Marcu 7,24-37

„Nu-i frumos să iei pâinea fiilor și să o arunci câinilor”.

Efata, adică „deschide-te!” Credința în „pâinea fiilor”, chiar și-n absența lui Isus, îi vindecă chiar și pe păgâni. De fapt, este vorba despre prezența Sa puternică în lume… Dacă suntem surzi, nu reușim să vorbim: dacă suntem surzi față de iubirea pe care Fiul ne-a arătat-o, nu reușim să comunicăm corect cu frații.

Este lent și greu drumul vindecării închiderilor în sine și al blocajelor care ne lasă insensibili față de iubire.

Ce simt dacă mă identific cu surdo-mutul și cu ceea ce i se întâmplă?

Care sunt cuvintele care umplu mintea mea de zgomote și mă lasă surd față de cuvântul iubirii?

Ps. 19 (18)

Psalmistul ne spune despre felul în care ne vorbește Dumnezeu. Există trei feluri în care vorbește Dumnezeu: primul mod este cel al cerului și al naturii, adică întreaga natură cântă mărirea lui Dumnezeu, iar omul o înțelege, căci fiecare dar vorbește despre Dăruitor. Așadar, primul cuvânt al lui Dumnezeu este creația (realitatea). Al doilea Cuvânt al lui Dumnezeu este Cuvântul, istoria, Biblia, revelația, loc în care El se comunică direct pe Sine. Și avem un al treilea Cuvânt, mult mai important, care este în interiorul inimii fiecăruia dintre noi: este inima care se bucură, ochii care devin luminoși, este dulceața pe care o simțim în interior… Altfel spus, Dumnezeu îi vorbește în special inimii, dându-i acele sentimente care ne ajută să trăim: bucuria, lumina, dulceața, simțiri care dau sens vieții noastre.

În această cateheză vom asculta marea minune a Cuvântului la care Evanghelia vrea să ne conducă.

Cuvântul pare lucrul cel mai ușor de realizat, însă toate înșelăciunile se nasc din cuvânt, toate neînțelegerile, nedreptățile, certurile izvorăsc din cuvânt. Așadar, cuvântul este început de viață și de moarte. Prin urmare, a învăța Cuvântul vieții și a crește în Cuvântul vieții este sensul, însemnătatea existenței noastre.

Vom parcurge două pilde, dar mai întâi reamintim contextul și ceea ce am prezentat în cateheza anterioară. Ne aflăm în „secțiunea pâinii” și am explicat că Cuvântul devine Pâine, devine viață. Iar această Pâine și această viață sunt tocmai iubirea lui Dumnezeu care își dă viața pentru noi. Acesta era contextul.

Iar în ultima cateheză am aflat că fariseii – oameni foarte drepți – practică multe purificări, multe rituri, dar nu mănâncă, deci nu trăiesc…

În textul nostru avem o femeie păgână căreia îi este suficientă „o firimitură” din pâinea fiilor, și aceasta o mântuiește de rău.

Cum lucrează Cuvântul și cum devine Pâine? Devine Pâine dacă tu Îl primești cu încredere. Această femeie se încrede în Cuvânt, și pentru ea Cuvântul devine viață. Dacă tu nu primești cu încredere Cuvântul, pentru tine nu-i viață. A doua pildă pe care o vom prezenta ne arată felul în care Cuvântul devine viață.

Se citește Mc. 7, 24-37

24 Apoi a plecat din acel loc şi a venit în ţinutul Tirului şi Sidonului şi a intrat într-o casă, voind ca nimeni să nu ştie, însă nu a putut să rămână ascuns, 25 căci o femeie a cărei fiică avea un duh necurat a auzit despre el şi, venind îndată, a căzut la picioarele lui. 26 Însă femeia era păgână, de origine siro-feniciană. Ea l-a rugat să alunge diavolul din fiica ei. 27 El i-a spus: „Lasă mai întâi să se sature copiii, căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei”. 28 Dar ea i-a răspuns: „Doamne, chiar şi căţeii mănâncă sub masă firimiturile copiilor”. 29 El i-a spus: „Pentru acest cuvânt, mergi: diavolul a ieşit din fiica ta”. 30 Şi, plecând acasă, a găsit fetiţa culcată în pat şi diavolul ieşise din ea. 31 Ieşind din nou din ţinutul Tirului, a trecut prin Sidon spre Marea Galileii, în mijlocul ţinutului Decapole. 32 I-au adus un surd care vorbea cu greu şi l-au rugat să-şi pună mâna peste el. 33 Luându-l la o parte din mulţime, i-a pus degetele în urechi şi, cu salivă, i-a atins limba. 34 Apoi, privind spre cer, a suspinat şi a zis: „Effata!”, care înseamnă „Deschide-te!” 35 Îndată i s-au deschis urechile şi i s-a desfăcut legătura limbii şi vorbea clar. 36 Iar el le-a poruncit să nu spună nimănui, însă cu cât mai mult le poruncea, cu atât mai mult ei îi duceau vestea 37 şi, peste măsură de uluiţi, spuneau: „Toate le-a făcut bine; chiar şi pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”.

Ne vom opri asupra celei de a doua minuni. Despre prima minune vom spune ceva care este o introducere la a doua minune…

Această femeie ne reprezintă pe noi. Ea este păgână. Nici noi nu suntem iudei, suntem născuți din păgâni. Un alt detaliu interesant este dat de faptul că această femeie primește Cuvântul cu credință, iar Cuvântul lucrează de la distanță, adică Isus nici măcar nu-i prezent. Și „pentru cuvântul ei” i s-a vindecat fiica. Și Isus nici aici nu-i prezent, căci eu nu-L văd… Tocmai credința în Cuvântul Lui Îl face să fie prezent și înfăptuiește minunea. Altfel spus, Isus este prezent acolo unde este primit, la fel cum orice om este prezent acolo unde e primit și iubit.

Din ce cauză ne dăm seama că Isus e prezent? Pentru că atunci când primim Cuvântul Lui, cu adevărat este biruit spiritul răului…

Așadar, această femeie este modelul credinței care primește Cuvântul.

Și noi, astăzi – în ciuda distanței de timp și spațiu – prin acest Cuvânt suntem eliberați de cel rău. Acesta e sensul general…

Ne oprim asupra celei de a doua minuni care ne spune cum lucrează acest Cuvânt.

Dar mai întâi spunem câte ceva despre „cuvânt”.

Se spune că cuvântul îl deosebește pe om de animal. „Câinelui meu îi lipsește doar cuvântul, se spune…”. Și așa este! Diferența dintre om și animal este dată de cuvânt.

Dar ce face omul cu cuvântul? Le face pe toate. Omul, fără cuvânt, ar rămâne ca animalul. Însă cu cuvântul, omul dă însemnătate creației; apoi, transmite altora ceea ce el cunoaște, căci toată știința, toată tehnica și toată arta sunt transmise de cuvânt. Așadar, întreaga cultură este cuvânt. Dacă elimini cuvântul, elimini cultura… Omul, mai presus de toate, este relație, iar relația este determinată, stabilită de cuvânt. Omul construiește lumea cu cuvântul, ori în mod bun, ori în mod rău. Așadar, tot destinul nostru depinde de cuvânt: cuvântul e totul pentru om.

Ce face omul? În viața sa, omul trăiește cuvântul pe care îl are în interiorul său.

Însemnătatea vieții omului constă în a elibera acest Cuvânt pentru a-L face să crească, astfel încât să-L împlinească.

Dar noi experimentăm că în interiorul nostru există multe cuvinte, de diferite tipuri: unele cuvinte ne stârnesc bucurie, iar altele, întristare; unele cuvinte ne ajută să fim liberi, dar altele ne subjugă, cum ar fi propaganda…

Fiecare dictatură, fiecare stăpânire, ceartă sau tâlhărie este construită pe cuvânt. Fiecare încredere, fiecare relație pozitivă e întemeiată pe cuvânt. Și Dumnezeu însuși e Cuvânt.

Ce are specific cuvântul? Specificul cuvântului constă în faptul că atinge inteligența, o activează, este rod al inteligenței. Cuvântul este descoperirea sensului realității (al creației). Noi, cu ajutorul cuvântului, devenim cei care dăm însemnătate realității. Nu există sensul realității… Ci noi dăm sens realității. Spre exemplu: acest pix este un pix dacă eu îl consider ca fiind astfel și-l folosesc pentru a scrie; dar dacă-l utilizez pentru a înțepa pe cineva, este cu totul altceva, adică nu mai e un pix. Așadar, sensul, însemnătatea realității (a pixului) este dată de cuvântul pe care-l am în interior.

