Marcu 8,11-21

Nu vă va fi dat niciun alt semn.

Feriți-vă de aluatul fariseilor și de aluatul lui Irod.

Dincolo de pâinea care ne face fii și frați, nu avem un alt semn din partea lui Dumnezeu: iubirea este realitatea Sa. Discipolii nu înțeleg singura Pâine pe care o au cu ei, pentru că viața lor încă este fermentată de lege (fariseii) și de putere (Irod), în loc să fie fermentată de Evanghelie.

Ps. 111 (110)

Acest psalm cugetă la toate câte Dumnezeu le-a făcut în istoria lui Israel. De obicei cugetarea se face după, despre un lucru care mai înainte nu s-a înțeles. În general, nu vedem pe moment și nici nu înțelegem lucrarea Domnului (ceea ce Domnul face), deci este indispensabilă amintirea, cugetarea, pentru a pricepe însemnătatea a ceea ce s-a făcut, a ceea ce s-a întâmplat. În cateheza anterioară am prezentat repetarea minunii cu pâinile, iar acum vom sublinia ceea ce au înțeles fariseii, cei care se pricep, și discipolii, cei care ar trebui să înțeleagă ceva mai mult. Vom nota că toți înțeleg cam ceea ce înțelegem și noi…

Se citește Mc. 8, 11-21

11 Apoi au venit fariseii şi au început să discute cu el, cerându-i un semn din cer ca să-l ispitească. 12 Suspinând în duhul său, a spus: „De ce caută generaţia aceasta un semn? Adevăr vă spun, nici un semn nu va fi dat generaţiei acesteia”. 13 Şi, lăsându-i, s-a urcat din nou în barcă şi a plecat spre celălalt ţărm. 14 Uitaseră să ia pâine şi nu aveau cu ei în barcă decât o pâine. 15 El i-a avertizat: „Fiţi atenţi şi păziţi-vă de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod”. 16 Iar ei discutau între ei că nu au pâine. 17 El, cunoscând aceasta, le-a spus: „De ce discutaţi că nu aveţi pâine? Încă nu pricepeţi şi nu înţelegeţi? Aveţi inima împietrită? 18 Aveţi ochi şi nu vedeţi; aveţi urechi şi nu auziţi? Şi nu vă aduceţi aminte? 19 Când am frânt cinci pâini pentru cinci mii, câte coşuri pline cu bucăţi aţi adunat?” I-au spus: „Douăsprezece”. 20 „Şi cele şapte [pâini] pentru cei patru mii, câte coşuri pline cu bucăţi aţi adunat?” Ei i-au spus: „Şapte”. 21 Iar el le-a zis: „Încă nu înţelegeţi?”

Întrebarea concluzivă este: „Încă nu înțelegeți?”.

În prima parte a pericopei fariseii cer un semn. Textul ne prezintă tema semnelor. Iar Isus spune: „Gata. Ajunge! Nu vă mai dau nici un semn”.

În partea a doua, Isus, în barcă, îi examinează pe discipoli, ca să afle ce au înțeles despre semnul pâinii. Iar concluzia este „Încă nu înțelegeți?”.

Tema catehezei este felul în care trebuie citite semnele.

Semnele au în viața umană o importanță specială. Pentru că noi trăim din semne. Cuvântul e un semn, care indică, înseamnă ceva, sperăm… Scriptura (scrisul) e un semn, nu-i o mâzgălitură… Întreaga economie e un semn: încercați să adăugați sau să tăiați un zero unei cifre și vă veți da seama de valoarea pe care o are acel semn. Toate relațiile noastre se construiesc prin semne.

Ce este semnul? Este un lucru mic: spre exemplu, cifra unu urmată de douăzeci de zerouri, poate semnifica un lucru mare… Dar cine se oprește să privească doar semnele, nu înțelege despre ce este vorba… Și poate că sunt euro… Deci, semnul are nevoie să fie citit. Omul este acel animal rațional care citește semnele. Căci dacă înaintea unui câine tăiem sau adăugăm un zero, nu se schimbă nimic. Pe câine îl interesează osul și carnea de pe el. Pentru câine realitatea este cea care este și atât. Eventual, poate înțelege unele semne: spre exemplu, dacă îl vede pe stăpân având în mână găleata cu mâncare, înțelege acel semn, pentru că l-a asociat cu ceea ce este în găleată…

Însă omul se deosebește de animal, tocmai prin capacitatea sa de a citi semnele, iar această capacitate a sa stabilește întreaga cultură a omului: relațiile dintre oameni, familia, iubirea, sentimentele, societatea, cultura, întreaga comunicare, comuniunea. Toate se realizează prin semne.

Așadar, întrebarea este, în ce fel să citim semnele? În catehezele anterioare am prezentat semnul pâinii. Pericolul este de a confunda pâinea cu ceea ce ea semnifică: precum nebunul, căruia dacă-i arăți luna, continuă să-ți privească degetul indicator.

Pâinea folosește pentru a-și astâmpăra foamea, atât pentru om, cât și pentru animal. Însă Pâinea care dă viața, despre care am vorbit în cateheza anterioară, ca repetare, ce înseamnă? Acea pâine înseamnă împărtășire cu alții, iubire, milă, familiaritate, consangvinitate, adică indică tot ceea ce ajută viața să trăiască.

Lui Isus îi cer semne. Dar să vedem ce răspunde Isus despre semne.

v. 11

11 Apoi au venit fariseii şi au început să discute cu el, cerându-i un semn din cer ca să-l ispitească.

Fariseii cer un semn „din cer”, adică un semn puternic, evident, care să-i constrângă pe toți să spună: „Cu adevărat așa este”.

Un semn al puterii… Dumnezeu niciodată nu dă semne ale puterii. Dă numai semnele iubirii și ale compasiunii. Așadar, deși îi cerem lui Dumnezeu un semn al puterii, El nu-l poate da, pentru că puterea Lui este contrară celei pe care ne-o închipuim noi. Prin urmare este o ispită, cea de a-i cere un semn din cer lui Isus, un semn al puterii.

Când Isus se naște în Betleem, îngerii spun: vouă vă va fi dat un semn. Care este semnul? Un prunc. Altfel spus, semnul lui Dumnezeu este slab, mic, pentru că Dumnezeu este iubire, iar iubirea este umilă, mică, se dăruiește, nu se impune. Dacă s-ar impune, nu ar mai fi iubire, nu ar mai exista libertate. Așadar, este foarte important ca toate semnele pe care Dumnezeu ni le dă să fie slabe și să ne lase mereu liberi. Altfel spus, nici un semn nu ne constrânge. Lucru atestat de faptul că un om poate să spună și că Dumnezeu nu există.

Problema noastră este să vedem care sunt semnele pe care El le dă. Iar ei doresc semne ale puterii. În schimb, Isus deja a dat pâinea. Pâinea este semnul vieții Sale date pentru noi. Și acesta este semnul divin, a ne iubi și a-și da viața pentru noi.

Să ascultăm răspunsul lui Isus aferent acestei cereri de semne.

v. 12

12 Suspinând în duhul său, a spus: „De ce caută generaţia aceasta un semn? Adevăr vă spun, nici un semn nu va fi dat generaţiei acesteia”.

De ce nu dă nici un semn? Dacă voi doriți să mergeți la București, până când sunteți în afara orașului, aflați semnul cu inscripția București. Odată ce sunteți în oraș, nu mai există semnul „București”, pentru că există orașul București. Tot la fel, odată cu sosirea lui Isus se termină toate semnele. Odată cu pâinea se încheie toate semnele. De ce? Pentru că a sosit realitatea. Iar realitatea întregului Dumnezeu, a întregii Revelații din întreaga istorie este pâinea despre care am vorbit în cateheza anterioară, adică este capacitatea de a iubi, de a se dărui. Acesta este Dumnezeu și acesta este sensul vieții umane.

Iar Dumnezeu, dincolo de pâine – dincolo de darul de Sine pe care l-a înfăptuit – nu poate da nici un semn. Dacă ar da alte semne, noi am sta încă să le căutăm…

În spate stă un lucru profund: noi cerem mereu semne. Spre exemplu, fiii cer părinților semnul (dovada) afecțiunii, confirmarea. Ce înseamnă? Că nu sunt siguri de afecțiunea părinților. Și cu cât le dau mai multe dovezi, cu atât mai mult au fiii au nevoie de ele.

Când un om crede în afecțiunea ta? Când nu are nevoie de semne, de dovezi.

Însă noi, instinctiv, în loc să citim semnele și să credem iubirii și afecțiunii lui Dumnezeu și a părinților, mereu vrem semne. Și astfel întreaga viață este o căutare de semne, fără să ne predăm încrederii, care este adevărata însemnătate a fiecărui semn.

Când Israel era în deșert și lipsea apa, poporul întreba: „Este Dumnezeu în mijlocul nostru, da sau nu? Să ne dea un semn!”. Iar Dumnezeu s-a supărat foarte tare: cum să vă dau în semn? Încă nu vă încredeți în Mine? Altfel spus, cererea de semne semnifică faptul că ei nu au înțeles, precum și faptul că nu se încred.

În religiozitatea populară – chiar și a noastră – există mereu o căutare a semnelor lui Dumnezeu, care este foarte periculoasă. Pentru că dacă El mi le dă, eu mă lipesc de semne, dar atunci sunt precum nebunul care nu înțelege semnificația semnului… Dacă El nu-mi dă semne, eu protestez și nu mai cred în El.

Însă problema este să trec de la semn la semnificația semnului, de la cererea semnelor, la încredere. Și-i foarte important. Pentru că iubirea este credință, e un act de încredere. Și nu mai cere semne, pentru că crede realității, realității pe care o simte și o trăiește.

Toate acestea privesc fariseii.

Să vedem cum reacționează discipolii cu privire la tema semnelor. În barcă Isus îi examinează. Înainte de a citi acest text, prezentăm o mică introducere.

În acest pasaj biblic se vorbește de șase ori despre pâine și despre firmituri. Deci este clar că se referă la pâine, la viață.

Ei discută mult despre pâine. Evanghelistul afirmă că au luat o singură pâine. Discipolii spun „nu avem pâine”. Iar Isus zice: „feriți-vă de aluatul…”. Și întreaga discuție este o înțelegere greșită.

Isus pune șase întrebări care culminează în a șaptea, când îi întreabă: „Încă nu înțelegeți?”. Și toate sunt despre pâine. Așadar, problema este să înțeleagă semnul pâinii.

Acest episod se derulează în barcă. Și este a treia scenă care se desfășoară în barcă… Prima am avut-o la cap. 4, când barca se scufunda, Isus dormea, iar discipolii erau cuprinși de frică din cauza furtunii. Și în a doua scenă avem o furtună: Isus vine la ei pe apă, iar ei îl confundă cu o nălucă. În această a treia scenă nu avem o furtună: Isus este în barcă și produce El furtuna prin întrebările pe care le pune discipolilor.

Barca întotdeauna este locul înțelegerilor greșite, al echivocurilor. Barca e simbolul Bisericii; este locul în care suntem și nu reușim să înțelegem, și totuși deja avem de toate, căci Isus e cu noi… Dar să revenim la text…

vv. 13-14

13 Şi, lăsându-i, s-a urcat din nou în barcă şi a plecat spre celălalt ţărm. 14 Uitaseră să ia pâine şi nu aveau cu ei în barcă decât o pâine.

Am spus că barca e simbolul Bisericii, pentru că în barcă stăm împreună, în mod obligatoriu, căci dacă unul ar ieși, s-ar scufunda. Însă barca plutește, deci nu se scufundă: ea este simbolul Bisericii care este mântuită, așa cum și noi suntem salvați prin botez din abis, din moarte. Dar în această barcă, discipolii nu mai au destulă pâine, notează evanghelistul, însă au o unică pâine.

Întreaga discuție este despre pâine. Discipolii spun: „nu avem pâine”. Iar Isus zice: „Fiți atenți la aluat”. Ce înseamnă toate acestea?

Noi, în barcă, în Biserică, avem cu noi o singură pâine. Pâinea înseamnă viața.

Această viață, această pâine este iubirea noastră frățească (fraternă) care se împarte cu alții, fiind însuși Domnul. Este însuși Dumnezeu prin care toți trăim, cu care toți ne hrănim. Și-i singura pâine ce ne este necesară. Așadar, nu au multe pâini, ci au o singură pâine.

v. 15

15 El i-a avertizat: „Fiţi atenţi şi păziţi-vă de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod”.

Există o unică pâine, iar Isus spune: „Feriți-vă de aluatul fariseilor și de cel al lui Irod”. De ce vorbește despre aluat, dacă nu au făină, căci au numai o singură pâine, deja coaptă, făcută? Ce legătură au Irod și fariseii, cu aluatul lor, cu acest discurs?

Răspunsul este clar, dacă ținem cont de catehezele ascultate anterior: această unică pâine – care este viața și care dă viață și care este iubirea frățească – este distrusă de aluatul fariseilor și al lui Irod.

Fariseii reprezintă religiozitatea legii, a datoriei, a obligațiilor. Noi nu înțelegem această unică pâine, pentru că suntem legați mental de legile noastre. Credem că legile și obiceiurile noastre sunt Dumnezeu. Dar nu este așa! Dumnezeu este pâinea, este viața, este iubirea frățească; în aceste realități îl întâlnim pe Dumnezeu. În schimb, legea, dacă ne ajută să iubim, este bună, dacă nu, trebuie să o schimbăm.

Deci, primul lucru – care întinde o capcană (uneltește împotriva) pâinii și a vieții noastre de credință – este aluatul fariseilor. Este, de fapt, religiozitatea noastră care caută semne, deoarece se sprijină pe lege, pe propriile noastre prestații, pe datoriile noastre, pe confirmările noastre, pe verificările (controlul, asigurările și dovezile) noastre.

Avem un al doilea aluat, cel al lui Irod. Vă amintiți de ospățul lui Irod? Pe lângă aluatul „religios” există și aluatul „lumii”. Irod reprezintă puterea, cel care caută numai propriul său interes (folos), adică propriul egoism.

Așadar, această pâine este distrusă de aluatul fariseilor – care e o formă de egoism religios – și de aluatul lui Irod, care este o formă de egoism concret, material.

Prin urmare, problema nu constă în faptul că nu avem pâine: pâinea există, este numai una (Unul) și dă viață tuturor. Numai că această pâine (viață) nu-i înțeleasă de noi și nu-i trăită. De ce? Pentru că avem aceste două aluaturi. Aluatul este ceva ce dospește. Viața noastră nu-i dospită de iubire, ci de religiozitatea noastră, de lege și de goana noastră după putere. Tocmai aceste două aluaturi ne împiedică să trăim pâinea, în barca în care astăzi ne aflăm, în Biserică.

vv. 16-18

16 Iar ei discutau între ei că nu au pâine. 17 El, cunoscând aceasta, le-a spus: „De ce discutaţi că nu aveţi pâine? Încă nu pricepeţi şi nu înţelegeţi? Aveţi inima împietrită? 18 Aveţi ochi şi nu vedeţi; aveţi urechi şi nu auziţi? Şi nu vă aduceţi aminte?

Discipolii vorbesc despre motivul pentru care nu au pâine. Sunt toate discuțiile pe care le purtăm și noi în Biserică despre ceea ce ne lipsește. Ce nu avem? Ce ar trebui să avem? Însă nimic nu ne lipsește, căci avem totul. Numai că avem ceva în plus față de cele necesare: adică avem aceste două aluaturi.

Lumii nu-i lipsește nimic, numai că are ceva în plus, adică aluatul fariseilor și aluatul lui Irod. Tocmai setea după legea religioasă și după puterea materială împiedică pâinea (adică viața), prezența lui Dumnezeu, să lucreze în noi.

Isus intră în discuție și prima Sa întrebare este: „De ce discutați?”.

Când oamenii discută (dezbat), fac aceasta pentru că nu înțeleg. Dar în spate stă un alt lucru: dacă un om nu înțelege, întreabă… Dar când se discută, de obicei nu se întreabă… Dacă ați încercat să discutați, puteți recunoaște că nu vă interesează părerea celuilalt, căci dacă v-ar interesa, nu ați avea o discuție, ci l-ați asculta. Când discutați vă interesează să vă opuneți celuilalt. Iar pe celălalt, tot la fel, îl interesează același lucru. Și astfel se naște discuția, care este modul cel mai bun pentru a nu înțelege și a nu se înțelege. Discuția este diferită de dialog.

În dialog eu spun ceea ce știu și ceea ce simt, iar celălalt mă ascultă și apoi răspunde, iar eu îl ascult… Aceasta nu-i discuție.

Discuția (dezbatere, dispută) are loc atunci când eu am un punct de vedere pe care vreau să-l impun, dar care se lovește de rezistența unui alt om, care are punctul său de vedere, pe care vrea să-l impună. Altfel spus, aluatul meu (cel al fariseilor sau cel al lui Irod) se lovește de aluatul altuia (care e tot al fariseilor sau al lui Irod). Acesta este întotdeauna motivul oricărei discuții: se discută pentru că lipsește pâinea, pentru că eu nu am înțeles pâinea…

Isus îi întreabă: „De ce discutați?”. Voi discutați numai pentru că nu înțelegeți. E minunat că Isus îi întreabă, adică le prezintă adevărul sub forma unei întrebări… Apoi continuă să-i întrebe: „De ce nu înțelegeți?”. „Oare aveți inima împietrită?”. „Împietrită”: în limba greacă avem cuvântul „calcificată”. Inima voastră este moartă, este moartă pentru că-i împietrită în interesele voastre, în fricile voastre, în dorințele voastre religioase. De aceea nu înțelegeți și de aceea discutați.

De ce inima este împietrită? „Pentru că voi nu vedeți cu ochii?”… Ce văd ochii? Văd ceea ce mă interesează. Căci dacă un lucru nu mă interesează, nu-l văd (nu-l privesc). De fapt, ochii văd ceea ce vede inima! Dacă inima este împietrită, ochii văd numai lucruri împietrite, pe care eventual le proiectează asupra (le atribuie) altuia…

„Aveți urechi și nu auziți?”. E clar că eu nu aud, pentru că aud numai rațiunile, părerile mele.

Notăm că în discipoli avem acest aluat. Este același aluat care este în noi, de fiecare dată când discutăm, când ne certăm și ne întrebăm: „Dar ce ne lipsește”…

Isus diagnostichează boala (răul) discipolilor.

Să ne gândim la minunile lui Isus. În ce constau ele? Isus face să audă un surd, să vadă un orb, să învie un mort, adică unul cu inima împietrită…

Discipolii trebuie să ajungă să înțeleagă faptul că și ei sunt orbi, surzi, morți din cauza acestui aluat, astfel încât și ei să poată primi minunea.

Cum se întâmplă această minune? Calea vindecării este indicată în întrebările care urmează…

vv. 19-20

19 Când am frânt cinci pâini pentru cinci mii, câte coşuri pline cu bucăţi aţi adunat?” I-au spus: „Douăsprezece”. 20 „Şi cele şapte [pâini] pentru cei patru mii, câte coşuri pline cu bucăţi aţi adunat?” Ei i-au spus: „Şapte”.

Discipolii au învățat lecțiile „catehismului”, căci și le amintesc pe toate… Dau un răspuns exact. Așadar, putem da un răspuns corect, dar fără să înțelegem nimic…

Răspunsul vostru este exact: doisprezece și șapte. Și tot nu înțelegeți?

În spate avem ceva interesant: de ce Isus le reamintește? Ei au avut experiența pâinii, dar nu au înțeles-o. Și atunci Isus o repetă din nou. Ei tot nu au priceput. Isus le-o reamintește (ri-cordare)… În amintire noi înțelegem; în amintirea că încă nu înțelegem… Altfel spus, terapia vindecării constă în amintirea a ceva care s-a întâmplat, dar pe care nu l-am înțeles; mi-l amintesc din nou, dar nu-l înțeleg; și iar mi-l amintesc, până când îl voi înțelege… Cu alte cuvinte, luminarea se întâmplă prin amintirea care intră în inimă tot mai des până când, la un moment dat, înțeleg ceea ce mi s-a întâmplat.

Ce înseamnă aceasta? Că Isus continuă să repete minunea pâinii, și amintirea minunii pâinii. Și această amintire este calea vindecării! Cel puțin amintirea mă ajută să înțeleg un lucru: că eu nu înțeleg. Concluzia este: încă nu înțelegeți?

v. 21

21 Iar el le-a zis: „Încă nu înţelegeţi?”

Acesta este cel mai frumos discurs ținut de Isus discipolilor, alcătuit dintr-o serie de întrebări: „De ce discutați? Nu înțelegeți? Aveți inima împietrită? Aveți ochi și nu vedeți? Aveți urechi și nu auziți? Nu vă amintiți? Încă nu înțelegeți?”

Iar în finalul acestui discurs, ce înțelege discipolul? Înțelege că este orb!

Și imediat după acest text, evanghelistul ne va prezenta vindecarea orbului…

Reluând această povestire, notăm unele aspecte:

Ne aflăm în barcă, iar barca indică situația noastră actuală. Există „o pâine”, pâinea înseamnă viață. Așadar, viața există! Însă noi credem că nu avem viață.

De ce credem că nu avem cu noi viață (pâine)? Pentru că avem aceste două aluaturi groaznice: al fariseilor și al lui Irod. Aceste aluaturi ne fac orbi, surzi și cu inima împietrită.

Calea vindecării constă în amintire. Amintirea repetată a ceea ce s-a întâmplat, puțin câte puțin, produce în noi minunea pe care Isus o va săvârși orbului, adică ne va ajuta să înțelegem, să vedem.

Deci, înțelegem motivul pentru care Isus nu mai dă nici un semn? Pentru că deja e prezentă realitatea lui Dumnezeu, prin pâine, în viața noastră. Problema nu constă în a da alte semne, ci în a ne învăța să citim semnele care deja există!

Deci cum le putem citi și interpreta? Prin înlăturarea aluatului! Minunea constă în a înlătura ceea ce este negativ: orbirea noastră, inima noastră împietrită.

În ce fel înlătură Isus orbirea noastră, inima noastră împietrită, răul nostru? Ni-l înlătură, arătându-ni-l. Cu alte cuvinte, versetele noastre reprezintă diagnosticul pus de Isus discipolilor, astfel încât să poată înfăptui terapia.

Este mângâietor faptul că discipolii, după un an și jumătate petrecut cu Isus, nu au înțeles nimic, deși au văzut tot ceea ce El a făcut și și-au amintit totul în mod exact.

Dar faptul că nu au înțeles, nu-i ceva negativ. Pe mine mă îngrijorează cei care pretind că au înțeles imediat. Cei care știu că au înaintea lor un mister pe care nu l-au înțeles, sunt pe calea justă. Există o pâine, o viață pe care nu o înțeleg și poate că intuiesc care este motivul pentru care n-o înțeleg: pentru că eu văd fricile mele, dorințele mele, interesele mele, și nu văd realitatea. Și deja este ceva…

Există pericolul de a reduce religia și credința noastră la un catehism: și apostolii au urmat lecțiile catehismului, au învățat bine, și-au amintit totul în mod exact… Dar întrebarea concluzivă a lui Isus este: „Încă nu înțelegeți?”.

Și-i important că nu înțeleg. Pentru că tocmai omul care nu înțelege și care știe că nu înțelege este cel care va putea să înțeleagă câte ceva. Și nu ceva secundar, ci acea pâine unică pe care o au cu ei în barcă. Adică vor înțelege acea pâine care este viața, pe care o avem cu noi în barca noastră, și care ne permite să trăim.

În acest text Isus produce o furtună în discipolii Săi, în barcă, în timp ce marea este calmă, de această dată…

Să recitim pericopa și să vedem la ce nivel suntem noi față de lucrurile care se spun în acest text…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Roxana Pop și Gabriela Neag