Marcu 8,31-38

Ps. 49 (48) Psalmul subliniază că „Păstorul lor va fi moartea”. Noi trebuie să alegem cine este păstorul nostru: moartea sau Dumnezeu?

Pericopa precedentă începea cu întrebarea lui Isus: „Cine spune lumea că sunt Eu?”și apoi Isus a întrebat: „Și voi cine ziceți că sunt Eu?” Petru răspunde recunoscând că: „Tu ești Cristos”.

Petru recunoaște că Isus este Mesia, Mântuitorul, dar era vorba de un Mântuitor după mintea lui, după cum Petru și-L închipuia în conformitate cu planurile și așteptările sale.

Însă Isus – în pericopa de astăzi – explică cine este cu adevărat Cristos. Este o învățătură care deschide a doua parte a Evangheliei care va fi o luptă între identitatea lui Isus – ideea pe care noi o avem despre El – și ideea pe care o avem despre noi. Cu alte cuvinte, Evanghelia întrebând cine este El, ne va ajuta să descoperim și cine suntem noi.

Se citește Mc. 8,31-38

31 Atunci a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie. 32 Şi le spunea aceasta în mod deschis. Dar Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe. 33 Iar el, întorcându-se şi privindu-şi discipolii, l-a certat pe Petru şi a spus: „Mergi în urma mea, Satană, căci nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”. 34 Chemând la sine mulţimea şi pe discipolii săi, le-a spus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. 35 Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine, însă, îşi pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva. 36 Aşadar, ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? 37 Căci ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său? 38 Dacă cineva se va ruşina de mine şi de cuvintele mele înaintea acestei generaţii adultere şi păcătoase, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în gloria Tatălui său cu îngerii cei sfinţi”.

Petru și Isus se ceartă reciproc. Cine are dreptate? Evident, Isus! Chiar dacă recunoaștem acest lucru, ne dăm seama că în adâncul sufletului și noi suntem de acord cu Petru, fapt pentru care cuvintele „Generație adulteră și păcătoasă”, ni se pot atribui. Nu pentru că trăim în păcat – sau pentru că noi săvârșim unele păcate – ci pentru că această expresie aparține profeților și ei adresându-se poporului, doreau să-i spună că greșește direcția și este adulter în relația sa cu Dumnezeu care se căsătorise cu poporul. Dumnezeu și-a luat poporul ca mireasă, însă poporul îl trăda pe Domnul, trăda această alianță (această unire cu Dumnezeu) închinându-se altor idoli.

Ne aflăm înaintea unei dispute care evidențiază dificultatea noastră (la fel ca și cea a lui Petru) în a-L accepta pe Isus ca fiind un astfel de Mântuitor, un anume Cristos, diferit de acel Mesia așteptat și construit de și după dorințele noastre.

În această a doua parte a Evangheliei, după ce Isus a arătat gesturile (minunile) Sale – care au fost vestite de profeți și au fost atribuite acestui eliberator – își continuă parcursul Său și împlinește a doua parte a titlului Ev. după Marcu: „Isus Fiul lui Dumnezeu”.

În Israel lumea discuta despre figura lui Mesia, unii susținând că va fi un conducător politic – care va reface împărăția lui David – alții, că va aparține clasei preoților și prin refacerea adevăratului cult va conduce inima poporului la Dumnezeul Său.

A greși vizavi de definirea „Fiului lui Dumnezeu” era ceva mai grav. Dar era necesar să se arate această greșeală a noastră față de Domnul, pentru că doar astfel El ne poate vindeca. Este ceva asemănător cu ce s-a întâmplat în episodul minunii orbului din Betsaida: în dialogul dintre Isus și orb era important ca orbul să conștientizeze că încă nu vedea cum trebuie… Apoi, a avut nevoie de încă o intervenție a lui Isus, pentru a putea vedea bine și clar, inclusiv la distanță.

Este un drum dificil, dar sigur.

Deci vindecarea, nu înseamnă o vindecare numai din punct de vedere teoretic. Cum va fi Isus? Cum va fi lumea? Cum ar trebui să fie? Și cum sunt aceste persoane care schimbă lumea? Noi putem să discutăm, dar nu este vorba numai de a face ca istoria să meargă într-o direcție sau în alta, pentru că a înțelege cu adevărat cine este trimisul lui Dumnezeu care vine să ne mântuiască, înseamnă și… să răspundem la întrebarea: noi, cei care suntem mântuiți, ce vom fi? Deci noi suntem vindecați de ce anume? Pentru a ne ajuta să trăim, pentru a ne elibera de ce?

Prin chipul (fața) lui Dumnezeu pe care îl descoperim în Isus, noi descoperim și chipul nostru pentru că suntem creați după chipul Său. Deci este importantă această recunoaștere corectă a lui Isus.

Pericopa se intitulează „Prima vestire a patimii lui Isus„. Ev. subliniază pașii progresivi în descoperirea identității lui Isus și a vindecării orbirii noastre față de Isus. Puțin câte puțin vom descoperi cine este Domnul.

Această ceartă între Petru și Isus, nu se încheie în mod tragic, așa cum ar părea din traducere: „Mergi de la mine satană”. Isus nu vrea să-l îndepărteze de El pe Petru, ci-i spune să se așeze în urma Lui, deoarece Petru se așezase înaintea lui Isus și vrea să-i spună lui Isus cum trebuie să fie Cristosul.

Atunci Isus spunându-i: „Mergi în urma Mea”, îl așază pe discipol la locul lui, adică în spatele Său.

Există două momente în acest episod: dialogul între Isus și Petru și dialogul lui Isus cu mulțimea pe care o cheamă la El. Isus întărește cele spuse lui Petru și trasează profilul creștinului: este cel care urmează și care vrea să-L urmeze pe Isus.

vv. 31-32a

31 Atunci a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie. 32 Şi le spunea aceasta în mod deschis.

„Isus a început să învețe”… Este un început care nu este numai începutul unei simple explicații, ci este ca și un nou început. Deoarece în acest loc suntem constrânși împreună cu Petru și cu discipolii să recunoaștem în Isus un alt Mesia, față de cel pe care noi îl așteptam.

Dar Isus începe cu o învățătură, adică cu ceva care se învață pentru că nu se poate cunoaște instinctiv. Începe această luptă între Cuvânt, între Cuvântul pe care Isus îl vestește cu tărie (pe față) și care este El însuși (căci în acest loc Isus se prezintă pe Sine în împlinirea Sa). Este motivul pentru care a venit în lume! Și pentru a se defini, El folosește o expresie care apoi nu va mai fi folosită de Biserică, pentru că-i o expresie tipică iudaismului: „Fiul omului”. Această formulă desemna un personaj care avea legătură cu mântuirea, cu Mesia; un personaj aparținător lumii lui Dumnezeu și, în același timp, este solidar cu lumea noastră.

Această expresie sublinia fiecare dintre acești doi poli (divin și uman) dar Isus lasă fiecărui om posibilitatea să înțeleagă ceea ce-i în măsură să înțeleagă, dăruindu-i întotdeauna posibilitatea deschiderii către o convertire mai profundă.

Când Isus spune: „Trebuie să sufere mult…”, El merge prea departe, căci acestei figuri glorioase a „Fiului omului” așa cum o prezintă Daniel (cf. Dan. 7), Isus îi adaugă suferința. Isus face legătura dintre „servul suferind” (cf. cele 4 cântece ale Servului din Is. 42-53) și figura glorioasă a „Fiului omului”. Deci această persoană – care vine din lumea lui Dumnezeu, care este purtătorul împlinirii, și reprezintă fidelitatea lui Dumnezeu față de lume – intră profund în lumea noastră.

Isus folosește această expresie și spune: Fiul omului „trebuie„. Acest verb este important. Într-o anume cateheză unii subliniau că este ca și cum Isus trebuia să plătească pentru păcatele noastre. Această datorie a lui Isus este ceva care face parte din natura lui Dumnezeu, este ceva natural, la fel cum putem spune că apa trebuie să ude. Pentru că Dumnezeu – în iubirea Sa – nu poate să nu se înduioșeze, sau să nu împărtășească, sau să nu pătrundă până în starea noastră umană… pentru a împărtăși răul nostru. Prin urmare „trebuie”!… și venind, „împlinește” această promisiune.

Dumnezeu nu poate să nu facă toate acestea, nu pentru că este constrâns, ci pentru că este iubirea Sa, cea care-L determină în mod liber să vină la noi și să intre până în adâncul suferinței noastre. Deci „trebuie să sufere mult”.

De unde vine această suferință? Petru s-a simțit iritat pentru că a înțeles că arhiereii, cărturarii și bătrânii Îl priveau pe Isus de sus și I se împotriveau. La cap. 3,16 după ce Isus a vindecat acel bolnav – în sinagogă, în ziua sâmbetei – Evanghelia notează că s-au pus de acord „diferitele partide”, care de obicei se luptau între ele pentru a-L elimina pe Isus. În acest loc ni se spune cine sunt aceste persoane: arhiereii, cărturarii și bătrânii. Este vorba despre persoanele care au în mână puterea banului. Bătrânii erau cei care erau aleși în baza stării lor materiale, ca să fie responsabili în administrarea dreptății. Arhiereii reprezentau puterea religioasă, iar cărturarii erau cei care interpretau Scriptura. Deci toți aceștia simbolizează puterea, bogăția și faima.

Aceste trei categorii de persoane reprezintă tot ceea ce se împotrivește, nu doar înțelegerii noastre despre Isus ci și lui Dumnezeu, care vine să ni se descopere. Sunt masca răului, care ne stăpânește (oprimă) și ne împiedică să-L primim pe Domnul.

Domnul va fi respins și ucis. Isus nu moare de o moarte naturală ci e omorât. Noi ne temem de moarte, pentru că nu ne amintim că venim de la Dumnezeu și ne întoarcem la El și căutăm să ne salvăm în toate felurile devenind puternici prin faimă, prin înțelepciune sau prin bogăție. Și Isus moare din această cauză. Își dă viața pentru acestea.

Apoi Isus continuă „după trei zile va învia”. Acesta este cuvântul definitiv! Cuvântul definitiv nu este moartea! Însă acest fapt nu a fost bine înțeles. Când Isus coboară de pe munte – după manifestarea Sa glorioasă – și spune discipolilor Săi să nu divulge această întâmplare mai înainte de învierea Sa din morți, Evanghelia subliniază că ei nu știau ce înseamnă „a învia din morți”, deoarece este ceva care nu se poate deduce în baza experienței noastre umane.

Textul original subliniază că Isus explica mereu Cuvântul, care este Cuvântul crucii, și o spunea pe față. Nouă, discipolilor și lui Petru, acest Cuvânt nu ne este clar, deoarece nu este un cuvânt comprehensibil. Totuși Isus îl pronunță cu putere, cu energie. Cu timpul această energie va birui împietrirea inimii noastre și atunci vom vedea, vom înțelege și vom asculta.

vv. 32b-33a

32b Dar Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe. 33a Iar el, întorcându-se şi privindu-şi discipolii, l-a certat pe Petru şi a spus:

Cei doi – Petru și Isus – se dojenesc reciproc. De ce Petru-L dojenește pe Isus? În mintea sa, Petru cugetă: „Noi știm că Tu ești salvatorul, eliberatorul lui Israel”. Israel a trăit eliberarea ca pe o eliberare concretă, adică cineva venea și-i biruia pe dușmani și apoi reconstruia templul, reîntregea poporul, predica și reforma cultul astfel încât să fie mai sincer, deci stabilea dreptatea în popor și așa mai departe… Pentru a face acestea, o persoană trebuie să fie vie. Însă Isus a spus că va face toate acestea… murind. Deci în acest loc, Petru nu mai înțelege. Astfel Petru îl ceartă pe Isus, la fel cum Isus îi certa pe demoni, deoarece pentru apostol… spusele lui Isus apar ca fiind ceva fals. Îl tratează pe Isus ca și cum ar fi posedat de un spirit necurat sau de o anume nebunie.

Isus îi restituie „favoarea” adresându-i aceleași cuvinte.

Petru îl dojenește pe Isus, căci îl simte posedat de o logică nedreaptă. Petru se simte însuflețit de un spirit drept, la fel cum părinții se adresează pruncilor, uneori chiar având dreptate: „Știu eu care este binele tău. Tu greșești. Nu este corect ce spui…”. Petru se pune înaintea lui Isus și într-un anume sens se așază „deasupra” Lui, se face mai mare ca Isus: el îi explică lui Isus cum trebuie făcute lucrurile.

Isus nu este de acord (nu pentru că este orgolios sau pentru că vrea să-i amintească lui Petru că El este „șeful”), ci vrea să le arate că logica lor, gândirea lor care se ia după logica lumii – după această concepție lumească, negativă, care conduce la moarte – este greșită. Este moartea ca stingere a oricărei realități, a oricărei valori sau ideal.

Noi știm că Isus a murit și a înviat. Isus predică crucea, însă multă lume inclusiv cea din Biserică – chiar și preoții – vrea să privească numai la Înviere. Isus vorbește de „turma mică”, dar noi căutăm de multe ori doar faima, puterea, măreția… Vrem să trecem peste acest scandal al crucii, făcând din apartenența la Cristos… un motiv de mândrie, de putere și de faimă.

Isus „întorcându-se și uitându-se la discipolii Săi”, „îl ceartă pe Petru”.

Cearta arată că Isus a fost ispitit la fel cum fusese mai înainte în deșert. Aici se propune din nou situația ispitelor. Isus îndepărtează sau mai bine zis exorcizează – acesta este exorcismul fundamental, nu numai față de Petru, ci față de toți cei care se apropie de Isus și-I ascultă Cuvântul – căci Isus îi spune lui Petru să treacă în urma Sa. Petru se făcuse învățătorul lui Isus: acum te conduc eu la mântuire. Însă Isus îi spune lui Petru să stea la locul său: „în urma Mea”.

v. 33b

33b „Mergi în urma mea, Satană, căci nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”.

Isus nu-l alungă pe Petru – sau pe oricare alt om – pentru că dintr-o dată s-a plictisit de el, ci-l invită să se așeze unde-i este locul: în urma Sa. Poate alunga pe cineva numai persoana care încă este „un copil”, cineva care judecă strict omenește!!! Însă Isus s-a angajat față de noi în mod divin, nu ne alungă, ci a venit pentru păcătoși, nu a venit să ne condamne, ci să ne mântuiască…

Petru nu a dat un examen pentru a-L putea urma pe Isus, ci Isus l-a chemat pe el. Deci Isus este antrenat în mântuirea noastră în baza unui Cuvânt divin care rămâne veșnic și face în așa fel, încât Petru să continue să-L urmeze… Din acest punct de vedere este corect ca Isus să-l pună la locul său pe Petru, în spatele Său, în sensul că va deveni „discipol”.

Deja îl chemase pe Petru, dar a deveni cu adevărat discipol este ceva care se realizează în mod progresiv și care trece și prin depășirea dificultăților, încercărilor, certitudinilor umane. Acest parcurs ne arată iubirea Domnului pentru noi, a Domnului care nu se plictisește de noi: care ne cheamă și apoi continuă să ne re-cheme. Răspunsul lui Isus nu este o ceartă, ci o confirmare nouă a vocației lui Petru, care să fie cu adevărat discipol. „Pune-te în spatele Meu; urmează-Mă!”, nu este o simplă poruncă, deoarece devine o invitație. „Pune-te în urmă și urmează-Mă; vino după Mine”.

Isus îi spune că trebuie să se așeze la locul corect pentru că (unde se așezase, adică deasupra lui Isus) gândise greșit. Avea un motiv lumesc, posesiv, dorea să reușească, nu voia atât să slujească, ci să-i subjuge pe alții… „Pune-te în urma Mea, vino după Mine și vom ajunge unde trebuie…”.

Is. 55 „Gândurile și căile Mele nu sunt egale cu ale voastre„. Apoi adaugă „La fel cum apa coboară din cer și nu se întoarce până ce nu realizează misiunea sa, la fel și Cuvântul, nu se întoarce la Dumnezeu până ce nu împlinește ceea ce vestește„. Vorbind despre sămânță Isus spune că poate fi pământul bătucit, pietros, spinos, dar apoi ea cade în pământ bun și aduce multe roade.

Confirmarea că Isus nu-l alungă pe Petru și pe ceilalți, este dată de versetele care urmează. Căci Isus continuă să-i învețe și să-i cheme la Sine nu numai pe discipoli, ci și mulțimile.

v. 34

34 Chemând la sine mulţimea şi pe discipolii săi, le-a spus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze.

Prima reacție la cuvintele lui Petru a fost o dojană. Dar imediat observăm că spusele lui Petru reprezintă o ocazie pentru Isus, pentru a continua învățătura Sa. Petru are un anume merit. Mai întâi, recunoaște că Isus este Mesia, apoi neagă crucea, adică el caută să-L ferească pe Isus de această moarte. Dar este dojenit și apoi salvat de această învățătură succesivă a lui Isus. Noi toți, recapitulând cunoașterea sau lipsa noastră de cunoaștere a lui Isus, putem fi îmbogățiți de această învățătură.

Petru se răzvrătește ideii (nu este de acord) – dintr-un motiv pe care apoi îl explică bine cu ajutorul acestor afirmații – că Isus trebuie să moară și să-și încheie astfel misiunea Sa, pentru că moartea este sfârșitul tuturor proiectelor și speranțelor. Este mizeria radicală acest a se sfârși în nimic. Și se pare că Dumnezeu nu are nimic în comun cu această realitate, căci în această moarte se află dărâmarea tuturor așteptărilor și speranțelor noastre. În schimb, Isus vrea să ne arate că tocmai prin această moarte va realiza pe deplin apropierea Sa (vecinătatea Sa) față de noi și solidaritatea lui Dumnezeu cu starea noastră umană.

Atunci „chemând la sine mulțimea…”. Și mulțimea este chemată la Isus. Domnul spune: „Dacă cineva dorește”. Este o invitație la libertate, este o alegere liberă, o aderare la Isus, nu la „o iluzie”, teorie.

„Să vină în urma Mea”. „În urma”, și nu „înaintea Mea”. Deja i-a spus aceste cuvinte lui Petru.

Discipolii îl iubeau pe Isus căci îl urmau, și nu îl urmau numai pentru că sperau vreo recompensă sau o promovare… ci aveau încredere în El.

A merge „după” Isus este adevăratul creștinism. Nu se merge după o teorie, după lucruri care se înțeleg sau se cugetă. Totuși pericolul constă în a-L urma, a merge după El, dar având în mintea noastră o imagine proprie și limitată despre Dumnezeu.

Imaginea noastră limitată înseamnă a ni-L închipui pe Dumnezeu pornind de la mintea și egoismul nostru, a-I spune ce așteptăm de la El, dar într-o viziune de autosuficiență. Deci ne relaționăm cu Dumnezeu, pornind de la un fals „eu”… căci adevăratul nostru „eu” este acela în care este imprimat chipul lui Dumnezeu, pe care-L împlinim prin comuniunea cu El. Din această cauză Isus spune: „Să se lepede de sine”.

Isus nu ne spune să ținem post, să ne înfrânăm, nu ne îndeamnă să negăm exigențele trupului nostru sau nevoile noastre intelectuale, ci vrea să ne spună să biruim „eu”-ul nostru fals. Să ne uităm, să nu ne gândim mereu la noi.

În limba greacă textul spune: „Dacă cineva vrea să Mă urmeze, să înceteze să se mai gândească la sine”. De ce? Pentru că în bine și-n rău, noi ne gândim la noi înșine. Dacă lucrurile merg bine, suntem fericiți, ne învârtim în jurul nostru, mulțumiți. Dacă acestea merg rău, ne plângem de milă. Cu alte cuvinte, în centrul atenției fie că ne merge bine ori rău, tot noi suntem. În acest text, Isus ne invită să nu ne mai gândim la noi înșine, ci să mergem mai departe. Există această triplă trecere după înțelepciunea antică: 1. „Cunoaște-te pe tine însuți”; 2. „Iubește-te pe tine însuți”; 3. „Uită-te pe tine însuți”.

Pentru a fi persoane adulte, mature (chiar numai din punct de vedere uman) trebuie într-un fel să ne descentrăm (să nu ne mai punem în centru). Devenim dinamici, progresăm și ne maturizăm în măsura în care mutăm centrul de greutate din noi, în afara noastră.

Un psiholog afirma: „A fi om înseamnă a fi orientat către ceva care ne depășește, către ceva care se află dincolo și deasupra noastră, ceva sau cineva, un sens de îndeplinit sau o altă ființă umană de întâlnit și de iubit. În consecință, omul este el însuși în măsura în care se depășește și uită de sine”.

Prin urmare, a ne confirma (ratifica) înseamnă a ne lepăda imaginea falsă despre Dumnezeu pe care o avem în mințile noastre, dar și a ne lepăda de noi înșine, pentru că nu este autenticitatea noastră, ci este o înșelăciune. De aceea reacția lui Petru e satanică, e o înșelăciune, e ceva care ne desparte de Dumnezeu și de noi înșine.

Atunci Isus spune: „să-și ia crucea sa”. În acest loc apare pentru prima oară în Marcu expresia „să-și ia crucea sa”. La fel cum crucea este acceptarea din partea lui Isus, a acestui mesianism umil și sărac, a căii „servului suferind” care însă, răscumpără și dă viața tuturor. Deci, crucea reprezintă lupta împotriva acestei false auto-afirmări a omului (crucea nu sunt problemele noastre de zi cu zi!). Crucea înseamnă a renunța la acea auto-afirmare, la acea auto-mântuire care este aceea care, de fapt, provoacă moartea lui Isus.

Această cruce a noastră este a Sa. O poartă El. Pentru că este cel dintâi care biruiește această imagine falsă despre noi înșine.

„Și să-Mi urmeze Mie”. Nu înseamnă să mergem înaintea lui Isus, să începem să ne purtăm singuri crucea, ci „să Mă urmeze!”. Este posibil să purtăm această cruce numai mergând în urma Lui.

Versetele următoare sunt o explicație, pentru a înțelege ce înseamnă crucea și de ce trebuie să o purtăm în urma lui Isus.

v. 35

35 Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine, însă, îşi pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva.

A-și salva viața, este instinctul autoconservării; este criteriul fiecărei acțiuni ale noastre. Ce înseamnă „a-și salva propria viață?”. Trebuie să știm mai întâi… ce este viața? Care este extinderea ei? Ce sunt instrumentele?

În limba italiană salvarea (mântuirea) și sănătatea sunt două cuvinte diferite. În multe limbi se folosește însă același cuvânt.

La un prim nivel de „auto-conservare”, ce este salvarea vieții? Înseamnă a mânca sănătos, a face gimnastică, a folosi unele creme… care sunt binevenite dacă sunt folosite cu măsură, dar nu sunt mântuirea. Toate eforturile de a nu îmbătrâni sau degenera sunt științifice. Dar din punct de vedere filozofic și teologic sunt echivoce (neclare). Isus nu se gândește numai la un om care face gimnastică sau la unul care nu face mișcare, ci la acel „a se salva” care înseamnă a se apăra de alții, deoarece alții – mai mult sau mai puțin – întotdeauna reprezintă o amenințare pentru spațiul meu vital. Și cine face așa, își va pierde viața. De ce? Pentru că oricum viața se termină. Nu există nimic din tot ceea ce putem aduna care să poată împiedica îmbătrânire și moartea.

Și atunci „cine o va pierde?”. A pierde viața nu înseamnă a o risipi. Viața se conservă prin abandonarea încrezătoare. Și așa cum am primit-o, trebuie să o trăim ca un lucru ce ne-a fost dat, nu ca unul pe care noi îl posedăm. Viața este a noastră, dar ne-a fost dăruită.

Dacă viața este acceptată ca fiind ceva primit, un dar, atunci este tratată ca atare, și nu este nici comercializată, nici nu se protejează prin comportamente care neagă recunoașterea calității sale de dar.

Deci, după cum ne arată Isus, a o dărui spontan din iubire și prin slujire, vom salva viața.

Isus continuă „pentru Mine și pentru Evanghelie”. „Pentru Mine” se referă la cei care-L ascultau. „Pentru Evanghelie”, Isus se referă la noi, cei care ascultăm această mărturie, acest Cuvânt.

Asemenea unui râu care curge, viața vine de departe, nu ne-am dat-o noi. Și trece prin mine. Pentru a fi acest râu, viața trebuie să curgă către alții și către Altul. A vrea să salvezi viața este ca și cum ai vrea să blochezi cursul râului. Nu mai este un râu, ci devine apă moartă. Viața are nevoie să curgă. A o pierde înseamnă a o lăsa să curgă.

vv. 36-37

36 Aşadar, ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? 37 Căci ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său?

„A câștiga” „a răscumpăra” face referire la bani, la posedarea bunurilor sau strângerea bunurilor.

Cineva poate gândi că strângând multe bunuri își poate garanta salvarea vieții, sau cel puțin să-și trăiască viața într-o anume plinătate, care apoi este amenințată de sfârșit, dar oricum, până atunci omul crede că poate trăi în plinătate. Dar procedând astfel nu face altceva decât să distrugă viața altora care este instinctul păsărilor prădătoare; și apoi nu-i folosește nici lui. În Luca există pildele care abordează faptul că banii dau iluzia salvării vieții. Viața nu se răscumpără plătind. Banii nu-ți asigură veșnicia vieții.

Ps. 49,8: „Nimeni nu se poate răscumpăra pe sine sau să-i plătească lui Dumnezeu prețul pentru viața sa„.

Din această cauză Isus spune: „Eu cu adevărat realizez mântuirea dăruind viața Mea”. Adică abandonându-Mă cu încredere Tatălui care Mi-a dat-o; Eu pentru frați dau viața Mea. Nu caut să o plătesc, să o răscumpăr, să fac un contract, să-mi asigur plinătatea vieții prin posedare, faimă, sau vreo altă putere. Așa judecă Domnul.

Și când Isus spune că omul nu-și mântuiește viața prin bravura sa, prin bunurile sale, înseamnă că nu există un preț, pentru că mântuirea este dată deja de iubirea Tatălui. Aceasta e gândirea lui Dumnezeu.

Isus concluzionează reluând v. 33, unde Isus spuse că tu nu cugeți la lucrurile lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor.

v. 38

38 Dacă cineva se va ruşina de mine şi de cuvintele mele înaintea acestei generaţii adultere şi păcătoase, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în gloria Tatălui său cu îngerii cei sfinţi”.

Aceste texte ale literaturii apocaliptice vorbesc despre zilele din urmă, despre revelația finală a lui Dumnezeu. În acest loc Isus folosește expresia „Fiul omului”, apoi vorbește despre „îngeri” despre „gloria Tatălui” și lucrurile viitoare.

Verbul „a se rușina”. În Geneză, Adam și Eva s-au rușinat când și-au dat seama că erau goi și au încercat să se acopere. Rușinea are legătură cu legea. Nu atât cu singurele porunci, ci cu raportul care s-a născut din alianța dintre Dumnezeu și om. Deci Adam și Eva se rușinează de starea lor, de goliciunea lor, adică de limita lor. Descoperă trupul lor, limita lor și se rușinează percepându-le ca pe un lucru care îi deranjează.

Îi deranjează (supără) și caută să depășească această stare pe care și-au creat-o, crezând mai mult cuvântului dezbinătorului care minte despre Dumnezeu și apoi caută să se ascundă. Deci este neplăcerea produsă de limită. Este jena ființei umane înaintea morții, privită ca un semn de pedeapsă din partea „răutății” Creatorului.

Atunci Isus spune: „Dacă cineva se va rușina de Mine și de cuvintele Mele”, adică dacă nu va accepta această realitate a Mea, atunci întregul său viitor și scopul final al vieții sale este compromis. Deci Isus vrea să ne pună în gardă față de acest refuz al nostru de a ne accepta limita, un refuz care ne amenință și ne poate distruge viitorul, dar și prezentul.

Acesta este ultimul îndemn din această primă parte a învățăturii lui Isus, parte în care discutând cu noi, vrea să ne arate surzenia și orbirea noastră și să ne conducă să-L recunoaștem în autenticitatea Sa pentru ca și noi să recuperăm deplin viața noastră.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Roxana Pop și Gabriela Neag