La fel, întreaga tehnică este guvernată de un cuvânt: dar de care cuvânt?

Iar pentru noi este fundamental să înțelegem care este cuvântul care devine Pâine, viață, și care este cuvântul care devine moarte…

Prin cuvânt noi ne mișcăm inteligența, și nu doar inteligența; cu inteligența înțelegem Cuvântul, iar cu inima Îl simțim, Îl iubim. Iar când un om are în inimă Cuvântul și-l iubește în mod liber, îl realizează…

Așadar, cuvântul mișcă inteligența, mișcă voința, mișcă iubirea și mișcă realitatea… Întreaga realitate (creație) este mișcată de cuvânt.

Deci, cuvântul este elementul cel mai slab care există – căci nu-i nimic – dar este și elementul cel mai tare; este precum cârma navei, care face ca nava să înainteze unde vrea cârma…

Și însuși Dumnezeu comunică cu omul prin cuvânt.

Să ținem cont că atunci când un om vorbește nu emite doar sunete, ci spune ceva; și, dincolo de ceea ce spune, de ce spune acele lucruri? Pentru că-l interesează acele lucruri și nu numai, ci și pentru că-l interesează celălalt, cel căruia i le comunică.

Iar prin fiecare cuvânt, omul, până la urmă, nu face nimic altceva decât să se comunice pe sine. Așadar, cuvântul nu-i doar o cunoaștere a ceva, ci este comunicarea între persoane; și este comuniune. În spatele fiecărui cuvânt îl avem pe cel care vorbește și care vrea să se comunice altuia. Deci, cuvântul este modul cu care omul comunică cu celălalt om, e modul cu care se creează un țesut de relații și se naște persoana.

Despre importanța cuvântului, vă reamintesc că Frederic al II-lea a vrut să știe care era limba originară a omenirii. S-a gândit să facă un experiment: a luat șapte bebeluși de la mamele lor și i-a dat în grija altor femei, poruncindu-le să-i hrănească, dar fără să le vorbească… Iar când ar fi început să folosească cuvintele, limba pe care ar fi vorbit-o ar fi fost cea originară… Și astfel s-ar fi descoperit care ar fi fost adevărata limbă a omului.

Însă toți bebelușii au murit.

Omul trăiește prin cuvânt: cu ajutorul cuvântului comunică persoana sa, iubirea sa. Nu-i este suficientă mâncarea… Omului îi este foame nu doar de mâncare, la fel ca animalului; ci, ca om, are o foame după un sens; iar sensul îi este dat de relație, de iubire, de comuniune, de comunicare…

Însuși Dumnezeu ne vorbește prin cuvânt.

Să vedem minunea eliberării cuvântului pe care ne-o prezintă textul nostru… Scopul Evangheliei este să ne conducă să comunicăm cu Dumnezeu, pentru că omul a fost creat pentru a comunica cu Dumnezeu.

Deoarece omul devine cuvântul pe care-l ascultă, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, devine Dumnezeu, devine fiu. Cuvântul este o sămânță care generează persoana: dacă tu faci medicină timp de șapte ani, ești generat medic; dacă asculți Cuvântul lui Dumnezeu, ești generat fiu al lui Dumnezeu; dacă asculți idioțeniile transmise la televizor, ești generat după idioțeniile specifice postului de televiziune pe care l-ai ales…

În Scriptură, în povestirea creației din Geneză, despre fiecare animal se spune că este creat „după specia sa”; însă omul nu are specie, ci devine din specia cuvântului pe care-l ascultă… Tocmai cuvântul ne dă specia… Așadar, nu-i fără importanță cuvântul pe care-l ascultăm, pe care îl lăsăm să intre în noi.

Să vedem această minune în etape, înfăptuită de Isus cu efortul cel mai mare. Iar minunea indică drumul de urmat în vederea eliberării cuvântului…

v. 31

31 Ieşind din nou din ţinutul Tirului, a trecut prin Sidon spre Marea Galileii, în mijlocul ţinutului Decapole.

Locul este important. Pe unde trece Domnul? El trece prin Tir, Sidon și prin hotarele din Decapoli: sunt zone păgâne. Altfel spus, pe Domnul Îl întâlnești în zonele tale necredincioase.

Este adevărat că noi venim la cateheză, dar venim pentru că spunem că-L căutăm pe Domnul… Noi Îl căutăm și… e adevărat. Dar mergând înainte, ne dăm seama că trebuie să spunem mai corect că „El ne caută pe noi”. Așadar, El ne întâlnește în zonele păgâne, cu care nu ne putem lăuda, zonele cotidiene de necredință… Domnul ne află în aceste zone… Așadar, nu trebuie să așteptăm timpuri mai bune, căci El ne întâlnește în situația în care zilnic ne aflăm.

v. 32

32 I-au adus un surd care vorbea cu greu şi l-au rugat să-şi pună mâna peste el.

„Îi aduc un surd”… Mereu omul este „adus” (condus) de un alt om. Dacă animalul este „condus” (ghidat) de instinct și niciodată nu greșește, iar dacă greșește, trebuie să-l ucizi, omul este condus (ghidat) de un alt om: există o solidaritate între persoane. Fiecare dintre noi este rezultatul multor persoane care l-au condus acolo unde acum se află. Omul nu-i doar rezultatul naturii, al unei generări spontane, ci „este condus”.

Și-i interesant că nu ni se spune cine-l conduce, ci doar că „a fost dus la Isus”. Altfel spus: Natura, cultura, istoria, mai devreme sau mai târziu, îl conduc pe om să-L întâlnească pe Domnul, pentru că omul este creat pentru adevăr.

Spre exemplu, fiecare dintre noi a venit la cateheză condus de împrejurări, de o altă persoană… Așadar, și-n situațiile cele mai normale ale vieții suntem conduși… Inițiativa de a veni este a noastră, dar există și cineva care ne invită, ne conduce

Și cine este condus la Isus?

Un om surdo-mut. În limba greacă avem un cuvânt care indică faptul că acest om reușește să vorbească, dar nu reușește să se exprime, adică scoate doar sunete… Nu spune nimic…

Cuvântul „surd”: omul surd e cel care nu are acces la cuvânt.

Dacă pentru om cuvântul este totul, reprezentând întreaga cultură, cine este surd este exclus din comuniunea umană. Vederea o are și animalul, toate celelalte simțuri le au și animalele, chiar și auzul, dar nu au ascultarea cuvântului. Deși câinii înțeleg o sută de cuvinte, dar nu pentru că le înțeleg însemnătatea, ci pentru că le raportează la ceva…

Pentru un surd, totul este absurd. Ce aude un surd? Nimic! Aude eventual doar zgomotul.

Așadar, acest surd îl reprezintă pe fiecare om care aude zgomotul vieții, dar nu înțelege ce sens are viața… Auzim multe cuvinte, dar niciunul nu-i dă sens existenței noastre: viața este absurdă.

De ce?

Pentru că suntem surzi față de singurul Cuvânt care dă sens vieții.

Care-i Cuvântul care dă sens vieții?

Un om există și are sens când un altul îi spune: „Te iubesc, îți vreau binele, necondiționat”.

Sensul vieții noastre este dat de faptul că noi suntem persoane libere, pentru că Dumnezeu ne iubește infinit de mult… Iar noi suntem surzi față de acest adevăr.

Dacă un om ar ști cât de mult este iubit de Dumnezeu, mereu ar fi mulțumit să fie ceea ce este! Înseamnă că a înțeles sensul vieții sale, se bucură și e mulțumit de sine și de alții.

Adam era surd față de acest Cuvânt. La fel ca fiecare om, Adam nu crede acest Cuvânt.

Până când un om nu primește, nu înțelege acest Cuvânt, această iubire infinită, continuă să caute această iubire și nu o află, nu-și află sensul vieții. Și-și caută sensul vieții alergând în toate părțile, dar toți și toate îl vor dezamăgi, mereu…

Incapacitatea dramatică, radicală nu-i atât cea de a nu pronunța cuvântul, ci nefericirea esențială este cea de a nu putea primi Cuvântul, cuvântul „Te iubesc necondiționat”. Surzenia e negarea radicală a dialogului, este imposibilitatea pronunțării cuvintelor.

Noi folosim multe cuvinte, dar care nu exprimă această Iubire; de aceea nu dau însemnătate vieții noastre, iar viața noastră rămâne „absurdă”, fără sens.

Evanghelia vrea să ne deschidă urechea, ca să auzim acest Cuvânt. Iar dacă ne deschidem urechea, ne deschidem și gura, adică putem comunica acest Cuvânt.

Omul nostru nu poate vorbi, dar nu pentru că-i lipsește cuvântul, ci pentru că dacă nu a auzit Cuvântul, nu-L poate spune, transmite… Dacă un om nu se simte iubit, nu se poate iubi și nu poate comunica binele.

Noi transmitem cuvântul pe care l-am primit: iubim, dacă mai întâi suntem iubiți.

Substanța Evangheliei constă în a ne vindeca de această surzenie. În ce fel? Prin intermediul Pâinii. Ne aflăm în secțiunea Pâinii…

Pâinea este iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru noi, care apoi devine iubirea pe care o împărțim între noi. Aceasta este Pâinea, viața!

Așadar, începutul textului ne informează că suntem surzi și nu exprimăm iubirea infinită a Domnului față de noi…

„Și L-au rugat să-l atingă, să-Și pună mâna peste el”…

Isus ne atinge, Își pune mâna peste noi; ne vindecă tocmai atingându-ne.

Avem o atingere externă pe care toți o cunoaștem, care poate chiar să ne deranjeze; dar există o altă atingere, care mă atinge și dă sens vieții mele.

Un om poate să-mi spună multe lucruri, dar care nu mă ating… Sau pot să mă atingă: iar credința înseamnă a fi atinși de Dumnezeu. Apoi, omul trăiește după cum este atins în interior. Lucrurile care te ating, te emoționează, sunt cele care te mișcă, mișcă existența ta.

Iar credința este această atingere interioară – care e o experiență (o cunoaștere) interioară a lui Dumnezeu – pe care fiecare om o are și o poate avea; căci fiecare experiență de comuniune este stârnită de o atingere interioară.

În Evanghelia după Marcu atingerea fizică indică această comuniune, comunicare interioară

Să vedem cum se întâmplă această minune…

v. 33

33 Luându-l la o parte din mulţime, i-a pus degetele în urechi şi, cu salivă, i-a atins limba.

Primul lucru făcut de Isus constă în faptul că ne duce afară (ne ia din mulțime)… Dacă vrei să asculți Cuvântul, este nevoie de liniște, de tăcere… Dumnezeu a condus poporul Său afară din Egipt pentru a-i da Cuvântul… Altfel spus, dacă un om nu-i dispus să iasă (să lase) din propriile cuvinte, din propriile convingeri, din propriile idei, niciodată nu va înțelege nimic, dincolo de ceea ce deja înțelege… Adică nimicul din mintea lui…

Fiecare înțelegere implică „o ieșire” din ceea ce ai; fiecare relație este „o ieșire” din tine. Și, tocmai ieșind din tine, devii tu însuți, fiind în relație cu altul…

Așadar, primul lucru este „ieșirea”, este exodul.

Este importantă disponibilitatea de a asculta părerea altora, disponibilitatea de a ieși din propriile convingeri, idei, limite…

Dacă un om vrea să asculte zilnic Cuvântul, ce face? Lasă de o parte grijile, neliniștile, amintirile, lucrurile pe care ar trebui să le facă, cu tot ceea ce a auzit sau ce ar trebui să spună… Acest om iese din propriul habitat și merge într-un loc „deșert” pentru a asculta Cuvântul.

Isus îl duce deoparte, departe de mulțime… departe de mulțimea grijilor noastre… Nu-i o fugă, ci este un drum care ne face bine, ne unește, deci nu ne risipește

A doua acțiune a lui Isus este „needucată”, lipsită de eleganță, căci îi pune degetul în ureche…

Urechea este facultatea de a auzi… Tocmai în deșert Dumnezeu a dat Cuvântul…

„Degetul lui Dumnezeu” este important. Este adevărat că Dumnezeu a creat lumea cu Cuvântul, fără efort; dar a eliberat poporul Său „cu braț”, cu efort; dar cu degetul, ce face un artist? Realizează lucrurile cele mai fine: finisează fața… Așadar, când creează omul, Dumnezeu are nevoie de deget. Iar degetul lui Dumnezeu este tocmai Cuvântul Său, căci cu Cuvântul Său El ne dă fizionomia feței Sale. Căci tu, ascultând Cuvântul Său, devii egal cu El, care e acel Cuvânt…

Așadar, a doua etapă este ascultarea Cuvântului, care e degetul lui Dumnezeu, pentru că omul devine cuvântul pe care-l ascultă. Iar acest Cuvânt ne finisează fața, ne face după chipul Său. De ce?

Pentru că Cuvântul intră în inimă. Apoi omul trăiește cuvântul pe care îl are în interior. Așadar, lucrarea (acțiunea) Cuvântului este o acțiune lentă, de transformare a omului… Și ne lasă deplină libertate, pentru că omul poate să nu asculte Cuvântul, poate să nu-L înțeleagă, se poate preface că nu L-a înțeles, poate să nu-L dorească, poate să-I dăuneze, poate face tot ceea ce vrea cu Cuvântul… Însă Cuvântul există! Respectă libertatea ta…

Dacă Îi lași puțin spațiu, puțin pământ, acest Cuvânt încolțește…

Așadar, acest Cuvânt este degetul lui Dumnezeu, adică puterea cea mai rafinată a lui Dumnezeu.

După părerea noastră un deget face puțin… însă degetul face lucrurile principale: ne face după chipul și asemănarea Sa. Este opera artistului care nu înfăptuiește cu braț puternic…

Iar această lucrare cu degetul corespunde celei de a doua etape a lui Israel. Prima etapă a fost Exodul, iar a doua a fost ascultarea Cuvântului…

Avem o a treia etapă, mai needucată: cu saliva i-a atins limba…

Saliva este simbolul Spiritului, al suflului vital, e viața, deci dă viața. Acest Cuvânt ne dă viața pentru că Cuvântul este viața, pentru că omul trăiește Cuvântul!

Evanghelia nu-i un cod de legi care ne spune ce trebuie să facem; Evanghelia este comuniunea unei Persoane cu mine, o Persoană care mi se comunică pe Sine, iubirea și viața Sa; îmi dă Spiritul Ei.

Subliniez acest adevăr pentru că, de obicei, nouă ni se întâmplă ca, citind Evanghelia, să o înțelegem ca fiind o lege și spunem: „Evanghelia e frumoasă, dar cum s-o punem în practică?” Însă Evanghelia nu-i ceva ce noi trebuie să practicăm, să o facem, căci deja este făcută (realizată) de Isus. Evanghelia trebuie doar să o primim.

Noi ne întrebăm: „Ce trebuie să fac sau să nu fac?”

Să ne dăm seama că lucrurile din textul nostru – suntem surzi, muți, apoi ieșim, ascultăm Cuvântul, primim Spiritul – se întâmplă exact în timp ce citim Cuvântul…

Și apoi…

v. 34

34 Apoi, privind spre cer, a suspinat şi a zis: „Effata!”, care înseamnă „Deschide-te!”

Punctul decisiv este acela în care Isus „Își ridică ochii la cer”.

Ce ne amintește acest fapt?

Ultima cină, darul Pâinii, momentul în care El Își dă viața pentru noi, pe cruce…

Tocmai văzând cât de mult ne iubește, încât Își dă viața pentru noi, ne deschide auzul și ascultăm acel Cuvânt…

Este „suspinul Său”. Când Își dă viața pentru noi, pe cruce, noi putem spune: „Cu adevărat Dumnezeu ne iubește”. Doar acum cunoaștem cine suntem noi, iar viața noastră nu mai este absurdă, surdă… Căci viața noastră este darul acestei iubiri, iar Dumnezeu este această iubire absolută pentru noi.

Pe cruce Isus spune effatta, adică „deschide-te”! Deschide inima mea spre Cuvânt, pentru că inima mea este creată să asculte acest Cuvânt.

Trebuie să fie un altul, din exterior, care ne cheamă și spune: „Deschide-te”. Sf. Augustin spune: „Tu ai strigat, ai suspinat, iar surzenia mea a fost biruită”.

v. 35

35 Îndată i s-au deschis urechile şi i s-a desfăcut legătura limbii şi vorbea clar.

Rezultatul e că i s-au deschis urechile. Primul lucru înfăptuit de Isus este deschiderea urechii. Căci, dacă un om ascultă, apoi vorbește… Pentru că un om poate spune numai ceea ce a auzit… Dacă n-a auzit, nu poate spune. Așadar, numai dacă a auzit, a simțit Iubirea și a experimentat-o prin Cuvânt – e experiența interioară – poate trăi și exprima această Iubire și viața sa are sens.

Textul ne spune că „vorbea corect”… Și mai înainte el vorbea, dar incorect. Există multe cuvinte incorecte: cuvinte care exprimă puterea, stăpânirea, șmecheria, înșelarea… Cu cuvântul se face tot răul… Însă, în sfârșit, el spune „cuvântul corect”, acel cuvânt care e comunicare, comuniune, care ne ajută să ne înțelegem, să ne iubim… Acesta e Cuvântul care ne dă viață.

Și-n planul uman – în raportul cu alții – dar și-n cel al credinței, are prioritate ascultarea… Mai întâi trebuie să ascultăm, ca să vorbim corect cu persoanele… Pentru a realiza ceva bun în raportul cu altul în vederea unui progres reciproc, mai întâi trebuie să ascultăm… Natura ne-a dat două urechi și doar o singură gură, înseamnă că trebuie să ascultăm de două ori mai mult decât ceea ce spunem

A-l asculta pe un om este modul pentru a-l face să trăiască: un om trăiește dacă îl asculți; dacă îl asculți, îl concepi (ție ți se naște un concept), intră el în interiorul tău. Orice ascultare înseamnă a-l concepe pe celălalt: devenim maica lui când îl ascultăm, îi dăm viață (îl naștem). Iar noi devenim noi, adică noi concepem ceva ce înainte nu aveam. Și viceversa…

Ascultarea ne îmbogățește viața nespus de mult… De fapt, în tradiția orientală se spune despre Maria că era „toată ureche”, pentru că maternitatea ei se înfăptuiește mai întâi în ureche, și apoi în pântece: mai întâi a ascultat Cuvântul.

Adevărata problemă a părinților constă în a-și asculta fiii. Problema fiecărei relații interpersonale e a asculta… Căci a asculta înseamnă a-l primi, a-l iubi pe celălalt.

Părinții ar trebui să completeze darul vieții făcut fiilor tocmai ascultându-i, permițându-le să trăiască… Însă își împlinesc pe jumătate misiunea: îi aduc pe lume, dar apoi nu-i ascultă… „Tu să taci, că știu eu care e binele tău…”

Așadar, e important să vorbim corect. Însă vorbirea corectă să naște din această ascultare. Dacă nu, vorbim incorect… Dacă tu vorbești fără să-l asculți pe celălalt, înseamnă că vorbești numai pentru a-l înșela, pentru a te impune înainte lui, pentru a-l domina. Nu ai primit nimic de la el, doar îl ucizi, îl ai la mână…

Să ajungem să ascultăm, este cel mai mare lucru… Iată de ce această minune e mare! Evanghelia vrea să ne conducă să ascultăm Cuvântul iubirii infinite, care ne ajută să înțelegem sensul și să exprimăm corect această iubire.

Iată rezultatul ascultării…

vv. 36-37

36 Iar el le-a poruncit să nu spună nimănui, însă cu cât mai mult le poruncea, cu atât mai mult ei îi duceau vestea 37 şi, peste măsură de uluiţi, spuneau: „Toate le-a făcut bine; chiar şi pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”.

Porunca din v. 36, pe care Isus o dă după fiecare minune: „Nu spune la nimeni, ci așteaptă să ți se întâmple ție”. Cel căruia i s-a întâmplat minunea poate să o spună… Iar cine a experimentat minunea și cei care au văzut-o, afirmă: „A făcut frumos fiecare lucru!” Textul face referire la Geneză, când Dumnezeu a creat și a văzut că „era frumos”. În sfârșit, lumea devine frumoasă, dacă se întâmplă această minune! E frumos ca surzii să audă, iar muții să vorbească; e frumoasă o lume unde există comuniune și comunicare între persoane. Dacă nu, lumea e urâtă… Căci lumea a fost creată pentru ca să existe comuniune și comunicare… Și la aceasta vrea să ne conducă Cuvântul și Pâinea, cuvântul vieții.

Acum începe lumea nouă, cosmosul ordonat: pentru că odată cu vindecarea surzeniei – a neprimirii – începe primirea; darul e primit. Mai înainte era haosul. Cuvântul e cel care creează

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila