măcar nu vom fi capabili să o arătăm în lucrurile mari… Însă ne este dată posibilitatea să trăim gratuitatea în lucrurile mici, în „firimituri”.

„Firmiturile de pâine” au legătură cu tabloul în care femeia cu scurgeri de sânge atinge „poala” hainei lui Isus: e suficient să poată avea acces la poală… Atitudinea care arată credința în această „pâine” poate fi exprimată prin atingerea poalei sau prin strângerea firmiturilor. Și este o atitudine care ne transformă complet viața…

Deși discipolii aveau în barcă douăsprezece coșuri pline cu pâine, se scufundă! Din cauza greutății pâinii… Dar acestei femei îi este suficientă o firimitură pentru a-și salva fiica, de la distanță, de cel rău; de diavol, care-i originea oricărui rău. Acest fapt ne arată credința femeii: credința adevărată ne-o arată o femeie păgână!

Puterea mare a pâinii nu-i cea de a face minuni, ci-i cea de a ne elibera de spiritul răului, de diavol… de adevăratul drac pe care toți îl avem, adică de egoism!

Adevărata vindecare de rău o înfăptuiește pâinea, această pâine a Iubirii, „firimiturile”. Nu din întâmplare această minune e un exorcism. Adică încrederea în iubirea Tatălui alungă din om tot răul, tot păcatul care locuia în om, de la Adam încoace… Îl ajută pe om să-L recunoască pe Dumnezeu, îl ajută să se recunoască fiu și să recunoască că-i iubit. Și-l ajută să-și recunoască fratele…

Iată felul prin care această femeie intră în comuniune cu Domnul: fără să-și etaleze meritele, fără să pretindă drepturi. Este modul cu care ar trebui să ne apropiem de Împărtășanie… Textul ne arată felul în care „această” femeie trăiește Euharistia, ea trăiește și-și vindecă fiica prin darul pâinii… Și noi ar trebui să trăim Euharistia cu mulțumire și recunoștință, nu cu o atitudine de posedare…

vv. 29-30

29 El i-a spus: „Pentru acest cuvânt, mergi: diavolul a ieşit din fiica ta”. 30 Şi, plecând acasă, a găsit fetiţa culcată în pat şi diavolul ieşise din ea.

Nu Isus o vindecă, ci „Pentru acest cuvânt”… pe care tu – femeie – l-ai spus. Cuvânt care-I același pe care L-am spus și Eu. Deci, Isus și femeia spun același cuvânt. Această femeie judecă la fel ca Isus: ea este cea dintâi care a înțeles sensul profund al pâinii; ea ne descrie ceea ce a vrut să ne transmită Isus prin semnul „pâinii”. Ceea ce încă până acum n-au priceput discipolii și ceilalți din jurul lui Isus e înțeles de această femeie…

Prin acest text Isus ne descrie în cine și unde această pâine aduce rod; cine o primește cu adevărat… Pâinea este primită de această femeie, care astfel își arată credința… Minunea este tocmai credința acestei femei…

Care-i adevărata minune?

În textul paralel, Matei adaugă că „Isus s-a minunat de această credință și a spus: nu am aflat atâta credință”… La cap. al VI-lea Isus se minunează că nu află credință la ai Săi, iar aici se minunează că o află la păgâni.

Dumnezeu se miră de credința noastră, căci Dumnezeu poate face totul, în afară de un lucru: ca noi să-L primim. El se miră de încrederea noastră în El și de iubirea noastră față de El. Căci Dumnezeu este iubire și inclusiv El are nevoie să fie iubit. Deci, credința și iubirea noastră Îl uimesc, și spune: „E minunat! Această femeie M-a primit, M-a înțeles!” Iar despre „ai Săi” spune: „Vai, ai Mei nu M-au înțeles…!”

Altfel spus: când află credință, El se minunează și spune „e frumos că au credință”, iar dacă nu află credință, se întreabă: „Cu toate câte am făcut pentru ei, oare ce trebuie să mai fac?”… Cu alte cuvinte, credința noastră este un act liber, absolut, pe care Dumnezeu nu-l poate face în locul nostru, ci numai noi avem puterea de a-L primi, de a ne încrede în El: deoarece credința înseamnă a-L primi ca fiind El pâinea vieții, ca har, ca dar…

Intrând în acest raport cu Domnul – prin credință – primește ca rod viața Sa, eliminând diavolul din fiica ei…

Putem crede că diavolul locuia în fiică din cauza mamei, căci diavolul întotdeauna are legătură cu relația: acum „fiica ei”, fiica ei, fiica ei nu mai are diavol…

Ea află fetița „aruncată” pe pat, spune textul grec. Mai înainte se vorbea despre „pâinea fiilor” și despre a o „arunca” la căței, iar acum avem această fetiță „aruncată” pe pat, ca și cum s-ar dori să se spună că această fetiță – care trăiește – este pâinea: sensul, însemnătatea pâinii este viața fiilor, faptul ca fiii să trăiască.

Acum nu mai este fiica ei, ci-i ea însăși. Pentru „pat” se folosește cuvântul „kliné”, același cuvânt folosit atunci când în deșert s-au întins pentru a mânca, deoarece indică locul unde se mănâncă – „klinio” – se mănâncă din abundență, întinși, pentru a sărbători… Așadar, fetița mănâncă pâinea fiilor; ea însăși e identificată cu pâinea…

Așadar, semnificația acestei pâini este într-adevăr viața fiilor: Domnul dorește ca fiii Săi să trăiască. El nu vrea ca ei să se prăpădească sau să se piardă alergând după nu știu care lucruri, ci să dorească Viața, să trăiască…

Nu Isus face minunea, ci această femeie, „pentru cuvântul ei”; altfel spus, schimbându-se cuvântul femeii, i se schimbă viața fiicei.

Textul este axat pe „pâinea fiilor” care biruie spiritul răului, diavolul surd și mut care ne împietrește inima, vom vedea în textul următor …

Față de disputa anterioară despre legi și interziceri, textul nostru ne pune înaintea ochilor dorința de Viață, pe care Domnul o are pentru fiii Săi.

În primele două cap. din Geneză se vorbește de cei doi pomi: pomul Vieții și pomul cunoașterii Binelui și Răului, căci noi mereu suntem ispitiți să punem în centru interzicerile și normele… Însă Domnul – în centrul grădinii – a pus pomul Vieții. Aceasta e dorința Sa! Riscul e să pierdem din vedere acest adevăr și să punem în centru celălalt pom, crezând că pe Domnul Îl interesează altceva, și nu Viața fiilor Săi.

Să nu uităm că El „Procură hrană animalelor, puilor de corb care strigă către El”, spune psalmistul. Așadar, Domnul dorește să slujească viața noastră, căci este „Cel ce vindecă pe cei zdrobiți cu inima și leagă rănile lor…”.

Acesta este Domnul pe Care L-a întâlnit această femeie și-L numește „Domn” tocmai din acest motiv. Căci ea a cunoscut cum e inima Domnului. S-a produs o întâlnire deplină între femeie și Domnul; o întâlnire care pentru „ai Săi” încă trebuie să se întâmple…

Întrebări ajutătoare pentru aprofundarea unor teme

– Ce v-a inspirat acest text? Ce v-a mișcat în interior?

– Isus nu spune „pâinea fiilor”, ci „pâinea celor generați”: pâinea fiilor e pâinea în care se elimină relațiile posesive, și toți suntem frați, „generați, născuți” de același Tată – care-I Dumnezeu – și care ne creează pe toți după chipul și asemănarea Sa.

– Putem lua „firimiturile” numai dacă suntem atenți la lucrurile aparent mici. Fariseii erau atenți la lucrurile mici, dar lăsau de o parte „elefantul”: aceste firimituri sunt adevăratul „elefant”, adică faptul că în dar se află Dăruitorul. Și nu trebuie să neglijăm acest adevăr. Dacă nu înțelegem acest adevăr, darul nu mai este dar, ci-i posedare, e o captură a celuilalt… Însemnătatea firimiturilor face referire la faptul că sunt un dar, și nu la faptul că trebuie să fim meticuloși… Cele două exorcisme pe care le-a făcut Isus până în acest loc al Evangheliei au fost periculoase, dar acum este suficient cuvântul acestei femei, iar exorcismul se întâmplă de la distanță… Următoarea minune – vindecarea surdo-mutului – vorbește despre noi, discipolii, care suntem incapabili să spunem acest cuvânt al „pâinii”, suntem surdo-muți…

– Situația femeii: pare a fi fără mijloace, goală; e o străină, nu are merite de prezentat înaintea lui Isus, are o fiică îndrăcită, deci este neputincioasă și disperată… A pierdut orice speranță de a se simți utilă, considerată… De fapt, aceasta este condiția umană: trăim în baza Harului, a Grației. Și Domnul e Har, și-L aflăm atunci când nu avem niciun merit…

– E un text pentru timpul Crăciunului (al nașterii): timp al cadourilor, al Grației, al unei fiice care se naște la adevărata viață, o mamă care devine mamă cu adevărat, iar Isus se naște ca Domn pentru întâia oară prin „cuvântul” acestei femei.

– Acum înțelegem de ce, atunci când mergem să ne împărtășim, spunem: „Nu sunt vrednic”; dacă tu ai fi vrednic, nu ai merge să iei (să primești) un dar, ci un salariu pentru „meritele” tale, deci, nu ai primi Iubirea Sa…

Pentru a celebra cum se cuvine Euharistia trebuie să o vedem ca fiind un dar!

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila