Marcu 9,1-10

„Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultați!” Isus este adevărata față a lui Dumnezeu și a omului: Tatăl ne poruncește să-L ascultăm pe El, pentru a deveni ca El.

Isus are gloria Fiului, pentru că s-a făcut fratele tuturor, în viață și-n moarte: ne iubește pe noi cu aceeași iubire a Tatălui…

Ps. 67

Psalmul era recitat cu ocazia sărbătorii culesului, când pământul dădea roada sa. Psalmistul cere ca Domnul să facă să strălucească fața Sa. Tot ceea ce este pe pământ este strălucirea feței Sale, adică o reflexie a feței Sale.

Cuvântul „față” este important pentru că indică întoarcerea către altul, este relația pe care omul o are cu celălalt. Iar Dumnezeu este mai întâi de toate „față”, adică este în totalitate îndreptat (întors) spre om. Și una din temele fundamentale ale Bibliei este „a căuta fața lui Dumnezeu”, pentru că noi suntem chipul și asemănarea Sa. Aflând acea Față, ne regăsim pe noi înșine, adevărul și realitatea noastră.

Pericopa evangelică a schimbării la față ne arată realitatea cea mai profundă a lui Dumnezeu al cărui chip noi suntem. Cu alte cuvinte, pericopa ne arată însăși realitatea noastră.

Se citește Mc. 9, 1-10

1 Şi le zicea: „Adevăr vă spun că sunt unii dintre cei care stau aici care nu vor vedea moartea până când nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere”. 2 După şase zile, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus deoparte pe un munte înalt numai pe ei şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor. 3Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum nici un albitor de pe pământ nu le putea albi. 4 Atunci le-a apărut Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Isus. 5 Petru, intervenind, i-a spus lui Isus: „Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. 6 De fapt, nu ştia ce să spună; căci îi cuprinsese frica. 7 Apoi a venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor s-a auzit un glas: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” 8 Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei. 9 În timp ce coborau de pe munte, le-a poruncit să nu spună nimănui cele ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi. 10 Ei au păstrat lucrul acesta pentru ei, întrebându-se ce înseamnă a învia din morţi.

Petru spune că „e frumos!”. Deci, versetele ne prezintă frumusețea la care suntem chemați. Este un text de metamorfoză, pentru că în limba greacă așa se spune schimbării la față. Versetele ne prezintă adevărata metamorfoză: noi ne schimbăm în Dumnezeu. Cu alte cuvinte, sensul existenței noastre este ca pe fața noastră, în viața noastră, să se reflecte lumina lui Dumnezeu; destinul omului constă în a reflecta frumusețea lui Dumnezeu. Lumea este creată pentru a trăi această frumusețe și este țelul final al creației, apogeul ei.

Este important să știm unde trebuie să ajungem. Când ești pe munte, din când în când dispare ceața și tu poți vedea încotro mergi. Schimbarea la față este dispariția ceții din agitația (întunericul) cotidiană, și omul vede încotro merge.

Iar când omul vede unde merge, își schimbă direcția drumului, dar și felul în care trăiește străbaterea drumului. Pentru că a nu ști încotro se îndreptă, este urât: omul se simte pierdut, stresat, înfricat, fără sens. Este impresia pe care mai mereu o avem despre existență. Unde vom ajunge? Acest text ne descoperă unde vom ajunge și ne informează că vom sfârși bine. Sensul întregii creații este această schimbare la față după chipul Fiului.

v. 1

1 Şi le zicea: „Adevăr vă spun că sunt unii dintre cei care stau aici care nu vor vedea moartea până când nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere”.

Acesta este un proverb al lui Isus care crea unele probleme în tradiția antică, pentru că Dumnezeu a spus că Îl vom vedea „venind cu putere”. Atunci îl așteptau să ajungă.

Evanghelistul pune acest proverb al lui Isus tocmai înaintea schimbării Sale la față, pentru a ne spune că deja înainte ca noi să murim, vedem Împărăția lui Dumnezeu, venită cu putere în schimbarea la față a vieții noastre și a vieții Sale. Deci, acest proverb al lui Isus arată sensul schimbării la față.

Ce este schimbarea la față? Este Împărăția lui Dumnezeu pe care deja o vedem în această viață „cu putere”… Cel puțin unii. Și acești „unii” ar trebui să fim „toți”.

Ne întrebăm mereu „cum să schimbăm lumea?”. Problema nu constă atât în a schimba lumea, cât în a ne schimba ochii. A vedea din ce este făcută lumea. Poate că nu avem multe de schimbat, ci trebuie să privim corect. Iar când vezi corect, tu ești cel care-ți schimbi drumul. Aceasta este adevărata schimbare. Mergi în direcția schimbării la față.

Sensul acestei pericope constă în a ne schimba ochii, a ne ajuta să vedem realitatea profundă a lumii.

Sărbătoarea schimbării la față se celebrează pe 6 august, dată la care a explodat prima bombă atomică, răspândind o altă „lumină”. Există două lumini și mai mereu sunt contemporane. Există o lumină care este desfigurarea lumii, adică moartea, și o vedem clar pentru că o creăm noi. Dar există o altă lumină, profundă, care este schimbarea la față în glorie, și aceasta este ceea ce face Dumnezeu în lumea noastră. Ne aflăm între desfigurare și schimbarea la față (transfigurare). Desfigurarea o înfăptuim cu spor; schimbarea la față este ceea ce ni se întâmplă, în ciuda a toate, prin lucrarea lui Dumnezeu.

Procesul schimbării la față se verifică și în viața noastră. Noi credem că suntem destinați desfigurării prin trecerea de la tinerețe la bătrânețe, deci, suntem convinși că suntem făcuți pentru a muri. Însă noi suntem destinați luminii. Iar dacă trăim sensul adevărat al vieții, în mod progresiv devenim tot mai luminoși.

La o anume vârstă, omul are fața pe care și-o merită, deci, nu se poate scuza: „Eu sunt făcut așa…”. Depinde de direcția în care a mers și merge.

Pericopa ne arată direcția fundamentală a vieții.

În acest text observăm ce se află în spatele vestirii pătimirii lui Isus, cu care Petru nu a fost de acord.

v. 2

2 După şase zile, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus deoparte pe un munte înalt numai pe ei şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor.

Schimbarea la față se întâmplă „după șase zile”. Cele „șase” zile amintesc de cele șase zile ale creației. În ziua a șasea a fost creat omul.

După șase zile, urmează ziua a șaptea. În acea zi Dumnezeu s-a odihnit, adică a împlinit opera Sa. Și de aceea este ziua Domnului.

Noi existăm ca să trăim „după șase zile”, adică în ziua a șaptea; deci, suntem chemați să trăim însăși viața lui Dumnezeu.

Noi, oamenii – creați în ziua a șasea – suntem pontifi, adică suntem punți între primele cinci zile ale creației și ziua a șaptea, căci noi suntem ziua a șasea. Adică noi suntem cei care ducem întreaga creație la împlinire. Altfel spus, destinul întregii creații este să reveleze gloria fiilor lui Dumnezeu. Întreaga creație – inclusiv animalele și plantele, nu numai oamenii – este rânduită să trăiască în bucuria măririi lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, lumea nu este destinată distrugerii. Noi vom distruge lumea, căci ziua a șasea este cea a distrugerii, însă ultimul cuvânt îl are ziua a șaptea. Altfel spus, este adevărat că există crucea, este adevărat că toți murim, dar nu moartea este cuvântul definitiv. Ci crucea, moartea, răul închipuit de ziua a șasea, de omul care a păcătuit și s-a îndepărtat de Dumnezeu, nu se încheie cu îndepărtarea de Dumnezeu. Ci trece mai departe, se împlinește în ziua a șaptea…

Avem o viziune a vieții și a istoriei (cf. Rm. 8, 19 ș.u.,), căci Pavel spune că întreaga creație „suspină în durerile nașterii, așteptând revelația gloriei fiilor lui Dumnezeu”.

Lumina pe care o vom vedea în această cateheză pe fața lui Isus reprezintă destinul întregii creații, prin om. Isus are inițiativa în acest sens… Isus îi ia pe Petru, pe Iacob și pe Ioan – pe cei trei martori ai agoniei în Grădina Ghetsimani și ai învierii fiicei lui Iair – care sunt martorii vieții și ai morții. Ei sunt luați și conduși pe un munte înalt, adică la locul revelației…

„În parte, singuri”. Luca adaugă, „în timp ce se ruga, a fost schimbat la față”.

Isus se schimbă la față: tras-figurarsi înseamnă a-și schimba forma. Noi suntem chemați să ne schimbăm forma, să avem aceeași formă ca a lui Dumnezeu. Altfel spus, omul nu are nicio formă determinată, ci poate trăi în chip vegetal, animal, sau divin. Sensul vieții omului și al întregii creații este această transformare.

Cuvântul trans-figurat (adică schimbat la față) este același care exprimă metamorfoza, în limba greacă. Noi cunoaștem metamorfozele lui Dumnezeu care-și asumă forma umană. Însă în textul nostru, omul își însușește adevărata sa formă, cea a lui Dumnezeu.

Care este adevărata formă a omului? Omul a fost creat pentru a fi Dumnezeu, căci este fiul Său!

În VT avem alte episoade situate pe munte, în care oamenii lui Dumnezeu spuneau: „Aici l-am întâlnit pe Domnul” și aveau loc aceste teofanii: era manifestarea lui Dumnezeu. Putem spune că era manifestarea deplină a ceea ce este omul. Aceste teofanii oglindesc fața lui Dumnezeu… Dacă ei (în VT) urcau pe munte – pentru că muntele este punctul de unire dintre cer și pământ – pentru a-L întâlni pe Dumnezeu, în textul nostru, Dumnezeu ne arată felul în care-l întâlnește pe om.

v. 3

Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum nici un albitor de pe pământ nu le putea albi.

În acest verset, evanghelistul încearcă să descrie schimbarea la față, dar nu reușește.

Evanghelistul nu poate să-L descrie pe Isus, pentru că este prea luminos, nici nu poate să descrie fața Sa, deci descrie numai „haina”, adică partea Lui vizibilă (externă)… Vă amintiți că Moise a văzut numai spatele lui Dumnezeu, iar fața sa a devenit atât de strălucitoare, încât niciunul nu o putea privi, iar Moise trebuia să poarte un voal?

Noi suntem chemați să privim, față în față, însăși Fața lui Dumnezeu și să fim transformați în lumina Sa. Dar pentru că această Față nu o vede, evanghelistul descrie haina lui Isus ca fiind strălucitoare, luminoasă.

Lumina este începutul vieții: lumina este viață, căldură, însemnătate, adică ne ajută să vedem lucrurile cu claritate, este frumusețe și bucurie. Lumina reprezintă toate atributele lui Dumnezeu, pe care noi le putem cunoaște.

Noi suntem chemați să fim transformați în lumină. Neputând să descrie Persoana și trupul (care-i îmbrăcămintea persoanei), evanghelistul descrie haina Lui externă, care nici ea nu poate fi descrisă, căci spune: „Și veșmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi așa pe pământ înălbitorul.”.

Evanghelistul nu folosește cuvântul „spălător”, ci „înălbitor”, adică omul care înălbește lâna imediat după ce au fost tunse oile… Altfel spus, niciun înălbitor, niciun efort uman nu poate face viața să fie atât de frumoasă și luminoasă, așa cum suntem chemați să fim (să trăim) în Isus. Este vorba de însăși lumina lui Dumnezeu. Iar noi suntem chemați să o vedem față în față.

Omul devine nu numai ceea ce ascultă, ci devine ceea ce vede. Dacă priviți o scenă dezgustătoare, veți avea o față dezgustată; dar, dacă priviți o scenă strălucitoare, veți avea o față strălucitoare.

Noi suntem chemați să Îl avem în fața noastră pe însuși Dumnezeu, care este iubire, bucurie, libertate, inteligență, viață, și să trăim toate aceste atribute de nedescris… Vom vedea apoi câteva descrieri indirecte: după cum în acest loc evanghelistul descrie veșmintele, și noi vom reuși să înțelegem ce este această viață strălucitoare…

Citind Scrisoarea către galateni 5, 20, care vorbește despre rodul Spiritului, vom înțelege ce este această strălucire. Noi suntem chemați să aducem un rod, care este cel al Spiritului, adică al vieții, al Spiritului lui Dumnezeu.

Ce este Spiritul lui Dumnezeu? Este iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoință, fidelitate, blândețe, libertate. Înseamnă că viața noastră din egoistă devine iubitoare; din tristă devine bucuroasă; viața noastră trece de la neliniște la pace, de la robie la libertate, de la împietrire la blândețe… Cu alte cuvinte, viața noastră se schimbă radical. Și se vede pe fața fiecăruia, dacă viața-i este întunecată sau luminoasă.

Viața noastră, în vizibilitatea ei, în relațiile ei, este chemată să fie ca Dumnezeu, să fie trăită în iubire, bucurie, pace, blândețe, libertate…

v. 4

4 Atunci le-a apărut Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Isus.

De ce Ilie și Moise?

În Biblie, Ilie și Moise sunt doi oameni care nu au murit. Ilie a fost ridicat la cer într-un car de foc, iar Moise, în loc să moară, a avut sărutul Domnului pe gură și, astfel, n-a murit… Acești doi oameni reprezintă victoria asupra morții.

Sensul vieții noastre este victoria supra morții, este plinătatea vieții.

Această plinătate de viață este de neconceput pentru noi…

„Au vorbit Ilie și Moise”. Acești doi oameni reprezintă profeții și legea. Altfel spus, noi nici nu reușim să ne închipuim plinătatea vieții, ci Dumnezeu ne-a făgăduit-o prin Ilie și Moise. Așadar, noi înțelegem schimbarea la față (transfigurarea) din Biblie.

În sinagogă, și în vremea lui Isus, în fiecare sâmbătă se citea un text din Tora și unul din Profeți, care comentau Tora. În acest loc se unește dialogului și Isus, El fiind Cel care explică în mod complet, care ne ajută să înțelegem în profunzime însemnătatea Bibliei.

v. 5

5 Petru, intervenind, i-a spus lui Isus: „Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”.

Petru spune: „Este frumos”. De obicei, Petru nu înțelege prea mult, ci mereu greșește. În acest loc ghicește, spunând: „Este frumos să fim aici”. Cuvântul „frumos” exprimă ceva mai mult decât cuvântul „bun”, pentru că multe lucruri sunt bune, dar încă nu sunt frumoase.

Cuvântul frumos este același cuvânt care a fost folosit când Dumnezeu a creat lumea „și a văzut că era frumoasă”… Noi am fost creați pentru această frumusețe, care-i însăși frumusețea lui Dumnezeu.

Ce are frumusețea diferit de bunătate? Bunătatea poate fi bună, însă ce efort mare trebuie să facem pentru a fi și a rămâne buni!!! În schimb, frumusețea este acel bine care place; deci, este bucuria înaintea unui bine, și e mult mai mult decât un simplu bine; este gustul binelui, e plinătatea bucuriei.

Noi suntem creați pentru această frumusețe.

Este frumos să fim aici, în altă parte e urât; aici putem sta, în alt loc umblăm. Altfel spus, întreaga viață este o călătorie pentru a ajunge la această frumusețe, la această Față.

A ști că suntem rânduiți acestei frumuseți este cu totul altceva: de ce sunt pe lume? Pentru a ajunge la această frumusețe! Și voi ajunge cu siguranță.

Cine își dă seama mai repede în viață devine luminat, trăiește bine viața. Cine nu-și dă seama mai repede își va deschide ochii numai în ceasul morții și va vedea această frumusețe… Dar este important să o vadă cu mult înainte de moarte, pentru a trăi bine…

Noi suntem chemați să trăim această bucurie și această frumusețe deja aici, pe pământ, o bucurie și o frumusețe care cresc din zi în zi… Dacă nu ar fi așa, nu ar avea sens (rost) să trăim, ci ar fi mai bine să murim imediat… Însă nu, viața noastră este o creștere spre această frumusețe…

„Și e frumos să fim aici”.

Și aici vrea să facă trei colibe. Cuvântul „colibă” indică locul în care se stă acasă. Aici vrem să stăm acasă. Apoi cuvântul colibă: „Și-a pus coliba Sa în mijlocul nostru”, ne amintește de șekina, adică de prezența lui Dumnezeu. Aceasta este prezența lui Dumnezeu în om. Este gloria.

Petru ar vrea să rămână în această glorie, și-l înțeleg. Dar această glorie – până când suntem pe pământ – nu-i un loc în care să rămânem, căci este o țintă spre care ne îndreptăm… Fapt care ne spune că are sens să trăim; că trebuie să mergem spre această glorie.

Petru spune și ceva just: „Trei colibe: Ție una și lui Moise una și lui Ilie una.”. Aceste personaje sunt cele trei colibe ale lui Dumnezeu.

Moise este prima colibă a lui Dumnezeu, căci Dumnezeu locuiește în mijlocul nostru prin Cuvântul Său, pe care suntem chemați să-L ascultăm.

Prima colibă a lui Dumnezeu, care este Cuvânt, este ascultarea. Dacă-L asculți, ești coliba Sa. Iar Moise este această colibă, Cuvântul.

Ilie e profetul care nu permite ca acest Cuvânt să se închidă în Lege și ne deschide făgăduinței. Ilie este cea de-a doua colibă. Dumnezeul din viitor, făgăduința, plinătatea de viață.

A treia colibă definitivă este omul Isus. În Isus, Dumnezeu și-a așezat coliba Sa în mijlocul nostru: în El locuiește trupește întreaga plinătate a dumnezeirii.

Iar noi, în Cristos, avem locuința (locuim) în Dumnezeu, iar Dumnezeu are locuința în noi.

Acest a locui noi în Dumnezeu și El în noi reprezintă apogeul existenței; este deosebire în deplină unire cu Dumnezeu. Înseamnă a participa la viața Treimii, în care există deplină deosebire între Persoane, în unire perfectă.

v. 6

6 De fapt, nu ştia ce să spună; căci îi cuprinsese frica.

Înaintea acestei frumuseți, apostolii sunt cuprinși doar de spaimă. Nu sunt înspăimântați din cauza unui lucru negativ, ci din cauza unei frumuseți excesive: „E prea frumos acest loc”. Sunt speriați înaintea sacrului.

v. 7

7 Apoi a venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor s-a auzit un glas: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!”

Am văzut mai întâi schimbarea la față, această lumină. Acum am vrea să știm: în ce fel putem ajunge la această lumină?

Ne răspunde vocea din nor.

Norul este simbolul lui Dumnezeu. Nouă – care suntem turiști – nu ne place norul. Dar cei care locuiesc în deșert apreciază mult norul. Iar pentru un țăran, ploaia niciodată nu-i îndeajuns, pentru că norul înseamnă fecunditate și viață; norul este apa, e ceea ce dă viață, ceea ce însuflețește. Norul este ceva ceresc, care binecuvântează pământul, îl fecundează. Dar norul este și ceva obscur, care aproape că pune un voal peste cer, dar este coborârea cerului pe pământ…

Nu avem imagini despre Dumnezeu, căci Dumnezeu este nor, este incognoscibil, deci reprezintă și latura de necunoscut al lui Dumnezeu; este norul care l-a condus pe Israel prin deșert, care era foc pe timpul nopții, dar care îl proteja pe timpul zilei.

Dumnezeu este nor, nu are față, este umbră, este prea strălucitor, luminos. Noi nu putem vedea prea multă lumină: dacă suntem în pivniță și ieșim la soare, nu vedem nimic. La fel, lumina excesivă a lui Dumnezeu este un nor pentru noi… Dar în ciuda acestui fapt, Dumnezeu este și un Cuvânt foarte clar…

În Biblie ni se spune să nu ne facem nicio imagine (chip) a lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu are față. Și să nu ne facem nicio imagine despre om.

De ce ne interzice acest lucru Biblia? Pentru că omul este imaginea (chipul) lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cuvânt, omul care ascultă glasul Său devine fiu, devine chip al lui Dumnezeu. Prin urmare, problema noastră este să-L ascultăm pe El. Cu alte cuvinte, dacă eu Îl ascult pe Fiul (Cuvântul Fiului), devin fiu; eu devin acea față, acel chip. Chipul lui Dumnezeu este omul care ascultă Cuvântul Său, la fel ca Isus!

De fapt, Tatăl spune despre Isus: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultați”.

Tatăl vorbește numai de două ori în NT, pentru că are un singur Cuvânt, Fiul, și nu-L irosește. La botez, Îi spune lui Isus: „Tu ești Fiul Meu”. Iar aici spune altora: „Acesta este Fiul Meu”. Așadar, singura revelație pe care vrea să ne-o facă Tatăl este să ni-L indice pe Isus. Isus este revelația Tatălui. Deci, este suficient să-L ascultăm pe Isus. Ascultându-L pe Isus, și tu devii fiu și cunoști fața lui Dumnezeu și pe cea a Fiului – care este a ta – și care este egală cu cea a Tatălui.

Așadar, începutul schimbării la față este ascultarea: omul devine cuvântul pe care-l ascultă.

În acest loc Tatăl ne spune să-L ascultăm pe Fiul, care de abia ne-a spus, ce? „Cine vrea să vină după Mine, să-și ia crucea sa și să Mă urmeze”.

Dacă ar fi înțeles imediat ce dorea să spună acest glas, ar fi fost și mai înspăimântați, dar nu din cauza crucii. Dacă mai înainte părea incredibil acest fapt al schimbării la față, acum nu-i vorba despre a face trei colibe, ci de a deveni această colibă. Prin această ascultare nu este nevoie să construim o casă diferită de noi pentru Domnul, ci devenim… Este această frumusețe care vede în interior… Și aceasta e marea revelație și marele dar

Schimbarea la față a lui Isus este însăși schimbarea noastră la față, dacă-L ascultăm: noi suntem chemați să ne transfigurăm în Fiul, prin ascultarea lui Isus. Deci, gloria pe care discipolii au văzut-o pe fața lui Cristos este însăși gloria noastră când Îl ascultăm pe Fiul. Tocmai pentru acest motiv Marcu a scris Evanghelia, ca noi să avem aceeași glorie ca a lui Isus, gloria de fii.

Isus de-abia a spus: „Cine Mă urmează pe Mine, la urmă, va deveni ca Mine”. Acesta e sensul Evangheliei. Îl urmezi pe un om pentru a sta cu el și pentru a fi ca el.

Schimbarea la față reprezintă – după șase zile – sensul întregii creații, însuși Dumnezeu – gloria lui Dumnezeu – Dumnezeul care noi devenim prin ascultarea lui Isus, adică urmându-L pe El.

La cap. 8 s-a spus: „Cine își va pierde viața din cauza Mea și a Evangheliei”: „din cauza Mea” se referea la discipoli și la cei care erau cu Isus, iar „din cauza Evangheliei”, la cei care, ascultând Cuvântul, la rândul lor l-ar fi urmat pe Isus în acest drum al pierderii vieții

În ce constă schimbarea la față?

Cu siguranță că este un drum, este sensul întregii vieți, iar apoi ne vom schimba la față din glorie în glorie… Dar cred că este și o etapă a drumului, la fel ca în cazul discipolilor care în aceste versete au văzut deja ceva precis… Și din acest moment drumul lor s-a schimbat… Și-și vor aminti și la bătrânețe că li s-a întâmplat acel fapt (cf. 2Pt). Altfel spus, există un punct decisiv în viață, în care existența noastră se schimbă, și se numește schimbarea la față… Și se schimbă atunci când începem să-L iubim pe Isus, când încep să ies din mine și să-L ascult pe El, în loc să ascult fricile, incertitudinile și dubiile mele. Și ascultându-L pe El, Îl primesc pe El. În acest moment eu încep să înțeleg, să văd viața într-un alt mod.

Spre exemplu: când decid să fac un drum… Mai întâi nu știu unde să merg… Și-n viața lui Isus se notează că până în acest punct al Evangheliei nu se știe clar în ce direcție merge Isus… S-ar părea că aproape fuge de ceva… În schimb, din acest moment, viața Sa devine un drum decis, pentru că a înțeles încotro merge. Mai bine zis, au înțeles discipolii încotro se merge, iar Isus merge împreună cu ei…

La fel ni se întâmplă și nouă în viață, adică, la un moment dat, înțelegem încotro mergem. Din acel moment viața capătă un sens, o direcție și o iubire care cresc constant… Dacă mai înainte trăiam o viață risipită, goală, fără sens, apare un moment în care înțelegem încotro mergem. Și atunci mergem în acea direcție. E adevărat că există multe etape, unele întârzieri, dar știi încotro mergi, ești pe drumul bun… Mergi spre această frumusețe. Apoi ajungi în punctul schimbării la față.

Isac Sirul ne spunea că un om este schimbat la față atunci când privește întreaga creație cu iubire, cu iubirea lui Dumnezeu, și începe să se roage pentru toți oamenii cu mare duioșie, chiar și pentru păcătoși, și pentru animale, dar și pentru diavoli, căci și ei sunt creaturile lui Dumnezeu… Schimbarea la față apare când un om este cuprins de duioșie pentru toți și pentru toate… și privește realitatea cu duioșia lui Dumnezeu. Altfel spus, schimbarea la față apare când în noi începe să crească rodul Spiritului: iubirea, mila, bunătatea, duioșia… Atunci se schimbă atitudinea ta față de realitatea din jur. Devii fiu și rostești „Imnul creaturilor” al sf. Francisc. Aceasta este schimbarea la față…

Grigore cel Mare ne spune că, la un moment dat, sf. Benedict era atât de transformat de comuniunea sa cu Dumnezeu, încât, privind de la fereastra chiliei sale, vedea întreaga lume… Reușea să înțeleagă și să îmbrățișeze întreaga lume… Grigore spune că acest fapt nu s-a întâmplat pentru că lumea s-a micșorat, ci pentru că inima lui Benedict s-a lărgit, până la a cuprinde întreaga lume

Schimbarea la față este o chestiune de ochi, adică de inimă: vezi și auzi totul în mod diferit.

Acesta va fi punctul de sosire. Fiecare ajunge până unde poate aici pe pământ, apoi în viața cealaltă vom crește la infinit. Pentru că Dumnezeu e infinit. Și după moarte ne vom schimba la față la infinit, având o bucurie tot mai mare… Dar există ceva decisiv: „Ascultați-L pe El”. Punctul decisiv al schimbării la față se verifică atunci când încep să-L ascult pe El. Deci, mă interesează să-L ascult pe Isus și Cuvântul Său. Și să mă hrănesc cu Cuvântul Său.

Acesta este începutul, punctul fără întoarcere al drumului luminii… Și-i lumina credinței: credința că Îl cred și-L urmez.

v. 8

8 Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei.

Se sting luminile și-L văd numai pe Isus care-Și urmează drumul… Acest Isus – care străbate drumul tuturor oamenilor – trebuie ascultat. Așadar, noi putem să străbatem viața noastră concretă ascultându-L pe El.

Nu pe Isus strălucitor trebuie să-L ascultăm, ci pe Isus care merge la Ierusalim să-Și dea viața. Altfel spus, schimbarea la față devine lumea cotidiană: am înțeles sensul acestei lumi, al acestui Isus singur, fără glorie, care merge la Ierusalim… El este gloria.

La fel, în viața mea nu sunt chemat să am luminări ciudate sau să fac ceva ciudat, ci în viața mea cotidiană, cu drumul ei de zi cu zi, sunt chemat să am o viață care-L ascultă pe El, care-L iubește pe El, care îi iubește pe Tatăl și pe frați… o viață radical diferită…

v. 9

9 În timp ce coborau de pe munte, le-a poruncit să nu spună nimănui cele ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi.

După fiecare minune Isus spune: „Nu spuneți nimănui!” Și aici spune: „Nu spuneți nimănui!” Însă acum, pentru prima dată, pune o limită: „Până când va fi înviat din morți”. Așadar, secretul are un sfârșit: învierea. Iar învierea este amintită imediat după schimbarea la față.

De ce?

Pentru că schimbarea la față, vom vedea la sfârșitul Evangheliei, este experiența lui Cristos înviat pe care eu o am deja în această viață. Atunci pot vorbi, pentru că viața mea este o întâlnire cu El, care este viu, și este transformată în viața Sa. Atunci pot vorbi, pentru că viața mea este transformată în a Sa.

v. 10

10 Ei au păstrat lucrul acesta pentru ei, întrebându-se ce înseamnă a învia din morţi.

Când discipolii nu înțeleg, discută, devin teologi, vom vedea în pilda următoare…

Dar este importantă această discuție, care înseamnă că ceea ce încă nu am înțeles, cel puțin păstrez în minte… și discut despre ce nu am înțeles… Până la urmă voi primi și explicația.

Ei încă nu au priceput ce este învierea morților, deci, încă nu înțeleg schimbarea la față. Iar învierea morților înseamnă învierea morților. Ei au uitat că trebuie să treacă prin moarte pentru a învia; trebuie să treacă prin tot întunericul pentru a ajunge la lumină; trebuie să-L ascultăm pe El în viața noastră de zi cu zi, cu întunericul ei, pentru a avea schimbarea la față. Și-i adevărul pe care ei încă nu vor să-L înțeleagă… Adică încă nu înțeleg misterul vieții cotidiene.

Recitind textul, să ținem cont de frumusețea la care suntem chemați: această frumusețe, această putere a Împărăției, deja începând din viața de pe acest pământ… Această frumusețe, care e lumină și care vine după șase zile, este sensul întregii creații și al întregii noastre vieți. E această frumusețe pe care o cunoaștem de la Moise și Ilie, căci e făgăduința lui Dumnezeu. Această frumusețe despre care norul și vocea ne spun: Ascultați-L pe El, care e Fiul Meu. Și ascultându-L pe El, înțelegem această frumusețe. Și această frumusețe devine frumusețea noastră, însăși fața lui Dumnezeu.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag