Marcu 8,27-30

„Dar voi cine ziceți că sunt Eu?”. Isus ne întreabă pe fiecare: „Cine sunt Eu pentru tine?”. Răspunsul la această întrebare, adresată personal mie, nu-l dau atât prin cuvinte, ci prin viață!

Sunt chemat să-L urmez nu pe acel Isus pe care-L am eu în minte, ci pe Acela pe care mi-L revelează Evanghelia, care învinge răul prin cruce.

Ce spun oamenii despre Isus? Ce spune Petru? Ce spune Isus despre Sine? De ce Isus îi zice lui Petru că-i satană? Ce înseamnă să gândim ca oamenii?

Ps. 2

Psalmistul vorbește despre un rege misterios, desemnat de Domnul, care să aibă stăpânirea peste pământ, mai presus de toți regii. Era așteptarea, din partea lui Israel, a unui Mesia, a unui rege care să înceapă pe pământ Împărăția lui Dumnezeu.

În această cateheză, textul evanghelic ni-L propune pe Isus ca fiind Cristosul, Regele, invitându-ne să recunoaștem cine este Isus. Vom vedea ce fel de rege este Isus.

Se citește Mc. 8, 27-30

27 Isus şi discipolii săi au plecat spre satele Cezareii lui Filip. Pe drum i-a întrebat pe discipolii săi, spunându-le: „Cine spun oamenii că sunt eu?” 28 Iar ei i-au spus: „«Ioan Botezătorul», alţii «Ilie», iar alţii «Unul din profeţi»”. 29 Atunci, el i-a întrebat: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” Răspunzând, Petru i-a spus: „Tu eşti Cristosul!” 30 Şi le-a poruncit să nu vorbească nimănui despre el.

Versetele pe care le vom comenta se află în centrul Evangheliei după Marcu și marchează sfârșitul primei părți, sosirea la țintă.

E un text important, pentru că întreaga Evanghelie se sprijină pe întrebarea: „Cine este Isus?”. Iar Isus niciodată nu răspunde cine este El. În loc să răspundă, El face.

În prima parte a Evangheliei se găsesc toate lucrurile pe care le face Isus: ajută paraliticul să umble, ajută surdul să audă, îl face pe mut să vorbească, pe orb să vadă – lucrul sublim constă în a vedea, a veni la lumină -, învie mortul și dă pâinea în deșert.

Prin toate aceste minuni, ce a făcut Isus? A satisfăcut dorințele fiecărui om: a avea picioare care umblă, mâini care ating, urechi care aud, gură care vorbește, ochi care văd, inimă care trăiește… Isus a satisfăcut nevoile omului.

Însă rămâne adevărata problemă, a nevoii fundamentale a omului.

Odată ce omului i-au fost satisfăcute nevoile, odată ce a primit darurile, îi rămâne (lipsește) ceva profund: să recunoască faptul că Isus se află în spatele tuturor darurilor. Dacă nu, ar fi grav. Căci, spre exemplu, am putea spune că părinții au făcut totul pentru fiul lor și numai pentru faptul că l-au adus pe lume, l-au îngrijit, i-au dat să mănânce, însă fiul nu cunoaște cine sunt părinții lui? Un om este fiu când își cunoaște părinții, când instaurează cu ei un raport de iubire.

Așadar, este vorba de trecerea de la satisfacerea nevoilor animale, pe care fiecare om le are, la satisfacerea nevoii după relație, care definește ființa fiecărui om. În acest loc începe discursul credinței creștine.: adică, ce fel de relație ai tu cu această persoană?

Credința nu constă atât în a ști cine este Dumnezeu – mai mult sau mai puțin, fiecare om gândește câte ceva despre Dumnezeu – ci credința constă în a ști ce relație ai cu Dumnezeu, cine este El pentru tine?

La urmă discipolii vor spune: „Tu ești Cristosul!”.

Cristos devenise un fel de nume al lui Isus. Mereu se spune „Isus Cristos”, ca și cum Cristos ar fi numele. Însă „Cristos” înseamnă „Cel care este consacrat rege”, Mesia așteptat să elibereze poporul.

Marcu niciodată nu spune că Isus este Cristosul. Zice acest lucru numai la jumătatea Evangheliei, dar în toate părțile anterioare nu face nimic altceva, decât să ne arate ceea ce El face, astfel încât să înțelegem cine este El. Așadar, Cristosul este Cel care ne ajută să umblăm, să vedem, să ascultăm, să vorbim, este cel care-l reface nou pe om.

În cateheza anterioară Isus a vindecat orbul în două etape, în două momente, prin două serii de gesturi, iar după prima fază, l-a întrebat: „Oare vezi ceva?”. Să ne amintim această trecere, pentru că este drumul (parcursul) pe care Isus îl propune discipolilor Săi, dar și nouă, iar aceste întrebări pe care El le pune au ca scop să verifice starea ochilor interlocutorilor Săi.

v. 27a

27a Isus şi discipolii săi au plecat spre satele Cezareii lui Filip.

Isus va fi recunoscut pentru întâia oară la Cezarea lui Filip, un oraș păgân. Așadar, Isus este recunoscut în punctul cel mai îndepărtat pe care-l atinge, un loc în care locuiesc păgânii. Acest fapt înseamnă un lucru simplu: pentru a înțelege cine este Isus, trebuie să abandonăm (să lăsăm de o parte) sfera convingerilor (principiilor) noastre religioase, pentru că Isus nu corespunde niciuneia dintre ideile noastre despre Dumnezeu.

Să nu uităm că primul om care-L recunoaște este un păgân, pe cruce. Cu alte cuvinte, numai cei care sunt departe (păgânii) și numai de departe (de la o mare distanță) Îl înțeleg, pentru că El este foarte departe față de orice convingere de a noastră; pentru că El este sfânt, adică diferit.

În aceste versete indicația geografică este foarte importantă și-i este dragă lui Marcu pentru că scrie Evanghelia pentru păgâni.

v. 27b

27b Pe drum i-a întrebat pe discipolii săi, spunându-le: „Cine spun oamenii că sunt eu?”

Toate acestea se întâmplă pe drum, pe cale… Dacă un om nu călătorește, nu i se întâmplă nimic.

A călători împreună înseamnă a avea împreună o experiență, un itinerar, o comuniune de viață, interese comune, a înfrunta aceleași pericole și riscuri, adică a fi implicați. Cine nu este implicat, antrenat, nu înțelege…

Dar observăm un lucru ciudat: Isus interoghează… Până în acest punct al Evangheliei, întotdeauna oamenii se întrebau: „Cine este Acesta?”. Până acum, noi am venit la cateheze pentru a ști cine este Isus… Dar în aceste versete, se întoarce pagina… Căci problema nu este „Cine este El?”, ci „Eu cine spun că este El?”. Din acest moment nu mai sunt eu care-L pun în chestiune, ci este El, cel care mă întreabă: „Cine sunt Eu pentru tine?”…

Numai pornind de la răspunsul tău, dat întrebării lui Isus, începi să crezi. Până când tu îți pui întrebări despre Dumnezeu, nu vei ajunge la credință, pentru un simplu motiv, că întrebarea conține răspunsul. Prin urmare, la toate întrebările pe care eu mi le pun, deja știu și răspunsurile. Prin întrebările tale, tu Îl interoghezi, îl pui în dubiu, iar El trebuie să dea răspuns întrebărilor tale… Este adevărat că în prima parte a Evangheliei, Isus a încercat să răspundă la întrebările noastre, însă se pare că S-a plictisit, pentru că pe El nu-L interesează atât să răspundă întrebărilor noastre, ci ca noi să răspundem întrebării Sale… Și este o mare diferență…

Altfel spus, până când noi ne punem întrebări despre Dumnezeu, El este răbdător și încearcă să ne răspundă, sau tace, sau ne dăm noi răspunsul… Însă problema este: „Răspundem noi la întrebările Sale?”. Și atunci, noi suntem cei care începem să înțelegem câte ceva. Cu alte cuvinte, tu îl interoghezi pe un om ca să vezi dacă el a priceput.

Eu sunt convins că Dumnezeu a înțeles foarte bine cine este El. Isus nu a întrebat „Cine sunt Eu?”, pentru că ar fi avut o criză de identitate. Isus n-a căutat aprobarea (consensul) lor, pentru a afla modul în care să reușească să-Și îndeplinească misiunea… Isus nu făcea sondaje de opinie, pentru a vedea care era succesul Său…

Isus căuta cu totul altceva: dorea să afle ce răspundem noi. Iar credința este a răspunde la întrebarea Sa. Nu a-și pune întrebări despre Dumnezeu.

Există un cerc vicios în care fiecare dintre noi am fost prinși: am venit la cateheze să-L întrebăm pe Isus: Cine ești? Însă, la un moment dat, problema nu mai este întrebarea noastră, pentru că El ne cere un răspuns: „Cine sunt Eu pentru tine?”.

Și pune două întrebări diferite, pentru că întotdeauna există două variante ale răspunsului. Iar aceste două întrebări corespund celor două faze ale vindecării orbului… Prima vindecare are loc atunci când vede oamenii precum niște copaci care umblă. Și corespunde gândirii lumii despre Isus.

Discipolii ar trebui să vadă mai bine… Să vedem prima întrebare…

v. 28

28 Iar ei i-au spus: „«Ioan Botezătorul», alţii «Ilie», iar alţii «Unul din profeţi»”.

Cine sunt acești oameni care răspund? Sunt oameni religioși. Iar omul religios întotdeauna are răspunsul pregătit, îl are deja în buzunar, căci deja a studiat catehismul și le știe deja pe toate, pentru că totul este scris deja. Și astfel, omul religios încearcă să înțeleagă fiecare lucru în baza a ceea ce el deja știe… Fapt pentru care omul religios este cel care sistematic îl ucide pe Dumnezeu, care este Cel viu (înviat), și care întotdeauna este ceva nou. Însă pentru omul religios, cel Înviat este deja ceva ce el știe, Îl știe din tradiție, deja este clar cine este Dumnezeu… Dacă Dumnezeu i s-ar arăta ca fiind diferit, omul religios nu ar fi de acord și ar afirma că este o erezie…

Ce face instinctiv omul religios, deci? În confundă pe Dumnezeu cu opiniile sale despre Dumnezeu. El își adună multe opinii din tradiție, și astfel caută să răspundă pornind de la cunoștințele pe care el deja le are, deci apelează la figurile cele mai importante pe care le știe: Botezătorul sau unul dintre profeți…

Ce au în comun acești oameni din tradiție? Deja sunt morți, nu mai există! Este ispita de a identifica credința proprie cu „dragul decedat”, cu ceva care a fost, dar care acum nu mai trăiește și, deci, nu mă mai pune în chestiune, căci deja știu cine/ce este. Irod spune: „Știu eu cine este Botezătorul, căci i-am tăiat capul”…

Ei încearcă să afle răspunsurile în trecut și să țină cu dinții de propriile răspunsuri, în loc să vadă Persoana prezentă a Domnului și să se lase interogați în propria viață de El.

Aceste răspunsuri vechi și moarte sunt cele care în zilele noastre ne întristează viața, ne fac să ne învârtim în cerc, să ne scuzăm că mereu a fost așa în lume… Sunt acele opinii sau cunoștințe religioase care nu reușesc să se deschidă spre viitor. De fapt, una dintre însușirile culturii moderne – care repetă lucrurile pe care omul din veci le-a făcut – este cea de a nu privi în viitor

Și noi avem răspunsurile prefabricate la întrebarea „Cine este Isus?”, adică încercăm să-L înțelegem pornind de la certitudinile pe care noi le avem. Însă Isus nu-i obiectul certitudinilor noastre, ci e o Persoană care ne pune în dubiu, tocmai în sfera certitudinilor noastre, pentru a ne da ceva nou. .

Pentru că certitudinile noastre ne spun că deja toți sunt morți, deci și noi vom muri… Și din această optică judecăm întreaga acțiune/lucrare a lui Dumnezeu, precum și toate lucrurile posibile și imaginabile…

Însă Domnul vrea să ne distrugă toate aceste certitudini, căci El este Cel Viu și nu poate fi identificat cu nimic din trecutul tău, cu niciuna dintre certitudinile tale; căci El este Adevărul, care pune în dubiu toate certitudinile… Și mai întâi de toate, pune în discuție acele certitudini religioase, care caută în trecut ceva care să ne spună cine este El acum. Este adevărat că trecutul ne ajută să înțelegem prezentul, dar vai să identificăm prezentul cu trecutul, căci nu am trăi!

De fapt, noi avem unele idei și cu ajutorul lor cântărim, măsurăm, evaluăm totul… Și niciodată nu ne lăsăm surprinși de noutatea Persoanei lui Isus și nici de noutatea altora. Iar acest fapt înseamnă a ucide persoana altuia… Noi pretindem că deja avem răspunsurile.

În orice dialog, atunci când noi deja avem răspunsurile prefabricate, nu putem dialoga, căci nu înțelegem (nu învățăm) nimic nou. Iar în sfera credinței acest adevăr este și mai clar.

În toate sferele, înaintea situațiilor noi, ne bazăm pe răspunsurile vechi: priviți câte lucruri se întâmplă… Dacă nu avem curajul să dăm răspunsuri noi înaintea problemelor sociale și politice care apar, ci ne speriem de ele, ce facem? Ne dăm înapoi, ridicăm un zid… Așa este și în raportul nostru cu Dumnezeu

v. 29a

29a Atunci, el i-a întrebat: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu?”

Aceasta este a doua întrebare. Lăsați de o parte toate răspunsurile prefabricate ale altora, pe care deja voi le cunoașteți… Le spune Isus… Și apoi adaugă „Dar voi”. Altfel spus, în opoziție cu tot ceea ce știți există altceva, există un „dar”, și este adresat lui „voi”. Acest „voi” desemnează comunitatea, Biserica, voi care ați umblat cu Mine… voi ce ați experimentat despre Mine? Cine sunt Eu pentru voi?

Aceasta este întrebarea fundamentală a Evangheliei: „Cine este Isus pentru tine?”; „Ce experiență, cunoaștere ai despre El?; Ce drum ai făcut cu El?”. Încearcă să răspunzi pornind de la drumul catehetic pe care l-ai străbătut în acești ani, citind Evanghelia… „Ce s-a întâmplat în tine?”; „Ce însemnătate are El în viața ta?; Îl admiri, Îl iubești, te-ai îndrăgostit de El, Îl urmezi, Îl asculți?”… Cine este Isus pentru tine? De fapt, problema credinței este: cine este Isus pentru tine?

Este o întrebare directă. Nu-i o întrebare a ta despre El, ca să verifici dacă tu ai ideile corecte, ci e o întrebare pe care El ți-o adresează ție: „Cine sunt Eu pentru tine?”.

Iar credința este răspunsul tău dat acestei întrebări, care apoi va fi răspunsul dat cu viața ta.

Așadar, este vorba despre un raport de la persoană la persoană, care derivă din experiență: „Vă întreb pe voi, care ați stat cu Mine timp de doi ani, ați împărtășit cu Mine drumul, efortul, bucuriile și speranțele: Cine sunt Eu pentru voi?”.

Și-i ciudat că Isus pune această întrebare, pentru că El întotdeauna a dat totul și niciodată nu a cerut nimic… Iar apoi ne cere (ne întreabă) un lucru, care-i cel mai mare dar pe care ni-l face… „Cine sunt Eu pentru tine?”. Dacă ai înțeles cine este El pentru tine, ești luminat.

Va fi însemnătatea (tema, rolul) celei de a doua părți a Evangheliei: a ne ajuta să înțelegem cine este El pentru noi, prin pătimirea și prin iubirea Sa.

Dacă înțelegi cine este El pentru tine, înseamnă că înțelegi cine este Dumnezeu și cine ești tu, pricepi care este identitatea ta…

Fiecare am putea să ne întrebăm: „Cine este Isus pentru mine, în acest punct al vieții mele?”. Ce înseamnă El pentru mine? Ce am înțeles despre El? Cât valorează, cât contează El pentru mine, pe o scară a valorilor? Cât am investit în raportul cu El?

Aceasta este credința! Credința nu înseamnă să cred că Dumnezeu există, deoarece, chiar dacă eu nu cred, El tot există. Întrebarea este ce relație am eu cu El? Sunt atent față de El? Îl ascult? Sunt prieten cu El? Îl iubesc? Mă implic în raportul cu El? Altfel spus, credința este în persoana lui Isus, pe care eu o cunosc direct, și căreia îi răspund în mod direct. Papa nu poate avea credință în numele meu. Ci eu sunt cel care trebuie să răspund în mod direct la această întrebare, cu experiența mea…

Răspunsurile, motivațiile pe care le putem avea pentru a-L urma, pot fi variate. Dar nu trebuie să ne speriem de răspunsurile noastre, care ni se par a fi imperfecte, parțiale… Pentru că Isus – care i-a primit pe discipolii Săi, a locuit cu ei, i-a instruit, a clarificat unele lucruri – știe că o credință este validă, chiar dacă este mică. Apoi urmându-L, discipolul străbate cu El etapele creșterii în credință… Chiar dacă îl confundăm cu o nălucă, nu trebuie să ne speriem, pentru că El știe să vindece toate imperfecțiunile noastre…

v. 29b

29b Răspunzând, Petru i-a spus: „Tu eşti Cristosul!”

Petru răspunde în numele tuturor, și-i dă un răspuns destul de just pentru acest moment al drumului înfăptuit cu Isus.

„Tu ești Cristosul”. Cristos este Mesia, Așteptatul, cel în care toți speră… Iar răspunsul lui Petru este: „Tu ești speranța omenirii”. Altfel spus: „Ceea ce Tu faci răspunde la și împlinește toate dorințele pe care noi le avem: dorința de a fi mântuiți, eliberați de rău, de sclavie, de boală, de foame, de lipsa comunicării, de orbire. Dorința de a fi vii”. El este marea mea dorință, marea mea speranță: acest adevăr l-a înțeles Petru.

Și întreaga primă parte a Evangheliei a fost construită pentru a ne uni cu Isus, Speranța noastră. Pentru că, în fond, noi nici măcar nu îndrăznim să sperăm că ar putea exista un om care să fie just, liber, care să vadă, să comunice și să trăiască… Însă prima parte a Evangheliei ne demonstrează, prin acțiunile lui Isus, că El realizează toate aceste vindecări pentru mine…

Și acesta este adevărul pe care l-a înțeles Petru, și-I răspunde: „Tu ești Cristosul”, Tu, pentru noi ești speranța. În acest loc să ne întrebăm și noi: „Cu adevărat Cristos este speranța, dorința în care investesc întreaga mea viață?”. Sau avem alți cristoși, adică nenumărați idoli?

Așadar, deja este foarte important răspunsul dat de Petru: „Tu ești Cristosul!”. Tu ești Cel care-i restitui omului plinătatea și libertatea… De fapt, în prima parte a Evangheliei, Isus n-a realizat nimic altceva decât să-i restituie omului libertatea. Așadar, Isus face în așa fel, încât omul să fie cu adevărat un om viu, care învinge toate formele răului din el și din jurul său; până la a birui răul ultim, cel al morții.

Și-i mare lucru pentru un om să ajungă să spună: „Tu ești Cristosul”, să înțeleagă faptul că în Isus se află speranța lui.

Și este un „Tu” (o persoană), nu-i o speranță vagă, o idee… Ci este un Tu împreună cu care ești, călătorești, trăiești, un Tu cu care ești în comuniune de iubire și prietenie.

După părerea voastră, există vreo eroare în acest răspuns? În text eroarea este scrisă…

Ce răspunde Petru?

„Tu ești Cristosul”…

Avem greșeala articolului, adică „Tu ești Cristosul pe care-L am eu în minte”…

Însă Isus nu este Cristosul pe care Petru îl are în minte…, ci e Cristos! Un Cristos la care nici un om nu se gândește…

De fapt, titlul nu este Evanghelia lui Isus „Cristosul”, ci Evanghelia lui Isus ,care este un anume Cristos, care este un anume Fiu al unui anume Dumnezeu. Și acest anume Cristos este foarte diferit de Cristosul pe care tu îl ai în minte, foarte diferit de Fiul pe care tu ți-L imaginezi, foarte diferit de Dumnezeu pe care tu îl ai în minte…

Așadar, avem o mare greșeală ,care va ieși la iveală în cateheza următoare, când Isus îl va numi satană pe Petru. Pentru că nu-i Cristosul pe care tu ți-l imaginezi, ci e mult mai mare.

Prin urmare, Petru, deși a răspuns corect, se comportă tot ca oamenii, adică aplică (atribuie) lui Cristos ceea ce ei cred despre Cristos, opiniile lor despre El. Tocmai din această cauză Isus va fi ucis, datorită opiniilor noastre diferite.

(În limba italiană, articolul nehotărât în cazul unui nume propriu personal, definește acea persoană pe care eu o cunosc, adică felul în care eu cunosc acea persoană… Iar numele propriu fără articol indică o persoană pe care eu nu o cunosc).

Noi, instinctiv, când ne gândim la Isus, la Cristos, ne gândim la El după mintea noastră, căci avem multe iconițe cu El, deci pentru noi El este așa… Însă, nu! El nu este așa cum Îl credem noi…

Ispita noastră este mereu cea de a-L limita, de a ni-L închipui pe Dumnezeu după măsura noastră umană… În timp ce, de fapt, tocmai omul este creat după măsura lui Dumnezeu, este infinit. Însă, a-L limita pe Domnul după mintea noastră, înseamnă a-L ucide… De fapt, noi în fiecare comunicare de a noastră procedăm așa: îl reducem pe celălalt după măsura opiniei noastre despre el, fapt care înseamnă a-l ucide…

În Biblie avem unele specificații, spre exemplu: Dumnezeul nostru este Dumnezeul lui Avram, Isac și Iacob… Sunt trei persoane care nu au scris tratate despre Dumnezeu, dar au fost chemate de Dumnezeu și și-au descoperit identitatea în acest fel. Dumnezeu le-a dat identitatea lor. Dumnezeu este Cel care l-a chemat pe Avram… Iacob și-a primit numele după ce s-a luptat cu o ființă misterioasă. Dumnezeul biblic este Cineva a cărui față nu se poate vedea

Să ținem cont de faptul că credința este o întrebare pe care Isus mi-o adresează: „Cine sunt Eu pentru tine?”. Credința este această relație personală, care rămâne întrebare și care mereu trebuie să rămână o întrebare… Vai de noi, dacă dăm un răspuns prea determinat, prea definit… Pentru că persoana și relația întotdeauna sunt deasupra oricărui răspuns. Iar omul mereu este deschis față de o persoană, o persoană pe care niciodată nu o poate reduce la un răspuns. Omul niciodată nu poate pune în buzunarul său persoana care-i dinaintea lui… Căci dacă face așa, cel dinaintea sa, nu mai este el însuși…

Credința este această întrebare directă de la persoană la persoană: „Cât contez Eu pentru tine?”. Ne uimește un Dumnezeu care îi cere (îi cerșește) omului: „Te rog, spune-mi, cât contez Eu pentru tine”. Și este important, pentru că, atâta cât contează El pentru noi, este echivalentul cu cât contăm noi… Măreția noastră constă în a ști cât contează El pentru noi. Și acest fapt îl vom înțelege în partea a doua a Evangheliei.

v. 30

30 Şi le-a poruncit să nu vorbească nimănui despre el.

În acest loc nu înțelegem de ce i-a certat…

Cuvântul „a certa” este folosit întotdeauna când Isus amenință dracii. Deci Petru este certat precum un drac. E certat pentru că a spus bine cine este Isus, însă în următoarea cateheză vom vedea că spusele sale nu sunt adevărate.

Iar cuvintele „nu spuneți nimănui”, înseamnă să nu spună nimănui, pentru că Isus nu-i un astfel de Cristos. Va trebui să pricepi că este diferit, și apoi vei înțelege că este și așa… Dar este Cristos în felul în care tu nu te aștepți…

Deci, prima parte a Evangheliei se încheie într-un mod misterios, adică Isus te întreabă: „Cine sunt Eu pentru tine”. Tu dai un răspuns, pentru că e just să răspunzi, căci câte ceva ai înțeles despre El… Dar răspunsul tău nu-i cel just. Deci, nu spune nimănui.

Însă e important pentru fiecare om să ajungă în acest punct, să dea răspunsul său. De ce? Pentru că în acest punct este pentru prima dată când un om se lasă pus în chestiune de către Isus. În schimb, dacă am fost atenți, în versetele anterioare întotdeauna Isus era pus în chestiune: „Cine este El?”. Iar El răspundea prin faptul că făcea unele lucruri…

Acum, însă, El te întreabă: „După toate lucrurile pe care Eu le-am făcut pentru tine, cine sunt Eu pentru tine?”.

Iar Petru a înțeles: „Tu ești Cristosul”. Nu! El este cu totul diferit față de Cel pe care și-l închipuie Petru. Isus este misterios și de necuprins, deși răspunsul lui Petru este parțial adevărat.

Este interesant că tot ceea ce am înțeles despre Isus, în parte este adevărat, dar în parte este satanic. Este precum orbul care vede oamenii precum copacii care umblă. Este necesară cunoașterea celei de a două părți a Evangheliei, ca să vedem clar fiecare lucru și la distanță (depărtare). Dar este indispensabilă și prima parte a Evangheliei, care mă ajută să întrevăd adevărul… Iar important este să ajungem la scop, la vindecare, la adevărata vedere a Domanului. În procesul maturizării noastre în credință, Isus a fost isteț. Pentru că mai întâi – după cum este just – a răspuns dorințelor noastre, tot la fel precum părinții răspund – în măsura în care le este posibil – dorințelor fiilor. Dar nu-i suficient. Căci există ceva mult mai mare, care nu face parte din dorințele lucrurilor pe care le dai, ci aparține întrebării: cine este El pentru tine? Cine ești tu pentru El? Și aceasta este credința! O credință care îți dă identitatea ta, tocmai în măsura în care descoperi identitatea Sa, în raportul dintre tine și El…

Prin urmare, nu este vorba despre un sondaj de opinie, pentru a vedea care este conceptul mediu; Isus nu ne persecută pentru a vedea dacă suntem buni, dacă am studiat catehismul… Prin trecerea de la a interoga la a fi interogați, suntem invitați să ajungem la o înțelegere mai profundă despre El, pentru ca să putem descoperi mai bine cine suntem noi… Căci pornind de la acele dorințe (nevoi), care pe moment sunt imperceptibile, prin descoperirea Lui, eu aflu mai bine care este scopul căutării, al dorinței mele

În acest loc se încheie prima parte a Evangheliei, care cuprinde (relatează) tot ceea ce Isus face. În partea a doua nu va mai face nimic, ci doar ne va explica cine este El.

În prima parte a Evangheliei, Isus stârnește în noi dorința, la fel ca în Petru care ajunge să recunoască: „Tu ești Cristosul”, care înseamnă: „Mie îmi place să stau cu Tine”. Și este important că există o legătură reală între discipoli și Isus.

Prin drumul făcut până acum, Isus a urmărit să ajungă la această întrebare, după cum în fiecare relație punctul culminant este: ce înseamnă în viața ta acea persoană? Ce însemnătate ai tu în viața ei? Răspunsul la această întrebare îți dă identitatea ta…

Așa s-a comportat și Isus față de noi. Iar credința este această identitate pe care o dăm și pe care o primim în raportul dintre noi și El; de la persoană la persoană.

În acest loc al Evangheliei avem un salt calitativ, acest a fi interpelați direct de El. Până aici întreaga Evanghelie a fost o interogare despre Isus: „Cine este Isus?”. La un moment dat întrebările noastre despre El se încheie. Iar El spune: „Acum întreb Eu”. Este vorba despre un schimb de roluri. Mai întâi eu (omul) puneam întrebări despre El, după cum este just, pentru a înțelege. Acum, ceea ce am înțeles mă interoghează pe mine. Și tocmai acest fapt mă schimbă, mă face nou…

De acum înainte Evanghelia va fi o punere în chestiune foarte evidentă, dar pozitivă, a discipolilor.

Îndemnul de a nu mai vorbi despre El înseamnă că acum nu mai este vorba de a face ceva, ci de a-L privi și asculta. Uneori noi vorbim despre Isus, pornind de la ceea ce noi cunoaștem despre El, exprimând viziunea noastră. În acest loc ni se cere să suspendăm pentru un timp discursul nostru despre Isus, ca să-L ascultăm și să-L privim pe El.

Să reluăm textul și să auzim întrebarea pe care ne-o adresează: „Cine este Isus pentru mine, în acest punct. Cine zic eu că este El?”.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Roxana Pop și Gabriela Neag