Marcu 9,30-37

Ps. 8

Psalmistul notează că omul este în centrul creației: Dumnezeu crea realizarea omului. Dumnezeu iubește nespus de mult omul, până la a se pierde pe Sine.

Măreția omului este recunoscută și îngrijită de Dumnezeu. Pornind de la textul evanghelic, vom încerca să înțelegem felul în care se realizează măreția omului, primatul omului peste toate creaturile.

În cateheza anterioară Isus a înfăptuit exorcismul, un exorcism pe care-l va continua în a doua parte a Evangheliei și care continuă până în zilele noastre, pentru că exprimă lucrarea lui Dumnezeu pentru a ne elibera de acest spirit surd și mut, care ne cuprinde și ne scutură încă din pruncie pentru a ne distruge.

Acest gest al puterii lui Dumnezeu ne arată voința Sa de a fi eliberați de acest spirit, pentru a putea recupera întreaga noastră integritate. Așadar, Isus înfruntă și biruie acest spirit, pe care discipolii nu au reușit să-l scoată din acest prunc, pentru că, la rândul lor, după cum vom vedea în versetele din această cateheză, și ei sunt posedați. Așadar, versetele ne explică motivul pentru care discipolii nu au reușit să scoată diavolul din prunc. Dar ne oferă și remediul.

Cuvântul lui Dumnezeu din Scriptură întotdeauna este o veste bună, căci, deși ne descoperă răul, ne arată și posibilitatea depășirii acestuia. Așadar, asistăm la o altă luptă dintre Isus și dușmanul din noi; o confruntare între două moduri de a cugeta la Dumnezeu și la mântuire.

Răul iese la iveală, la lumină, înaintea lui Isus, iar Isus ni-l descoperă, dar ne și vindecă de rău. La sfârșitul Evangheliei vom vedea că această vindecare Îl costă viața pe care însă o jertfește bucuros, pentru ca și noi să putem avea viață.

Înaintea împotrivirilor discipolilor (și alor noastre) față de El, este posibil să reacționăm la fel ca tatăl din cateheza anterioară: „Dar, dacă poți face ceva…”. Iar Isus a răspuns: „Dacă pot? Toate îi sunt cu putință celui ce crede”…

Se citește Mc. 9, 30-37

30 Plecând de acolo, au trecut prin Galileea şi nu voia ca cineva să ştie, 31 căci îi învăţa pe discipolii săi şi le spunea: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia”. 32 Ei, însă, nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-l întrebe. 33 Au venit la Cafarnaum şi, când erau în casă, i-a întrebat: „Despre ce aţi discutat pe drum?” 34 Însă ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alţii despre cine este mai mare. 35 Aşezându-se, i-a chemat pe cei doisprezece şi le-a spus: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor”. 36 Şi, luând un copil, l-a aşezat în mijlocul lor, apoi, luându-l în braţe, le-a spus: 37 „Oricine primeşte un astfel de copil, în numele meu, pe mine mă primeşte; iar cine mă primeşte pe mine, nu pe mine mă primeşte, ci pe acela care m-a trimis”.

Discipolii discutau despre cine este mai mare.

După cum am văzut și altă dată, avem o discuție. Discuția nu-i un fapt academic, intelectual, ci-i o chestionare, o ceartă. În acest loc cearta lor este justificată, pentru că se tratează despre a stabili o eventuală ierarhie : cine este cel mai mare. De fiecare dată când se dorește să se facă o clasificare (un clasament) sunt chemate persoane care să se măsoare între ele, dar această măsurare creează o luptă pentru a stabili cine câștigă, la fel ca în cazul unei partide de fotbal. Un campion întotdeauna este rezultatul unei lupte în care i-a învins pe alții. Așadar, această strădanie pentru a ajunge deasupra altora ne amintește de agitație, de scrâșnirea dinților, de aruncarea în foc și-n apă din cateheza anterioară… Deci, este vorba despre o discuție despre ceva care nu ne face bine.

În textul nostru avem două verbe: cel dintâi la v. 31, unde se subliniază că Fiul omului „este dat” asemenea unui obiect luat de cei care-l transportă la destinație; iar al doilea este „a primi, a găzdui”. Aceste două verbe exprimă două realități opuse: pe de o parte Isus este dat pentru a fi ucis, iar pe de altă parte, pruncul este primit în realitatea sa profundă de slăbiciune, nu-i refuzat sau călcat în picioare…

Aceste două verbe exprimă și contradicția pe care o simțim între nevoia după altul, după relație și, pe de altă parte, frica sau refuzarea aproapelui; între dorința după Dumnezeu și refuzarea Lui, pentru că-L vedem ca fiind o barieră în calea realizării noastre…

Isus scoate la lumină dificultatea noastră… Isus vine în întâmpinarea acesteia, invitându-ne să recunoaștem că în noi există această contradicție și învățându-ne cum să o depășim…

Sunt două scene: prima are loc pe cale, în drumul lui Isus spre Ierusalim, iar a doua are loc în casă

v. 30

30 Plecând de acolo, au trecut prin Galileea şi nu voia ca cineva să ştie,

Mai întâi am avut schimbarea la față a lui Isus pe munte, apoi coborând, a aflat discipolii luptându-se cu spiritul mut și surd (indicând reîntoarcerea la viața cotidiană). În versetele noastre Isus traversează Galileea, în drum spre Ierusalim. Isus vrea să evite orice interferență în drumul Său, pentru că El are ceva foarte important de făcut: trebuie să se dedice instruirii, formării discipolilor.

Faptul că Isus vrea să treacă neobservat, indică stilul Său: prezența lui Isus în viața de zi cu zi, căci se vorbește despre Galileea, care înseamnă viața cotidiană a existenței noastre… Isus intră în experiențele noastre personale, sociale, ecleziale, fără o înfățișare (arătare) vizibilă, sonoră… El este precum sarea care dă gust, dar care nu se vede

v. 31

31 căci îi învăţa pe discipolii săi şi le spunea: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia”.

„Învăța” este un verb la modul imperfect, care indică o acțiune care continuă… Există un raport continuu și exclusiv între Isus și discipoli – Isus vrea să călătorească cu ei – un raport învățător-discipol, iar tema învățăturii este „Cuvântul”.

Acesta e Cuvântul esențial: e drumul Său la Ierusalim; deci, această învățătură are loc prin confruntarea dintre această realitate și viața discipolului.

Isus enunță tema acestei învățături, pe care apoi o va manifesta complet cu viața Sa, căci spune: „Fiul omului”.

„Fiul omului” este expresia cu care tradiția desemna personajul care rezolva toate problemele; personajul care unea, care punea în relație cerul și pământul; lumea lui Dumnezeu și lumea oamenilor într-o viziune de împăcare… Și odată ce împăcarea s-ar fi înfăptuit, ar fi devenit izvor de viață.

„Fiul omului” era și personajul care ar fi realizat judecata definitivă, ar fi demascat nu doar întreaga infidelitate a poporului, ci și motivul profund al acesteia – minciuna, care ne ține prizonieri în frica de Dumnezeu și ne face dușmani între noi – pentru a-l vindeca…

Deși Fiul omului vine să împlinească toate acestea, Isus ne spune că este eliminat: prins și dat pe mâna oamenilor, care-L vor ucide…

Faptul că este „dat” amintește de „trădare”, pentru că verbul „tradere” în limba latină este similar cu a trăda. Deci, Isus este prins cu înșelăciune, trădat, dat și ucis… Așadar, destinul Celui care a venit să ne aducă viața și judecata finală este de a fi ucis.

Însă tocmai pentru că va fi ucis, Isus adaugă că „după trei zile va învia”… Altfel spus, Dumnezeu nu se lasă învins de refuzul nostru, ci redă viața: după cum o redă Fiului Său, ne-o redă și nouă, tuturor. Dumnezeu nu se abate de la voia Sa de a crea, de a chema la viață și la comuniunea cu El…

Faptul că-L învie pe Fiul omului, nu-i atât un premiu dat lui Isus, ci ne arată ceea ce Dumnezeu vrea să facă cu toți oamenii, pentru că El nu dorește ca lucrarea Sa să fie distrusă, ci El o recreează… Deci, este ca o re-creare. Așadar, răstignitul, tocmai pentru că este răstignit, ne arată această voie a Tatălui de a ne da viața…

v. 32

32 Ei, însă, nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-l întrebe.

„Ei nu înțelegeau Cuvântul”… Afirmația poate avea multe explicații…

Ei nu înțelegeau Cuvântul pentru că nu l-au auzit, adică erau surzi… Dar aceasta este o surzenie a inimii datorată faptului de a nu vrea să-L asculte…

Apoi, „nu înțelegeau Cuvântul” înseamnă și că nu-l pricepeau. Deci, aveau inima împietrită; nu doreau să audă Cuvântul care le vestea moartea și învierea… Era un refuz care i-a făcut surzi și cu inima împietrită și… chiar „le era frică să-L întrebe”…

Când Isus vestește pentru prima dată pătimirea Sa, Petru reacționează, protestează; dar în versetele noastre le este frică tuturor să vorbească… Nu știu răspunde; nu sunt pregătiți sufletește să audă acest Cuvânt.

Petru a reacționat, pretinzând să-i explice el lui Isus cum trebuiau să se desfășoare lucrurile…

În versetele noastre discipolii renunță să reacționeze, ca și cum ar spune: „Cu acest Isus nu putem discuta, nu putem ajunge la o înțelegere logică”… Discipolii nici măcar nu mai sunt interesați să reacționeze… iar neînțelegerea discipolilor este un preludiu al abandonării, al părăsirii Sale în timpul pătimirii… Vor dormi în Grădina Măslinilor, apoi Îl vor părăsi…

Ce înseamnă acest comportament al discipolilor pentru noi? Și pe noi ne interesează Isus, când vedem că avem un profit, o bucurie, o viață plină; dar, ne întrebăm: „De unde are această putere?” Iar când descoperim că-i puterea unei Iubiri care-și dă viața, care se dă pe mâna oamenilor, care se lasă ucis, nu mai suntem de acord cu acest Isus… Ci ne întrebăm: „E posibil că de aici să ne vină mântuirea?” Nu reușim să acceptăm că Isus trebuie să sufere și felul în care El alege să ne mântuiască…

Ne aflăm la cea de a doua prezicere a pătimirii lui Isus. În Evanghelia după Marcu, Domnul prevestește de trei ori pătimirea Sa, pentru ca cititorul să o înțeleagă, dar noi nu suntem capabili să o înțelegem

Faptul că discipolii nu înțeleg Cuvântul și se tem să-L întrebe… este o veste bună. Nu pentru că ei nu pricep, ci pentru faptul că, deși discipolul nu înțelege și se teme să întrebe, nu-i refuzat de Isus… Noi nu trebuie să ne descurajăm dacă comportamentul nostru nu se schimbă, dacă nu ne schimbăm cum am vrea, dacă nu înțelegem cum trebuie… Deși discipolii nu au înțeles, Isus nu s-a plictisit de ei… Până la urmă, Isus ținându-i cu Sine pe discipoli, va intra în inima lor… Și acesta e rezultatul la care toți vom fi conduși

Să trecem la a doua scenă, care are loc în casă…

v. 33

33 Au venit la Cafarnaum şi, când erau în casă, i-a întrebat: „Despre ce aţi discutat pe drum?”

Ne-am reîntors la Capernaum, în casă.

La Capernaum (cf. Mc. 1) Isus și-a început ministerul Său, descriindu-se programul zilei Sale: Isus intră în sinagogă; primul semn este vindecarea unui posedat de un spirit necurat și apoi o vindecă, în casă, pe soacra lui Petru. Deci, avem vindecarea și în sinagogă, și în casă.

Casa este deja semnul Bisericii, al noii comunități. Iar învățătura în vindecările lui Isus, în sinagogă și în casă – unde află aceleași situații – înseamnă că și în Biserică și între discipoli există incomprehensiuni (neînțelegeri), boli de vindecat și spirite de alungat…

La Capernaum, în sinagogă, în zi de sâmbătă, Isus vindecă un bolnav, și acesta este motivul pentru care fariseii, irodianii și bătrânii s-au pus de acord să-L ucidă. Este locul în care Isus se vede în perspectiva întregii Sale lucrări și pătimiri.

În casă, i-a întrebat: „Ce vorbeați între voi, pe drum?” Care era argumentul certei voastre? Isus vrea să demaște acest drac, surd și mut, deci, îi întreabă: de ce v-ați agitat așa de mult, ce aveați de discutat atât de important?

Ei tac…

Noi știm că toate discuțiile (dezbaterile) sunt similare cu aceasta… Doreau să afle cine era mai important, cum puteau să stea în primul rând, în ce fel puteau să-i stăpânească pe alții..

De fapt, ei tac…

v. 34

34 Însă ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alţii despre cine este mai mare.

Ei au tăcut, pentru că discutaseră despre cine ar fi mai mare între ei.

S-a spus că ei nu înțelegeau Cuvântul și că se temeau să-L întrebe…

În acest loc se tem chiar și să-I răspundă… Ei nici nu întreabă și nici nu răspund… Deci, sunt blocați, paralizați.

Motivul pentru care, deși ascultă Cuvântul, nu-l înțeleg, este următorul: îi interesează cu totul altceva: „Cine este cel mai mare?”

Avem neînțelegerea dintre Isus și discipoli pentru că, în timp ce Isus se dăruiește în totalitate (e umil și îi iubește), discipolii doresc să fie protagoniști și se gândesc numai la ei. Acest „a se gândi numai la sine” nu doar că îi pune în contrast cu alții, nu doar că-i elimină pe alții, ci-i face să-și piardă și propriul eu, pentru că există acest zid…

Aspirația realizării sinelui, a unei averi importante, face parte din ființa umană: ființa umană este ceea ce devine… Isus nu se opune realizării noastre… Însă Isus ne arată care trebuie să fie calea realizării noastre.

Este clar că realizarea deplină a umanității noastre nu trebuie să fie o problemă de ceartă, de dominare a altora, de voința de a fi primii.

Să ne amintim în Gen. 3 că Adam a vrut să ocupe chiar locul lui Dumnezeu… „Dacă voi veți mânca, veți fi ca Dumnezeu”… Însă Adam cade de la locul lui Dumnezeu mult mai jos decât ocuparea propriului său post…

Discipolii discută pe cale: ei Îl urmează pe Isus, dar se gândesc la cu totul altceva; e un drum paralel, care nu are aceeași țintă… Tocmai de aceea Isus intervine: pentru că nu vrea ca noi să sfârșim rău… și nu atât pentru a ne rușina din cauza egoismului nostru sau a voinței noastre de a stăpâni peste alții…

Această discuție – un fel de ceartă – în Evanghelia după Luca este așezată în apropierea Cinei celei de taină, a momentului în care Isus se dă pe Sine: este trădat, dar El se dă… Această discuție nu-i asemănătoare unei certe dintre prunci – eu sunt mai bun decât tine – ci reflectă acea concurență care se creează în situațiile normale ale vieții, de intoleranță, de nesuportare și de judecare a altuia, prejudecățile față de celălalt… Ai dori ca celălalt să dispară, pentru că ești convins că așa tu ai trăi liniștit, în pace… Este o jignire și o eliminare a celuilalt, fapt pe care Isus nu-l poate accepta. Isus spune că mai bine acceptă ca El să fie eliminat, pentru ca tu să trăiești. Aceasta e iubirea!

Dorința de a fi cel mai mare derivă din faptul că noi ne cunoaștem limitele: ne simțim fragili, incompleți, vulnerabili și încercăm să ne apărăm de limitele noastre. Este adevărat că constituția noastră este „o ființă pentru”, îndreptată spre Cineva mai mare decât noi, dar pe care nu-l întâlnim în acest fel…

În textele care urmează, Isus încearcă, pornind de la această rădăcină de insuficiență, de nemulțumire din cauza acestei limite pe care o avem, să ne arate felul în care, pornind de la această slăbiciune, noi devenim mari…

v. 35

35 Aşezându-se, i-a chemat pe cei doisprezece şi le-a spus: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor”.

Mai întâi umbla, acum Isus șade, pentru a da o mai mare solemnitate învățăturii Sale. E în casă, șade, își asumă poziția învățătorului care-i învață pe alții (instruiește): este o lecție foarte importantă pentru noi.

Corectând opiniile discipolilor Săi, Isus vrea să ne conducă să ne descoperim identitatea adevărată și ceea ce ne face mari. Deci, spune: „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor”.

Cuvintele Sale ne pot părea un paradox, însă aceasta este definiția lui Isus. El este primul, pentru că este ultimul și slujitorul tuturor. Este Întâiul născut dintre frați, pentru că a trăit așa.

Și ceea ce El este devine norma fundamentală a noului popor.

Libertatea pe care Isus ne-o oferă, eliberându-ne de acest spirit surdo-mut, este cea care ne ajută ca din iubire să ne punem unii în slujirea altora.

Aici începe instruirea discipolilor, care urmează ca o consecință a celei de a doua prevestiri a pătimirii și a reacției noastre.

Isus, continuând această învățătură (în capitolul următor), va defini mai clar identitatea Sa, spunând: „Fiul omului a venit să slujească și să-și dea viața pentru toți… Fiul omului va fi dat, va fi ucis și va învia”. A Sa este o slujire, și nu o venire, ca să ne arate că El este cel mai bun, cel mai ascultător, că respectă legea lui Dumnezeu. Nu! Slujirea lui Isus este cea de a se pune la dispoziția noastră: ne descoperă răul nostru, care este atât de puternic, încât Îl ucide; dar ne arată răul nostru, numai pentru ca El să poată să ne arate iubirea Sa…

Slujitorul lui IHWH descris în Isaia, care îndură toate suferințele tocmai datorită docilității și umilinței Sale, va însănătoși și va redărui viața întregului popor.

Isus nu îmi spune: „Tu ești ultimul”, ci „Tu ai valoare”, căci așa am citit în Ps. 8, deci, omul este în centrul creației, al grijii și al iubirii lui Dumnezeu. Deci, tu ai valoare, însă în ce fel poți să-ți arăți valoarea ta de om? În ce fel te poți realiza? Oare stăpânindu-l pe celălalt, distrugând creația? Nu! Nu așa te împlinești! Tu te realizezi în măsura în care îl slujești pe aproapele!

vv. 36-37

36 Şi, luând un copil, l-a aşezat în mijlocul lor, apoi, luându-l în braţe, le-a spus: 37 „Oricine primeşte un astfel de copil, în numele meu, pe mine mă primeşte; iar cine mă primeşte pe mine, nu pe mine mă primeşte, ci pe acela care m-a trimis”.

Isus înfăptuiește un gest – așa cum făceau profeții – și ne explică însemnătatea gestului… Deci, este vorba despre o învățătură foarte importantă…

„Luând un copil”: pruncul este un om care încă nu-i realizat, incomplet, dependent de ajutorul altora; pruncul este cel care are nevoie să fie primit, este cel care primește tot ceea ce are. Pruncul reprezintă nevoia după ajutor… reprezintă ceva înrădăcinat în noi, adică starea noastră de creaturi. Deși omul evoluează și păstrează această însușire de creatură limitată, adică nevoia de a fi primit, pentru că este incomplet, nu-și este suficient sieși, ci are nevoie de alții și de Altul. Acesta este primul adevăr pe care suntem chemați să-l recunoaștem… Pentru că omul care nu-și recunoaște starea de creatură, de dependență, în viața sa va fi mereu în contrast și ceartă cu sine și cu toți… Fără să reușească să se elibereze de limita sa…

Luând pruncul, Isus „l-a pus în mijlocul lor”.

În sinagoga din Capernaum, când a fost condamnat la moarte, anticipat de dușmanii Săi, Isus a luat un om cu mâna uscată și l-a așezat în mijloc, în centru.

Isus pune pruncul în centru, pentru că ne reprezintă pe toți, e modelul omului. Dar este și modelul omului nou, căci Isus va spune că cine primește acest prunc, este ca El.

Noi ne întrebăm: care este omul ideal?

În Biblie, omul ideal era regele, pentru că avea întreaga putere și era omul omul deplin, omul împlinit.

În versetele noastre Isus ne spune că omul realizat este pruncul.

Despre prunc se spune că Isus „l-a luat în brațe”, l-a ridicat, ni l-a arătat, spunându-ne: „Iată omul, în slăbiciunea sa!” Dar în nevoia sa de a fi primit și acceptat stă demnitatea sa de fiu, pentru că Tatăl nu-l privează de atenția și de grija Sa; ci chiar îi dă viața Sa.

Isus vrea ca noi să trecem de la concurența cu alții, la primirea altora; de la eliminarea (în sensul de stăpânire a altora), la acceptarea și slujirea lor. Trecerea se face în măsura în care vedem în acest prunc modelul ființei umane. Nu-i pruncul frustrat din cauza nevoilor sale după multe lucruri, ci-i pruncul căruia Dumnezeu îi iese în întâmpinare. Domnul se pune în slujirea sa: Dumnezeu se pune în slujirea limitelor noastre, în special a nevoii de a fi primiți și stimați. Omul care a înțeles acest adevăr nu mai caută să devină mare, pentru a fi cel mai mare…

Isus ia în brațe acest prunc și spune: „Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din acești copii, pe Mine Mă primește”. Cine primește limita și sărăcia altuia, primește – în celălalt – propriul său adevăr. Pe noi ne deranjează slăbiciunile altora, pentru faptul că reflectă slăbiciunile noastre… Ne deranjează fragilitatea, slăbiciunea, pentru că oglindește fragilitatea și vulnerabilitatea noastră.

Dacă voi acceptați pruncul, această creatură plină de nevoi, insuficientă și nepricepută, vă împăcați cu voi înșivă.

Și dacă acceptați pruncul, înseamnă că „Mă primiți pe Mine”… Pentru că Dumnezeu nu vine la noi cu putere, nu ne umilește cu perfecțiunea Sa, ci intră în legătură cu noi prin imaginea unui prunc slab, care e misterul întrupării. Pentru că Dumnezeu vine să ne întâlnească tocmai în sfera în care noi suntem cel mai puțin împăcați cu noi înșine… Se identifică cu noi în sfera nevoii. De aceea Isus spune: „Acesta e omul!” și „Aceste este și Dumnezeu”, pentru că Dumnezeu iese în întâmpinarea acestui prunc tocmai din cauza fragilității sale.

Când fiecare ne recunoaștem în fragilitatea pruncului, în umilința și în fragilitatea lui Dumnezeu, ne regăsim pe noi înșine.

„Și oricine Mă primește… primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine”… Acest a deveni ca Dumnezeu, care era marea grijă a lui Adam, care a căutat să intre în posesia lui Dumnezeu, în versetele noastre se întâmplă nu printr-un efort de a deveni super-om sau a ne câștiga putere și stăpânire peste alții nu știu în ce fel, ci primind, acceptând această condiție a noastră și primindu-L pe Dumnezeu care vine în întâmpinarea noastră în interiorul acestei stări fragile a noastre…

Deci, „primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine”… adică Îl primește pe Dumnezeu așa cum este El, adică iubire slujitoare…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag