Marcu 8,22-26

Oare vezi ceva? A vedea înseamnă a ne naște, a veni la lumină. Este necesar un drum de vindecare, lent și pe etape, ca să ajungem să vedem în pâine darul lui Dumnezeu și a ne naște, a deveni oameni noi.

Ps. 146 (145)

Mai mult decât a-L defini pe Domnul, psalmistul descrie ceea ce El face. Printre lucrurile pe care le face se numără și următoarele: redă vederea orbilor, adică îi conduce la luminare, îi ajută să vină la lumină, să se nască la o viață nouă. Și-i o mare minune, prezentă și în textul evanghelic, pe care îl vom citi, o minune pe care Isus o săvârșește, cu puțin mai mult efort, vindecând ochii unui om. Este un semn (un indiciu) al unei intuiții neumane, al intuiției lui Petru, care-i va spune lui Isus: „Tu ești Cristosul!”.

Cateheza anterioară s-a încheiat cu întrebările lui Isus, adresate discipolilor Săi. Ei erau în barcă și spuneau: „Avem o singură pâine”. Isus i-a întrebat: „Nu vă amintiți câtă pâine am mâncat și câte coșuri am adunat, când am săturat cinci mii de oameni?”. Apoi continuă, citându-i pe profeții Ieremia și Iezechiel: „Încă nu înțelegeți? Aveți ochi și nu vedeți?”…

Odată cu pasajul nostru am ajuns în centrul Evangheliei după Marcu. Versetele marchează trecerea de la prima parte – în care Isus s-a revelat ca fiind Cel așteptat, Mântuitorul, prin toate minunile Sale făcute cu putere și prin învățătura Sa, predată cu autoritate – la a doua parte, în care Isus va revela deplin mesianicitatea Lui.

Acum să ne întrebăm: în ce punct ne aflăm pe calea urmării lui Cristos? Despre aceasta este vorba, pentru că Isus îi întreabă: „Încă nu înțelegeți?”, dorind să verifice până unde a ajuns Cuvântul. Și noi ne putem întreba: în toate catehezele la care am participat, ce a lucrat Cuvântul în noi? Ce mai trebuie să lucreze?

Isus ne întreabă: „Voi nu înțelegeți minunea pâinii?”. Pentru că El s-a revelat ca fiind Cel care dă pâinea, adică viața. Încă nu credeți acestui adevăr?

Această vindecare care are loc cu efort, în două etape, este un semn. Și ne spune că trebuie să ne dăm seama de orbirea noastră, că trebuie să fim vindecați de această orbire, pentru a înțelege corect pâinea.

Cele două faze ale vindecării marchează trecerea de la o credință aproximativă – chiar dacă e autentică, precum cea a discipolilor, care sunt legați de Învățătorul lor – la o credință deplină, precum cea a mărturisirii credinței, făcute de centurion la sfârșitul Evangheliei. În schimb vindecarea aproximativă va fi mărturisirea de credință pe care o va face Petru, în versetele următoare, înțelegându-L pe Isus în felul său uman…

Vindecarea orbului din Betsaida este un semn a ceea ce Isus vrea să facă, arătându-ne totodată în ce punct se află cei care-L ascultă.

Se citește Mc. 8, 22-26

22 A venit la Betsaida, iar ei i-au adus un orb şi l-au rugat să-l atingă. 23 El l-a luat pe orb de mână şi l-a dus în afara satului; şi, punându-i salivă pe ochi, şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: „Vezi ceva?” 24 El şi-a ridicat ochii şi a spus: „Văd oamenii ca nişte copaci, îi văd mergând”. 25 Atunci şi-a mai pus o dată mâinile pe ochii lui, iar el a văzut clar şi s-a vindecat şi vedea toate lucrurile de departe. 26 Apoi l-a trimis acasă, spunându-i: „Să nu intri deloc în sat”.

Până în acest loc Isus a înfăptuit mai multe minuni, iar în această minune putem vedea ceea ce El vrea să facă pentru fiecare dintre noi și, în special, pentru cei care-L urmează.

Ne poate mira inima împietrită a discipolilor care deja au fost chemați și trimiși de El să predice, iar apoi s-au întors la El, au mâncat pâinea de două ori, au asistat la aceste minuni, însă, când Isus le-a apărut în timpul furtunii, L-au confundat cu o nălucă.

Isus i-a întrebat de mai multe ori: „Dar nu ați înțeles? Încă nu înțelegeți?”. Dar Isus nu ne lasă cu acest reproș, căci vindecarea orbului pentru noi este o mare speranță, ne încurajează, pentru că prin cură (terapie) potrivită, privirea noastră încețoșată va reuși să-L vadă corect pe Isus.

Așadar, Isus nu ne reproșează nimic: prin acțiunea Sa urmărește să învingă deplin orbirea și surzenia noastră.

Până în acest loc, Evanghelia a dorit să pună diagnosticul răului nostru, care ne privește pe toți: această împietrire a inimii, autosuficiența, această cugetare la mântuire și la Mântuitor după mintea noastră, fără să ne lăsăm puși în dubiu și corectați (îndreptați) de Domnul.

Este important ca discipolul să fie conștient de orbirea sa și să-i permită Domnului să lucreze în el.

Există dorința umană de a veni la lumină, de a deveni conștienți, de a deveni luminați. Tema luminării este prezentă în toate culturile și religiile. Această dorință după luminare, care stârnește în om un efort, uneori își atinge ținta, dar rămâne o dorință frustrată.

În textul nostru ni se spune că Dumnezeu vrea să ne dea luminarea. Poate că-i nevoie să-I cerem acest dar și să fim dispuși să-l primim.

Orbirea religioasă poate fi constatată și devine o suferință. Unii autori creștini din Orientul apropiat spun că păcatul cel mare este orbirea, uitarea. E adevărat că noi călătorim în viața noastră, facem tot ceea ce trebuie să facem din punct de vedere uman și religios, dar suntem ca somnambulii, nu vedem clar lucrurile. Pentru noi realitatea este acoperită de o pânză care ar trebui să fie îndepărtată, dar este nevoie ca cineva să ne-o îndepărteze. Aceasta este premisa.

Notăm că această luminare nu este rodul unei asceze, ci această lumină ne este dată de Isus, care educă dorința noastră, ajutându-ne să descoperim orbirea și, în special, invitându-ne să-L urmăm și să-L ascultăm.

v. 22

22 A venit la Betsaida, iar ei i-au adus un orb şi l-au rugat să-l atingă.

„Îi aduc un orb”. Orbul este dus… Betsaida este și patria lui Petru, iar Petru va face mărturisirea sa de credință în episodul următor. Așadar, versetul este și o aluzie la patria și la orbirea lui Petru, ca să-și dea seama că încă este imperfect.

„Îi duc lui Isus un orb”. Nu-l duc numai pentru că el nu vedea, iar ei trebuie să-l conducă, ci cuvintele „a duce la Isus” indică o anume responsabilitate, o grijă pentru fratele lor, e un gest care arată atenția lor față de bolnav.

„Este condus la Isus…”. Orbul nu putea să-L vadă, dar cine Îl cunoaște pe Isus așa cum este, îndrumă acest om, îl duce la Isus.

Am spus că orbul este figura discipolului. Deja de două ori Isus a întrebat: „Aveți ochi, dar nu vedeți?”. Orbirea, din punct de vedere existențial, e o boală gravă, pentru că un om poate avea un fizic integru, precum și toate capacitățile, dar îi lipsește lumina ochilor. Un nevăzător are multe piedici în raport cu realitatea despre care aude că se vorbește. În textul nostru orbul spune despre realitatea din jur că vede niște pomi, care se mișcă, iar el s-ar putea împiedica de ei, dacă cineva nu l-ar îndruma pe drumul bun. Deci, realitatea este pentru el ceva dureros.

A veni la lumină este sinonimul nașterii; e un fel de moarte. Însă Isus vrea să ne arate că există o orbire mai gravă, care-i orbirea ce nu ne permite să vedem adevărul nostru și adevărul lui Dumnezeu, dar și mai mult, convingerea că le vedem, deși suntem orbi (cu privire la acest aspect). Prin urmare, orbirea față de adevărul nostru și al lui Dumnezeu stinge viața.

Realitatea este ceva de care ne lovim și care ne face rău, nu o vedem. Prin urmare, existența se derulează astfel: nu știm de unde venim, nu știm încotro mergem, în ce direcție să ne mișcăm, deși avem ochi care văd limpede.

În Evanghelia după Ioan, Isus spune: „Eu sunt lumina lumii. Cine Mă urmează, nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieții”, sau lumina care este viața. Mai mult decât orbirea fizică, orbirea inimii este foarte gravă. Unde vede o boală sau o sclavie, Dumnezeu intervine.

„Și-L roagă să-l atingă”… Purtând acel orb la Isus, frații s-au arătat a fi harnici. Ei recunosc cine este Isus și ce poate să facă. Și-I duc acest orb ca să-l atingă. Ei au încredere în atingerea Lui: pentru ca Isus să atingă pe cine nu poate veni sau pe cine încă nu vrea să vină la El, să-L atingă. Ei sunt atenți și solidari față de binele acestui frate orb, după cum, deseori, poate fi o solidaritate în cele rele… Ei îl duc la Isus, pentru ca din comuniunea cu El să izvorască viața, lumina orbului.

Atât orbul, cât și cei care se preocupă să-l ducă la Isus sunt anonimi. De multe ori se întâmplă ca unele persoane să se intereseze de cei bolnavi; îi îngrijesc și-i duc la Isus. Este interesant că persoana care are nevoie nu merge la Isus, nici nu ar putea pentru că este oarbă, dar alții se îngrijesc de ea și o duc la Isus. Într-un anume fel este depășită voința slabă a bolnavului, iar aceste persoane sunt ca niște instrumente de care Domnul se folosește în vederea vindecării. Altfel spus, poate că un om vine la cateheze, pentru că un prieten l-a invitat, l-a adus Apoi, ei caută să obțină atingerea lui Isus: e o formă concretă, care indică dorința unei cunoașteri, a unui raport cu Domnul, este o atingere fizică, concretă cu o persoană.

v. 23

23 El l-a luat pe orb de mână şi l-a dus în afara satului; şi, punându-i salivă pe ochi, şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: „Vezi ceva?”

„Luând pe orb de mână”: Isus ia acest orb de mână cu hotărâre, nu atât pentru ca orbul să nu se lovească de ceva sau de cineva, ci este gestul tatălui care-și ia fiul de mână. Acest gest hotărât ne spune că Isus nu minimalizează răul, ci este gata să intervină.

„L-a scos afară din sat”: În Scriptură, când este vorba despre un drum, despre o ieșire, o mutare dintr-un loc în altul, întotdeauna ne gândim la Exod, căci toate gesturile lui Dumnezeu de eliberare sunt marcate de un drum… În acest loc ne aflăm în timpul călătoriei lui Isus spre Ierusalim, care este exodul definitiv, este călătoria care ne dă libertatea totală, completă, ne conduce la viața definitivă, la viața lipsită de capcane, de uneltiri.

Satul este spațiul în care viețuiesc oamenii, unde orbul a îndurat boala sa, cu care s-a obișnuit… În vremea noastră, când vorbim despre satul global, ne putem întreba: „Unde îl duce, pentru că întreaga lume este un sat?”. Atunci când Isus ne ia de mână, ni se pare că ne conduce într-un alt loc, ca și cum ne-ar scoate din realitate, din lume… Din cauza acestei orbiri, adică pentru că ne-am obișnuit ca lucrurile să fie așa, să nu vedem, este necesar exodul. Să ne amintim că exodul lui Israel, la început, părea o eliberare, dar apoi poporul s-a plâns de multe ori, dorind să se reîntoarcă în Egipt… Ieșirea din sat semnifică faptul că Isus ne conduce afară, pentru a ne scoate din obișnuințele noastre, dintr-un mod de a vedea lumea care doar ne agravează boala… De aceea Isus „îl prinde de mână”, pentru ca orbul să nu se întoarcă înapoi. Ieșirea din întuneric este precum durerile nașterii. Cine se naște, se întreabă: „Cine știe unde voi ajunge?”.

Apoi avem un gest ciudat: „Îi pune salivă pe ochi”… Saliva este ca suflul, ca respirația solidificată. Pentru a trăi este nevoie să respirăm. Deci respirația, spiritul sunt semnul, imaginea vieții. Așadar, saliva reprezintă puterea vitală. Prin acest gest, Isus ne comunică spiritul Său. Ce ne ajută să vedem, cine ne restituie vederea? Spiritul lui Dumnezeu este opusul spiritului morții, al minciunii; este puterea lui Isus, prin care ne restituie adevărul despre Dumnezeu și despre noi.

Iar saliva este pusă pe ochi, căci ochii fiind fereastra inimii, vindecarea lor ajută la vindecarea inimii, iar inima împietrită renaște la viață. Așadar, prin acest gest Isus ne comunică Spiritul Său. Spiritul ne este dat în abundență, dar este nevoie să-L primim…

„Își pune mâinile peste el”… Este un gest tipic de transmitere a puterii Sale vitale. Uneori, Isus vindecă printr-un cuvânt: „Credința ta te-a mântuit, mergi în pace!”. În textul nostru vindecarea se face cu efort, un drum în două etape. Așadar, în drumul întreprins în urma lui Isus avem efortul unei noi gestații, a unei noi nașteri, pentru a ajunge să-L recunoaștem.

În acest loc Isus nu-l vindecă automat, El este conștient de dificultățile noastre. Noi trebuie să ne deschidem inima puțin câte puțin, să ieșim din hibernarea noastră… Isus, pentru a vedea că acest orb cu adevărat vrea să se vindece, îl întreabă: „Oare vezi ceva?”. Isus știe că luminarea (vindecarea) noastră niciodată nu-i reușită complet. Dar Isus vrea ca și noi să verificăm și să spunem ce vedem…

Subliniem că Isus ia acest om de mână și-l conduce afară din sat, îl face să înfăptuiască un exod

Pentru a asculta Cuvântul (cf. cap. 7), pentru a ajunge la luminare, adică pentru a ne privi pe noi înșine, dar și viața, lucrurile, lumea, situațiile, sau oamenii într-un alt mod, este nevoie să străbatem un drum. Altfel spus, experiența credinței, a rugăciunii, înseamnă a privi viața noastră în mod critic… Cu alte cuvinte, dacă suntem prinși de lucrurile de făcut, până într-atât încât să fim subjugați de acestea, nu vom reuși să înțelegem, să auzim și să vedem… E nevoie să ne lăsăm conduși în afara satului, „departe de mulțime” și de lucrurile care ne subjugă.

Să ne distanțăm de viața cotidiană, dar nu să evadăm, pentru că satul este global, și din el nu putem ieși… Dar să ne distanțăm de categoriile, de criteriile cu care trăim… A lua o pauză, care să ne permită să trăim un moment diferit de cele ale vieții de zi cu zi, este momentul rugăciunii

În text se vorbește despre sat și nu despre oraș, pentru că orașul este un loc mai variat, cu mult mai multe posibilități… Satul este locul obișnuințelor noastre consolidate, a ideilor pe care nu vrem să ni le schimbăm, deși trăim într-un timp al marilor schimbări, dar noi mereu ne adaptăm ideii de moment… locul în care toți se cunosc, locul lui „așa se spune”, locul controlului social… Acesta este realitatea.

De aceea Isus îl întreabă: „Oare vezi ceva?”. Este precum întrebarea pusă discipolilor: „Dar încă nu înțelegeți?”. Nu-i doar o mustrare, ci-i o întrebare: „La ce nivel vă aflați?”. Înțelegeți minunea pâinii? Iar în pilda care urmează îi va întreba: „Cine spun oamenii că sunt Eu?”. Și „Voi cine spuneți că sunt Eu?”. Ca și cum i-ar întreba: „Dar voi, de fapt, ce vedeți? Vedeți ceva?”. Mai înainte, când Isus a mers la ei pe mare – precum cel care învinge acest abis, moartea – L-au confundat cu o nălucă. Au crezut că puterea Sa de eliberare și renaștere este un fel de iluzie, o nălucă, ceva care înspăimântă…

Însă acum, după ce Isus a transmis Spiritul Său, după ce și-a pus mâinile peste el, după ce l-a scos din modul său de a gândi, îl întreabă: „Vezi ceva? Ce vezi?”.

E un discurs al diagnosticului și al terapiei: a-și da seama că este orb, iar apoi, progresiv, prin terapia lui Isus, el începe să vadă. Vederea adevărului este ceva progresiv, venirea la lumină este graduală, nu instantanee

În acest loc al Evangheliei și noi ne putem întreba: „Ce vedem, cine este Isus pentru noi?”. Ce cunoaștere și experiență am despre El? Aceste versete doresc să ne interogheze vizavi de privirea noastră: ce vedem despre Isus? Textul ne invită să nu ne descurajăm, pentru că vindecarea este un drum în etape, care, până la urmă se întâmplă…

v. 24

24 El şi-a ridicat ochii şi a spus: „Văd oamenii ca nişte copaci, îi văd mergând”.

„Ridicându-și ochii” sau „Privind sus”… În aceste versete, care tratează despre vederea luminii, privirea (vederea) este prezentată în diferite moduri… În acest pasaj biblic e prezentată „privind în sus”.

El spune că vede oameni, dar ca niște copaci însuflețiți… Această cunoaștere a persoanei, care pornește de la o experiență foarte imperfectă, care trece prin experiența pomilor, care sunt creaturi care nu se mișcă, și de care orbul se împiedică… Dar orbul spune că sunt precum copacii, dar care se mișcă… Deci, vederea slabă a discipolului constă în a-L vedea pe Isus pornind de la o experiență imperfectă. De fapt, ei au spus despre Isus că era o nălucă. Și apoi nu au reușit să deosebească pâinea pe care au mâncat-o, de această Pâine, care este Trupul Domnului.

Începe să vadă, dar nu vede suficient de bine. Faptul de a-i confunda pe oameni cu copacii este imaginea a ceea ce nouă ni se întâmplă atunci când Îl confundăm pe Isus cu altceva, cu fricile sau dorințele noastre, după cum apostolii L-au confundat cu o nălucă, în loc să priceapă că El este Lumina care ne ajută să ieșim din întuneric.

v. 25

25 Atunci şi-a mai pus o dată mâinile pe ochii lui, iar el a văzut clar şi s-a vindecat şi vedea toate lucrurile de departe.

Verbul „a vedea”, în limba greacă are mai multe nuanțe: „a vedea în sus, perfect și înăuntru”… Este vorba despre o variație a vederii, care indică o experiență crescătoare, care se perfecționează, ajungând nu atât să deosebească lucrurile, ci să vadă realitatea în profunzime, până la a-L vedea pe Cel care este realitatea, pe însuși Dumnezeu. .

În povestirea creației, Dumnezeu zice, iar lucrurile iau viață. În textul nostru, a face să renască noua creație, a-l face pe om să se reîntoarcă la integritatea sa este ceva mai laborios.

Așadar, Isus, din nou, pune mâinile peste el: o altă intervenție, o atingere, o comuniune repetată. Și acest fapt îl va împlini Isus în partea a doua a Evangheliei. Putem spune că prin minunile din prima parte a Evangheliei, Isus l-a condus pe discipol până în acest loc în care acum ne aflăm. Petru va recunoaște că Isus este Cristosul, dar când Isus îi spune cum va suferi Cristos, Petru nu este de acord. Reacția lui Petru este precum reacția acestui orb care vede oamenii ca fiind niște copaci care umblă…

Însă Isus, în partea a doua a Evangheliei, se va revela deplin ca fiind Pâinea, iar la urmă va fi recunoscut. Dar este nevoie de această a doua atingere și comuniune.

În Evanghelia după Ioan, când Isus distribuie pâinea, ține un discurs (cf. cap. 6) în care încearcă să-i ajute să treacă de la această pâine pe care au mâncat-o, la a-L recunoaște pe El ca fiind Pâinea, Cel care dă viața. Și, astfel, Isus proclamă programul său care nu constă atât în a astâmpăra foamea trupească, ci în a-Și da viața pentru ca toți să aibă viață în abundență.

Însă o parte din ucenicii Săi spune: „Acest discurs este prea greu”, nu-l înțelegem, nu-l sprijinim. Și pleacă. Și se verifică o separare. Aceștia rămân cu ochii întunecați (încețoșați) pentru că se așteptau la un alt tip de Mesia.

Însă, dacă avem curajul să-L urmăm – așa cum a făcut Petru care L-a întrebat: „Unde să mergem” – și să vedem că acest Cuvânt ne revelează deplin ce este această Pâine, atunci vor ajunge să vadă corect. Însă vor trece mereu prin acest moment în care văd și nu văd (adică văd oamenii precum niște copaci)… De trei ori Isus va vesti felul în care El va deveni pâine – în cele trei vestiri ale pătimirii – și de fiecare dată discipolii nu-L vor pricepe. Apoi vor fi vindecați definitiv, (adică mai înainte de pătimirea Sa, vindecarea orbului din Ierihon, Bartimeu, care apoi Îl va urma, se ridică din locul în care stătea să ceară milostenie și-L urmează pe Isus).

Întreaga învățătură (pedagogie) a Evangheliei descoperă orbirea noastră tipică, înaintea misterului lui Isus, a Dumnezeului slab, a Dumnezeului care urcă pe cruce pentru a ne vindeca, prin faptul că-L vedem pe cruce…

După punerea mâinilor, după acest drum ulterior, orbul vede perfect. I-au căzut solzii de pe ochi, dar, mai bine zis, i-a fost îndepărtat modul său de a vedea lucrurile.

Cuvintele sale „oamenii sunt ca pomii care umblă” sunt asemenea cuvintelor următoare „Mesia este ceva ce eu am fabricat, pornind de la limitele mele, de la experiențele mele negative, de la fricile mele”, pe care le-ar afirma un om.

„Iarăși”. Subliniem acțiunea repetată a lui Isus. Este răbdarea lui Isus care încet-încet ne vindecă. Poate indica un fel de efort pe care Isus și-l însușește, dar este frumoasă și răbdarea Sa. Altfel spus, dacă astăzi nu vezi, din punct de vedere spiritual, nu dispera; dacă încă multe lucruri nu-ți sunt clare, fii răbdător, dacă Domnul vine din nou să-și pună mâinile. Și ce n-a reușit să facă ieri și azi, mai repede sau mai târziu va reuși…

Răbdarea Lui este dictată de iubire. Mai mult decât a vindeca, în Evanghelii se spune deseori că Isus s-a îngrijit… Iar grija Sa față de fiecare om continuă, cu răbdare…

Am explicat că „vedea perfect”, apoi cuvintele care urmează relatează însemnătatea vederii perfecte. A fost vindecat ochiul care se întoarce să-și îndeplinească rolul său. Faptul că vedea perfect înseamnă că vedea „în interior”. Deci nu-i o vedere, privire superficială, ci e una pătrunzătoare.

Când ne aflăm în sat, privim lucrurile în mod superficial, ne este frică să privim în interior. Însă unui ochi vindecat nu-i este frică să privească în interiorul lucrurilor, le vede în profunzime.

El nu vede numai clar, în profunditate, ci vede și „la distanță”… Este o vedere care merge dincolo de toate îndepărtările posibile: pe cruce, Isus va ajunge peste întreaga omenire în îndepărtarea ei cea mai mare față de Dumnezeu, în abandonare, în singurătate. Acest ochi vindecat este un ochi care ne permite să vedem departe, adică de a vedea deplin misterul Fiului lui Dumnezeu prezent și acolo unde noi, în mod obișnuit, cu mentalitatea noastră, cu ideea noastră despre Dumnezeu nu ne-am gândi că este prezent.

Vedea totul. Totul, pentru că nimic nu-i scapă acestei vederi vindecate de Isus. Pavel – scriindu-le corintenilor – spune că Spiritul cercetează orice lucru, chiar și profunzimile lui Dumnezeu, adică vede departe și înăuntru. Această vedere vindecată și totală o va avea orbul din Ierihon și apoi centurionul, cel care va vedea, în final, cel mai departe. Vederea vindecată îl conduce la mărturisirea credinței depline în Isus.

v. 26

26 Apoi l-a trimis acasă, spunându-i: „Să nu intri deloc în sat”.

Ne putem întreba: deși locuia aproape, de ce Isus îl trimite acasă la el, dar pe un alt drum?

Mereu există contrastul între a trăi într-o situație, adică cea în care ne-am obișnuit cu orbirea noastră (da, Îl vedem pe Isus, Îl cunoaștem mai mult sau mai puțin), dar aceasta nu-i casa noastră! Nu-i locuința lui Dumnezeu. Nu suntem acasă în satul în care locuim ca orbi. Deci Isus ne invită să călătorim mai departe.

„Întoarce-te la casa ta”, la casa ta adevărată, în locul în care te simți bine.

„Să nu intri în sat”… În Evanghelia după Luca avem trei persoane care doresc să-L urmeze pe Isus. Una îi spune: „Merg mai întâi să-i salut pe ai mei”… Iar Isus îi spune să nu se reîntoarcă la acea mentalitate, la acel stil de viață care te ține departe, care te limitează, aproape de idolii tăi… Nu! Nici măcar nu intra în sat! Nu te reîntoarce în istoria ta, în trecutul tău, în gândurile tale agitate și tulburate… Acolo unde ai putea afla un loc cald, dar care nu-i adevărul tău… Să nu uităm că Pavel le spune galatenilor: „Cristos ne-a eliberat, ca să rămânem liberi”.

„Nu intra în sat”, adică nu te reîntoarce la starea ta de dinainte. Marcu este scurt și la subiect, dar în Evanghelia după Luca, Isus dezvoltă acest discurs: „Când un spirit rău a fost alungat, dar nu știe unde să meargă, spune: mă voi întoarce înapoi, unde eram mai înainte și află casa curată și intră…”. Este un fel de a se reîntoarce în sat. Așadar, Spiritul lui Dumnezeu, pe care Isus în mod concret ni l-a dat, noi îl înlocuim cu spiritul rău… Acest fapt înseamnă să ne reîntoarcem în sat… Deci, porunca nu înseamnă să negăm afectele noastre sau cine suntem, ci acest sat este precum acele condiționări care ne întunecă ochii, privirea…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Roxana Pop și Gabriela Neag