Marcu 9,11-29

Dificultatea și încercarea sunt momente de dezorientare, dar și de mare purificare, situații în care omul capătă o credință mai profundă. Acesta este sensul fiecărei încercări: pentru ca virtutea credinței să se întărească.

Pericopa va prezenta dificultatea fundamentală a discipolilor.

L-au contemplat pe Isus pe munte, schimbat la față și frumos. Și Petru spune că aici e frumos, să rămânem aici. Însă trebuie să coboare-n lume, și aici discipolii întâlnesc dificultățile… Ca și cum am spune: da, este frumoasă sărbătoarea duminicii, dar apoi vine ziua de luni. Cum reușim să ducem sărbătoarea duminicii în atmosfera zilei de luni? Cum putem duce biruința asupra răului (învierea) în răul din lume, în viață, în istorie?

Este problema fundamentală a credinciosului și a fiecărui om. Cum să facem înaintea răului? Pericopa va răspunde…

Se citește Mc. 9, 11-29

11 Şi l-au întrebat: „De ce spun cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?” 12 El le-a zis: „Într-adevăr, întâi va veni Ilie şi va restabili toate. Dar cum de este scris despre Fiul Omului că va suferi multe şi va fi dispreţuit? 13 Însă eu vă spun că Ilie a şi venit şi au făcut cu el ceea ce au vrut, aşa cum este scris despre el”. 14 Întorcându-se la discipoli, a văzut o mare mulţime în jurul lor şi cărturari care discutau cu ei. 15 Îndată ce mulţimea l-a văzut, a rămas uimită şi a alergat să-l întâmpine. 16 Iar el i-a întrebat: „Despre ce discutaţi cu ei?” 17 Atunci, unul din mulţime i-a răspuns: „Învăţătorule, l-am adus la tine pe fiul meu care are un duh mut. 18 Ori de câte ori îl ia în stăpânire, îl trânteşte la pământ, iar el face spume, scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Am spus discipolilor tăi să-l alunge, dar nu au putut”. 19 Atunci el le-a răspuns: „O, generaţie necredincioasă, până când voi mai fi cu voi? Până când vă voi mai suporta? Aduceţi-l la mine!” 20 L-au adus la el şi, când duhul l-a văzut, îndată l-a scuturat [pe tânăr] şi, căzând la pământ, se zvârcolea, făcând spume. 21 [Isus] l-a întrebat pe tatăl lui: „De cât timp se întâmplă aceasta?” El i-a zis: „Din copilărie. 22 De multe ori l-a aruncat chiar şi în foc şi în apă ca să-l facă să piară. Însă, dacă poţi, îndură-te de noi şi ajută-ne!” 23 Isus i-a spus: „«Dacă poţi?» Toate sunt posibile pentru cel care crede”. 24 Tatăl copilului a strigat îndată: „Cred. Vino în ajutorul necredinţei mele!” 25 Văzând Isus că se adună mulţimea, i-a poruncit duhului necurat, spunându-i: „Duh mut şi surd, eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri niciodată în el”. 26 Strigând şi scuturându-l puternic, a ieşit, iar el a devenit ca un mort, încât cei mai mulţi spuneau că a murit. 27 Însă Isus, prinzându-l de mână, l-a ridicat, iar el a stat în picioare. 28 După ce a intrat în casă, discipolii l-au întrebat aparte: „De ce noi nu am putut să-l alungăm?” 29 El le-a spus: „Acest soi [de diavol] nu poate fi scos cu nimic în afară de rugăciune”.

Sunt două texte legate. Isus coboară de pe munte cu cei trei și-i întâlnește pe ceilalți nouă, care au rămas în vale.

Textul anterior s-a încheiat cu cei trei care discutau între ei despre ce înseamnă „a învia din morți”. Deoarece nu înțelegeau, continuă să discute și astfel devin „teologi”. Când cineva nu înțelege, devine teolog.

Da, va fi învierea, dar mai înainte nu trebuia să vină Ilie, ca să elimine răul? Căci problema e a răului. Și doar apoi va fi învierea.

Isus le răspunde: problema nu e că trebuie să vină Ilie, ci „ați înțeles că Fiul omului trebuie să pătimească mult și să fie disprețuit?” Adică: „Reușiți să înțelegeți misterul crucii Fiului omului?” Pentru a înțelege istoria și problema răului, trebuie să înțelegeți crucea lui Cristos.

Ajungând la poalele muntelui avem o scenă obișnuită, care este cea a Bisericii, a comunității creștine: Isus lipsește, la fel cum și pentru noi Isus e absent – e pe munte – și în vale se află cei 9 discipoli care încearcă să facă ceea ce a făcut Isus, adică să biruie răul… Și nu reușesc… Și încearcă totul și discută între ei… Și nu reușesc… Și fac analiza răului de patru ori. Ei analizează, la fel ca noi, foarte amănunțit răul și dau un diagnostic perfect. De două ori au spus, de două ori au descris diagnosticul. Doi este începutul a multe: cu alte cuvinte, continuă să cerceteze răul, analizându-l profund. Dar situația este tot mai dificilă…

Întrebarea: „Cum putem birui răul?” este legată de chestiunea „Ce înseamnă crucea lui Cristos”?

v. 11

11 Şi l-au întrebat: „De ce spun cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?”

Maleahi 3 vorbește de venirea lui Ilie înainte de sfârșitul lumii. Pentru ce va veni Ilie? Pentru a-i împăca pe tați cu fii. Ilie este așteptat ca marele profet care va aduce împăcarea. Și i se așteaptă sosirea înaintea lui Mesia. Ei credeau că, odată ce avem reîmpăcarea și pacea, vine Mesia și începe Împărăția lui Dumnezeu.

Dacă Isus le-a spus să nu vorbească despre schimbarea la față mai înainte de învierea morților, care este punctul definitiv, final al istoriei – biruința răului și a morții – ei afirmă: „Da, vom vorbi despre învierea morților atunci când îl vom vedea pe Ilie că vine; când vom vedea împăcarea, când vom vedea semnele acestei victorii. Atunci vom vorbi”.

vv. 12-13

12 El le-a zis: „Într-adevăr, întâi va veni Ilie şi va restabili toate. Dar cum de este scris despre Fiul Omului că va suferi multe şi va fi dispreţuit? 13 Însă eu vă spun că Ilie a şi venit şi au făcut cu el ceea ce au vrut, aşa cum este scris despre el”.

Isus răspunde enigmatic: Da, Ilie vine și restabilește totul, dar Eu vreau să vă spun că deja Ilie a venit și au făcut din el ceea ce au vrut. Cine e Ilie, care deja a venit? Ilie este profetul care are soarta tuturor profeților. Și ce au făcut cu profeții?  I-au ucis. În Evanghelie avem identificarea lui Ilie cu Botezătorul. Cine mărturisește adevărul, plătește pentru adevăr, acesta e Ilie! Și e semnul tuturor drepților din lume, care îndură răul! E misterul crucii lui Isus!

Problema răului e problema dreptului care suferă pe nedrept. Și e problema crucii și e problema Fiului omului care trebuie să sufere mult. Și așa să biruiască răul.

A doua parte a Evangheliei va fi o înțelegere tot mai profundă a misterului dreptului care biruiește răul prin faptul că-l ia asupra sa, și nu-l săvârșește.

Marele mister al lumii: dreptul e învins, răul biruiește, avem toată cronica răului descrisă perfect în pericopa următoare ca un rău care pare invincibil.

A înțelege însă că răul este biruit de misterul dreptului care-l ia asupra sa, e problema fundamentală.

vv. 14-16

14 Întorcându-se la discipoli, a văzut o mare mulţime în jurul lor şi cărturari care discutau cu ei. 15 Îndată ce mulţimea l-a văzut, a rămas uimită şi a alergat să-l întâmpine. 16 Iar el i-a întrebat: „Despre ce discutaţi cu ei?”

Isus coboară și vede mulțimea în jurul discipolilor care discută cu cărturarii, teologii vremii. Discipolii caută să-și apere părerea, cărturarii o apără pe a lor, iar în mijloc avem bolnavul care rămâne ca mai înainte.

Mulțimea, imediat ce-L vede, fuge la Isus, lăsându-i pe discipolii care discută. Din mulțime se ridică un strigăt! Strigă cel nevoiaș: el are nevoie de ajutor, și n-are niciun interes față de subiectul discuției.

vv. 17-18

17 Atunci, unul din mulţime i-a răspuns: „Învăţătorule, l-am adus la tine pe fiul meu care are un duh mut. 18 Ori de câte ori îl ia în stăpânire, îl trânteşte la pământ, iar el face spume, scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Am spus discipolilor tăi să-l alunge, dar nu au putut”.

Aceasta e problema: discipolii Tăi nu reușesc să biruiască răul. Și e problema noastră, în absența lui Isus.

Acest rău este al fiului. Fiul e egal cu tatăl: este răul tuturor. Și acest rău e descris ca fiind „spirit mut”.

Mutul e cel care nu comunică, care nu-și poate folosi cuvântul. A nu comunica, a nu intra în relație, este răul fundamental al omului.

Penultima minune făcută de Isus este cea cu surdo-mutul. Apoi și discipolii vor fi muți, când Isus îi va întreba: „Tăceau”.

De ce e mut? Pentru că „e posedat”, e stăpânit de un cuvânt mincinos. Și este „aruncat la pământ”, face spume, scrâșnește din dinți, rămâne țeapăn. Acest fiu e ca o marionetă în mâinile răului. Nu acționează, ci e acționat, e agitat. Și reprezintă condiția umană a celui care este stăpânit de rău: nu mai este el însuși, experimentează răul și atât. Acest rău l-a izolat și nu mai comunică deloc.

Acest rău va fi descris de mai multe ori. Aici e prezentat destul de clar de tatăl. În text, tatăl și fiul sunt egali… diferitele personaje sunt diferitele aspecte ale unei singure persoane. Cine este unica persoană? Cititorul.

Fiul reprezintă nevoia pe care toți o avem. E descrisă singurătatea sa, răul care-l stăpânește, invincibilitatea și sclavia acestui rău. De cealaltă parte tatăl, care reprezintă dorința de a ieși din rău, rugăciunea și credința… Și în noi mereu conviețuiesc tatăl și fiul.

Sunt două persoane pentru a ne arăta în fiu răul de care trebuie să ne vindecăm, și în tată drumul care trebuie făcut pentru a ne vindeca.

E interesantă descrierea incapacității: problema e că nu pot birui răul! Și e singura problemă serioasă. Și totuși, diagnosticul e corect. Va fi repetat de patru ori. Parc-am vedea știrile din ziare. Răul este mereu descris. Și la urmă, ce este răul? Vedem că mereu e tot mai rău și atât. Cu cât îl descrii mai mult, îți dai seama că mereu există un amănunt neobservat și că mereu e mai rău decât credeai, dar nu reușești să învingi.

v. 19

19 Atunci el le-a răspuns: „O, generaţie necredincioasă, până când voi mai fi cu voi? Până când vă voi mai suporta? Aduceţi-l la mine!”

Și Isus pune un diagnostic pentru rău, răspunzând: „Generație necredincioasă”. Acesta e răul!

Ce înseamnă să fim necredincioși? Înseamnă a nu auzi Cuvântul care ne face fii. A nu cunoaște propriul nostru adevăr. Deci, nu ne putem exprima, suntem muți. Și deci trăim exact opusul a ceea ce suntem. Adică trăim stăpâniți, aruncați la pământ, strângând dinții, făcând spume până la a muri.

Problema pericopei este una a credinței. Care cuvânt îl ascultăm? Ascultăm Cuvântul Domnului, care ne spune că suntem fii, că suntem iubiți și trăim din această iubire chiar și-n dificultățile pe care le întâlnim, și acest fapt ne permite să trăim bine viața, indiferent de dificultățile pe care le întâlnim? Dificultățile le-a întâlnit și Domnul. Și ele sunt misterul Domnului; ne referim la victoria Sa asupra răului prin încrederea în Tatăl…

Sau… ascultăm alte cuvinte… Problema noastră e că suntem surzi și muți înaintea Cuvântului care ne face ceea ce suntem: fiii lui Dumnezeu.

Isus spune: „Până când voi fi la voi. Eu repede voi pleca. Atunci cum veți face fără Mine, dacă nu aveți credință?” Acest lucru înseamnă: credința voastră este cea care biruie răul!

Dacă voi ascultați de Domnul și cuvântul Său, vă veți da seama că trăiți ca fii și frați, indiferent de situația în care sunteți. Și aceasta e victoria asupra răului: a trăi realitatea – indiferent care ar fi – ca fii și frați, în comuniune.

„Până când vă voi suporta?” Aici Isus își pierde răbdarea… și când Dumnezeu își pierde răbdarea și se supără, este lucrul cel mai frumos: înseamnă că spune: „Acum gata! Nu mai pot, deci, vin!” Și ce face? Mântuiește. „Mânia lui Dumnezeu este mântuirea”. Și El vrea să-și piardă răbdarea mereu.

Credința noastră-L face să-și piardă răbdarea, adică-L face să intervină.

Și credința e reprezentată de tatăl. Noi descriem drumul credinței pe care-l face tatăl. Credința pornește de la un strigăt. „Tatăl a strigat”. Un strigăt care prezintă răul.

v. 20

20 L-au adus la el şi, când duhul l-a văzut, îndată l-a scuturat [pe tânăr] şi, căzând la pământ, se zvârcolea, făcând spume.

E descris pentru a doua oară. Prima dată, tatăl l-a descris cum era, iar acum îi spune cum este acest fiu. În acest text răul e descris cu insistență. A treia oară Isus îl întreabă pe tată: „De când?” Tatăl răspunde că încă din pruncie și-i povestește cum se întâmplă. Și la urmă, în timpul exorcismului, fiul rămâne ca mort. Și Isus îl învie.

Este insistența răului, asemănătoare cu percepția pe care noi o avem despre rău: e de patru ori mai mare decât în realitate. Noi privim la rău ca la ceva foarte mare, fără măsură…

vv. 21-22

21 [Isus] l-a întrebat pe tatăl lui: „De cât timp se întâmplă aceasta?” El i-a zis: „Din copilărie. 22 De multe ori l-a aruncat chiar şi în foc şi în apă ca să-l facă să piară. Însă, dacă poţi, îndură-te de noi şi ajută-ne!”

Tatăl răspunde că acest rău îl chinuie din copilărie, adică dintotdeauna. Și e un rău care aruncă în foc și în apă, două elemente opuse, numai să-i facă rău. Adică totul urmărește numai să-i facă rău, pentru a-l distruge și a-l pierde.

După strigăt și descrierea problemei, avem prezentarea credinței care a făcut să izvorască strigătul. „Dacă Tu poți ceva, ajută-ne”. Deci, tatăl are o anume (puțină) credință („dacă poți”)… Cu alte cuvinte, el nu se predă înaintea răului. Cere ajutor. De ce? Pentru că are nevoie de el. Începutul credinței e dat de nevoia de ajutor în lupta noastră cu răul. Când avem nevoie, alergăm la mama, când avem nevoie, alergăm la Dumnezeu. În situații limită, eu am nevoie de altul. Nevoia este locul comuniunii între noi și cu Domnul.

Nevoia, în loc să fie loc de singurătate, în care rămânem muți, devine primul loc de comuniune cu Domnul, chiar dacă pentru început este o comuniune care se îndoiește: „Dacă poți”. E o credință condiționată, nesigură. „Ajută-ne”!

Și continuă: „Ai milă de noi”.

Mila e calitatea fundamentală a lui Dumnezeu, care – înaintea mizeriei și a răului – în loc să se retragă, se apropie. Și cine iubește intervine când vede că un altul se simte rău. Domnul nu aruncă omul pentru că se simte rău sau pentru că face răul, sau pentru că e rău, ci simte compasiune.

De fapt, această nevoie disperată se deschide speranței, deși e o credință condiționată. Apoi se roagă. Și leprosul spune: „Dacă vrei, poți să mă curățești”. Leprosul se îndoiește că Domnul ar vrea, aici tatăl se îndoiește că ar putea. Dubiul este mereu prezent în inima omului.

Dubiul – îndoiala – face parte din credință. Orice credință serioasă trece prin acest dubiu. Omul se îndoiește de voia Domnului, că ar vrea – ca și cum Domnul ne-ar vrea răul – și are o îndoială și față de puterea Domnului, că ar fi capabil…

În VT aflăm o serie întreagă de strigăte care vin înaintea pericolului unei distrugeri; uneori este dreptul care strigă, dar Domnul ascultă strigătul și atunci când poporul alege să păcătuiască și ajunge într-o situație dramatică. Dumnezeu nu-i spune poporului: „Tu ai ales răul”, ci intervine pentru a-l salva (de exemplu, strigătul poporului în deșert). Uneori norodu-I strigă Domnului învinuindu-L, dar El nu privește la învinuirile poporului, ci se bucură să-l ajute.

Atunci când experimentăm răul, noi imediat îl învinuim într-un fel pe Domnul. Răul ne face să ne îndoim de Domnul: ori nu vrei, ori nu poți; ori ești rău, ori nu ești capabil; ce fel de Dumnezeu ești? E problema serioasă a credinței: ori nu poți, ori nu vrei. Oricum nu ești Dumnezeu, deci Dumnezeu pentru mintea omului este răul, fapt care e absurd.

Răul este învinuirea adusă lui Dumnezeu. Și Domnul știe acest lucru, a ajuns pe cruce din această cauză. Se simte vinovat… La fel ca în cazul în care un fiu de-al vostru se simte rău, iar voi vă simțiți puși la încercare mai mult decât el… poate el nici nu-și dă seama… În joc se află iubirea și inteligența voastră, cu toate limitele: ce să facem? Ceva asemănător se întâmplă cu credința noastră în Dumnezeu.

De multe ori, credința noastră e suficientă atunci când nu există nicio problemă. Ni se întâmplă să fim destul de virtuoși atunci când ne simțim bine. Însă, dacă ne răcim puțin, ne dăm seama că virtutea noastră era numai buna noastră sănătate. În încercare însă, apare întreaga noastră slăbiciune, faptul că ne îndoim de noi, de alții, de Domnul, de relații… Răul este încercarea, proba noastră și e punerea la încercare a lui Dumnezeu. E problema cărții lui Iov. Răul e singura problemă serioasă: binele nu e o problemă.

Dacă credința nu intră în rău, nu e credință. Dacă nu intră în moarte – căci toți vom muri – nu e credință. Credința trece prin răul real și prin moarte. Și tocmai aici are un cuvânt de spus.

v. 23

23 Isus i-a spus: „«Dacă poţi?» Toate sunt posibile pentru cel care crede”.

Problema nu e dacă Dumnezeu poate, ci este dacă noi credem. Dumnezeu e legat în posibilitatea (capacitatea) Sa de a ne ajuta de credința noastră, căci suntem liberi și ne respectă.

Credința ne dă aceeași putință (capacitate) a lui Dumnezeu. La fel cum încrederea într-un om, în care merită să te încrezi, îți dă capacitatea acelei persoane, tot așa încrederea în Domnul îți dă puterea lui Dumnezeu. Deci, problema nu este dacă poate El, ci dacă noi avem credință.

Deci, adevărata minune e cea a credinței. Lipsa credinței înseamnă a fi surzi și muți față de Cuvântul Domnului.

v. 24

24 Tatăl copilului a strigat îndată: „Cred. Vino în ajutorul necredinţei mele!”

„Repede strigă”… Aceasta e cea mai frumoasă rugăciune. El spune: „Eu cred, dar nu cred”. Dar cred un lucru: „Tu ajută necredinței mele”. Aceasta este o credință mai mare. Nu înseamnă că eu am o credință mare… Da, cred, dar nu prea mult… Dar cred „nu în credința mea care e puțină, ci în ajutorul Tău, în bunătatea Ta”. Aceasta e o credință mai pură. E o credință care nu se bazează pe ea însăși (pe puterile omului), „am o mare credință”, ci pe faptul că Domnul mă ajută, chiar dacă eu am puțină credință. Aceasta e adevărata credință: faptul că mă încred în El, nu în faptul că eu am credință.

Cred, ajută necredinței mele… De ce? Pentru că eu nu cred… Aceasta e credința!… Tatăl cere acea minune, care să biruiască împotrivirile noastre față de credința în Domnul.

Pascal spunea: „Ateii trebuie să se roage mult pentru a avea credință, căci au mare nevoie”… dar toți avem nevoie…

Credința e dată numai celui care o cere, nu pentru că Dumnezeu simte nevoia ca noi să-i cerșim ceva, ci pentru că credința e un dar și poate fi dată numai celui care o cere. Dacă un om nu o vrea (nu vrea darul), Domnul nu i-o poate da.

Domnul respectă libertatea noastră, se supune condiționărilor noastre: noi condiționăm darul Lui. Și noi avem mereu cel puțin libertatea de a cere ceea ce ne lipsește. Și ceea ce ne lipsește – substanțial – e credința. E această credință care ne ajută, ne dă posibilitatea – aici și acum – să biruim răul.

Dacă Isus a spus: „generație necredincioasă”, noi trebuie să cerem credința.

„Până când voi fi cu voi”. Când El va lipsi, va fi prezent în mijlocul nostru prin credință.

v. 25

25 Văzând Isus că se adună mulţimea, i-a poruncit duhului necurat, spunându-i: „Duh mut şi surd, eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri niciodată în el”.

Isus schimbă diagnosticul. Avea un spirit mut. Apoi Isus ne spune că e și surd. Mai mult, e mut pentru că e surd.

Noi nu reușim să comunicăm – și acesta e răul radical – pentru că avem un spirit surd, adică pentru că nu-L ascultăm pe Domnul și nici Cuvântul Său, ci doar ceea ce ne convine nouă, fricile noastre, minciunile, fiind fascinați sau terorizați. Trăim în baza acestor terori sau uimiri, rămânând surzi față de acel Cuvânt care ne face fii, care ne ajută și ne vrea binele în orice situație.

Noi putem să nu fim muți, deoarece Isus alungă acest spirit mut și surd. Sensul întregii Evanghelii e să biruie spiritul surd, care ne face muți, acel spirit care ne face insensibili față de acel Cuvânt care ne face fii și care ne ajută să înțelegem demnitatea noastră.

Și-i spune: „Ieși din el”, de ce-i spune „ieși”? Pentru că ai intrat în mod abuziv. Locul tău nu e în el. Căci omul e făcut pentru a avea spiritul lui Dumnezeu, pentru a avea Spiritul Sfânt, pentru a avea iubirea, pentru a-L asculta și a-L transmite…

„Și nu mai intra niciodată”… Pentru că va încerca mereu să intre. Deci, acesta este exorcismul definitiv.

Toată această a doua parte a Evangheliei după Mc., de-abia începută cu schimbarea la față, va fi împlinirea acestui exorcism – care se întâmplă în cititor – care înseamnă a birui spiritul surd și mut, iar modelele cititorului vor fi discipolii, după cum vom vedea. Când Isus îi întreabă, ucenicii nu răspund, iar a doua oară nici măcar nu înțeleg, vorbesc despre altceva…

La fel cum discipolii se îndoiau mereu de Cuvânt și-i cereau lui Isus explicații, și noi când auzim unele vorbe false despre Biblie sau credință, imediat tremurăm și suntem ispitiți să ne încredem mai mult în aceste „noutăți” care apar, decât în Biblie.

vv. 26-27

26 Strigând şi scuturându-l puternic, a ieşit, iar el a devenit ca un mort, încât cei mai mulţi spuneau că a murit. 27 Însă Isus, prinzându-l de mână, l-a ridicat, iar el a stat în picioare.

Acest fiu despre care se spune de două ori „a murit” și tot de două ori „a înviat”… este Isus Cristos. Întreaga Evanghelie vorbește despre fiul mort și înviat. Avem în acest pasaj biblic o suprapunere: tatăl e egal cu fiul, iar fiul este Isus care moare și învie. E misterul Fiului omului care trebuie să sufere mult și care e prezent în fiecare suferință, ca fiind Cel care moare și învie.

Exorcismul fundamental va fi moartea și învierea Sa. Tocmai în acest mister va fi biruit dracul surd, adică noi vom înțelege că Domnul ne iubește, ne vrea binele, dincolo de orice rău. Și vom înțelege că El ne dă viața Sa și iubirea Sa – care e viața veșnică – deja începând din această viață.

Atunci El ne dă identitatea noastră care nu ne mai lasă în prada răului – ca marionete agitate de rău – ci trăim de acum viața nouă a Fiului mort și înviat. Și e semnul Botezului, e semnul vieții noi și e darul pe care Evanghelia vrea să ni-l facă… Adică faptul de a experimenta că răul și moartea există, dar totuși există un Cuvânt mai tare decât răul și moartea, iar noi trăim încă de acum viața divină, prin credință, adică în încredere, în relație cu Domnul. Există relația mea cu Domnul, și aceasta constă în a-L asculta și a dialoga cu El și de a trăi cu El și cu frații iubirea, viața veșnică, o viață eternă care deja a biruit moartea. Și acesta e sensul vieții.

Dacă aș avea o sănătate de fier și dacă aș poseda toate bunurile lumii, dar nu aș avea această relație de iubire și credință, aș fi mort. Însă, dacă aș muri având credință și iubire în Domnul, eu sunt viu, sunt înviat.

Și e problema pe care n-o înțelegeau discipolii coborând de pe munte, când discutau despre Ilie care trebuie să vină mai înainte de Mesia, să îndrepte lucrurile.

Problema nu e că Ilie trebuie să vină să îndrepte lucrurile, problema e că el deja a venit și ei l-au eliminat.

E problema Fiului omului care trebuie să treacă prin suferință și moarte. Și fiecare om trece pe aici. Și să înțelegem acest adevăr și în timp ce experimentăm moartea, Isus este cu noi pentru a ne învia.

Credința înseamnă a trăi în toate aceste contradicții ale vieții ascultarea și iubirea Domnului pentru noi. Să trăim cu iubire, căci iubirea ne permite să trăim o viață liberă de rău și de moarte.

vv. 28-29

28 După ce a intrat în casă, discipolii l-au întrebat aparte: „De ce noi nu am putut să-l alungăm?” 29 El le-a spus: „Acest soi [de diavol] nu poate fi scos cu nimic în afară de rugăciune”.

Există manuscrise care adaugă și postul…

La început se spune că ucenicii nu erau capabili să alunge spiritul rău. Acum ni se prezintă problema fundamentală. La urmă discipolii întreabă: de ce noi nu am reușit? Deci, problema pericopei este: de ce noi nu reușim să biruim răul?

Isus explică: acești draci pot fi biruiți numai cu rugăciunea. Care? Acea rugăciune a tatălui, care cere credința. Acea rugăciune care ne ajută să trecem de la o constatare disperată a răului la speranță, de la credința condiționată, „dacă poți”, la credința necondiționată, care înțelege „eu nu am credință, dar cred că tu ajuți lipsa mea de credință”. Și aceasta e rugăciunea care ne pune în comuniune cu Domnul.

„Postul”… Postul are legătură cu moartea Domnului, este postul Său, moartea Sa. Pentru noi postul înseamnă că facem același drum al Domnului, drumul Fiului omului, adică a-L urma. Tocmai comuniunea cu El și faptul de a-L urma pe El ne fac capabili să biruim răul. Nu analizele îngrijite ale răului, tot mai precise și detaliate, ne ajută să biruim răul, ci faptul de a fi uniți cu El – Fiul mort și înviat.

Pericopa prevestește în întregime cea de a doua parte a Evangheliei. A II-a parte a Evangheliei vrea să elaboreze, să opereze în noi – pentru a ne vindeca de acest spirit care ne face surzi și muți și ne dă ca pradă în mâna răului și a morții – pentru a ne ajuta să trăim în ascultarea Cuvântului, în transmiterea Lui și în plinătatea vieții, care e iubirea tatălui și a fraților deja aici și acum, în orice situație.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag