Marcu 9,38-40

Ps. 86 (87)

Psalmistul ne spune care este marele vis al omenirii: cel de a avea o origine comună, de a fi cu toții frați, pentru a fi uniți între noi. În acest fel s-ar sfârși nedreptățile, războaiele, stăpânirile, subjugările și toți ar trăi bine.

În acest psalm ni se spune care este unirea noastră: Sionul, adică Ierusalimul.

În această cateheză vom încerca să înțelegem în ce constă unirea noastră, aspectul care ne unește. În cateheza anterioară am subliniat ce ne divide ca persoane: ne separă faptul că fiecare căutăm să-l stăpânim pe celălalt. Când un om pune propriul eu în centrul întregii realități, tu trebuie să-l slujești, dar pentru că și tu pui eul tău mai presus de toate, iar el trebuie să te slujească, rezultatul este lupta constantă dintre tine și el…

Doi oameni pot trăi uniți, dacă unul nu-l subjugă pe celălalt, dacă ambii sunt liberi… De ce pot fi liberi? Pentru că ei știu că există un alt Absolut.

Ab-solut, adică unul care nu este legat, nu este relativ. Singurul Absolut care dezleagă este Absolutul. Toți ceilalți relativi pe care-i facem absoluți ne fac robi.

Singurul Absolut este Dumnezeu pe care niciodată nu L-am văzut, nu stă lângă mine să mă deranjeze, mă lasă liber, mă lasă să fac tot ce vreau, nici nu știu bine cine este. Acesta poate fi Absolutul care mă eliberează.

Un absolut care e un lucru precis, limitat și relativ, mă face rob, mă limitează…

Când pun eul meu ca absolut – pentru că eul meu este limitat și sunt inconștient – și când aproapele face la fel, rezultatul este începutul tuturor luptelor.

În schimb, dacă pun eul meu ca fiind relativ, limita mea este loc al comuniunii cu aproapele. Așadar, nu trebuie să-mi fie frică de limita mea. Eu exist în măsura în care sunt limitat. Nu trebuie să spun: „Sunt nelimitat, sunt absolutul, nu am nevoie de nimeni”, pentru că adevărul este că am nevoie de toți și sunt limitat. Iar limitele mele sunt locul relației, al comuniunii, al realizării.

Ceea ce este valabil în cazul fiecărui om (în sfera individuală), vom vedea în cateheza noastră că este valabil și-n cazul societății și al Bisericii.

Se citește Mc. 9, 38-40

38 Ioan i-a zis: „Învăţătorule, am văzut pe unul care alunga diavoli în numele tău şi l-am oprit pentru că nu ne urma”. 39 Dar Isus i-a spus: „Nu-l opriţi; căci nimeni care face o minune în numele meu nu poate îndată să mă vorbească de rău, 40 pentru că cine nu este împotriva noastră este pentru noi.

Evanghelistul Ioan- este singura dată când apare singur – pune o întrebare… Problema este că există un om care nu ne urmează pe noi, dar care face binele: „Alungă dracii în numele Tău”… Acest om face tot ceea ce faci Tu, dar nu-i dintre ai noștri. Ce facem cu acest om? „Noi i-am interzis să lucreze în numele Tău, pentru că nu este dintre ai noștri, nu ne urmează pe noi…”.

E interesant…

Există un noi precis, comunitatea; îl avem pe Ioan care pune următoarea problemă: „Cine face parte din comunitate? Ce înseamnă a fi creștini?”

Versetele răspund acestor probleme, notând cine sunt cei care fac parte din comunitate, ce înseamnă a fi creștin, care este centrul comunității, cum trebuie să ne raportăm cu alții care se află în afara comunității… Sunt marile probleme din toate timpurile.

Ce se află în spate?

Dacă în cateheza anterioară am văzut că persoanele se divid (se separă) din cauza propriului lor eu, acum vom vedea că oamenii se separă și din cauza lui „noi”. Mă explic: încercați să vă gândiți la fenomene precum nazismul: cine nu aparținea lui „noi” trebuia ucis.; gândiți-vă la diferitele ideologii și la diferitele partide: „Cine nu-i dintre ai noștri este dușman”, iar dușmanului trebuie să-i tai cel puțin picioarele, ca să nu meargă înainte…

Așadar, în societate – dar și-n Biserică – este constantă atitudinea de a pune un „noi” ca fiind absolutul; un „noi” care este „o solidaritate împotriva altuia sau a altora”. Însă problema Bisericii este că Biserica nu este un „noi” împotriva unuia sau a altuia… Este clar că Biserica este un „noi”. Realitatea lui „noi” este importantă pentru om, pentru că nu este singur, ci trăiește în solidaritate cu alții. Un om care nu poate spune noi, nu există. E singur… Așadar, e just să fie un „noi” vizibil, definit, căci nu suntem spirite pure. Deci, avem nevoie de un „noi”.

Care este criteriul de apartenență la acest „noi”?

Noi suntem ispitiți să spunem: „Este cu noi, cine ne urmează pe noi”.

Ce înseamnă? Înseamnă că a ne urma pe noi este foarte periculos. Gândiți-vă la toți oamenii care au urmat un alt om: peste 300 000 de oameni au murit, urmându-l pe Napoleon în Rusia.

„Blestemat este omul care urmează un alt om”. Altfel spus, toate dictaturile, nedreptățile și violențele au loc după principiul cine ne urmează pe noi sau un alt om…

Noi nu trebuie să urmăm pe nimeni: omul este liber. Singurul de urmat este Domnul care și-a dat viața pentru toți; care S-a făcut ultimul dintre toți și slujitorul tuturor.

Cine sunt cei care trebuie excluși din comunitate?

În cateheza anterioară Isus a spus: „Cel mai mic dintre voi este mare; cine îl primește pe cel mai mic, pe Mine Mă primește”. Altfel spus, cel mai mic din societate este Domnul.

Atunci când oamenii construiesc un „noi” (o comunitate) se elimină din „noi” (din grup)… Cine nu face parte din „noi”? Cei răi, cei care nu au ochii albaștri și părul blond, sau cei care nu sunt din zona noastră… Mai concret, sunt eliminați cei care nu gândesc ca mine, cei care nu au ideile mele.

Evanghelia ne spune că, atunci când excludem un om, Îl excludem pe Dumnezeu. Dacă elimini pe unul singur, înseamnă că tu te închizi, deci acel noi pe care-l formezi deja este unul greșit.

Adevăratul „noi” este cel care este deschis tuturor. Căci dacă nu este deschis tuturor, înseamnă că este un „noi” care este împotrivă: îi elimină pe alții… Mai întâi îi elimină neluându-i în considerare (disprețuindu-i), căci sunt „dușmanul”. Apoi, privindu-i ca dușmani, îți consolidezi unirea în interiorul grupului. Însă, dacă unirea internă se sfârșește sau dușmanul este prea puternic, ajungi să cauți să-l ucizi, chiar la nivel fizic, dacă nu reușești să-l marginalizezi…

Există un „noi” (grup) caracterizat de contrapoziție și de instinctul eliminării; însă există și acel „noi” (agregare) pe care îl trăim în cultura noastră: cine este mai mare și cine este mai mic… Spre exemplu, acel „noi” care este stabilit de urmărirea unor programe televizate. Aici avem unul mai mare și unul mai mic. Programul care are o rată mai mică a audienței trebuie eliminat. Astfel un om spune: și eu am văzut acel program urmărit de cinci milioane de oameni… Aceste agregații par inofensive, dar stabilesc un criteriu: când suntem mulți care ascultăm, sau când ascultăm acele programe la modă, suntem grupul nostru… Iar alții sunt niște sărăcuți

Există aceste afilieri de care noi avem nevoie, căci trebuie să aparținem vreuneia, însă trebuie să vedem cărui grup trebuie să-i aparținem

Problema apartenenței este actuală și în zilele noastre la fel ca în Evul Mediu, pentru că omul are nevoie de apartenență. De la începutul lumii oamenii s-au unit să construiască orașul Babel, pentru că, stând împreună, noi, uniți, putem înfrunta, putem lupta și cu cerul… Este o unire împotrivă…

Cum s-a născut orașul? S-au ridicat zidurile, pentru a se apăra de alții, iar în interiorul zidurilor domină cel mai arogant, dominant, puternic, care deține turnul Babel, pentru a se apăra de alții prin intermediul soldaților sau pentru a-i ataca pe alții. Adică, întregul sistem se joacă pe această excludere progresivă. Deci, este o problemă mereu actuală…

Omul are nevoie de o apartenență, dar realizează de obicei o apartenență contra altora: noi suntem uniți pentru că există altul… care este dușmanul…

Însă trebuie să vedem dacă omul poate să aibă un alt tip de apartenență, pentru că omul este creat pentru a aparține; omul este relație.

v. 38

38 Ioan i-a zis: „Învăţătorule, am văzut pe unul care alunga diavoli în numele tău şi l-am oprit pentru că nu ne urma”.

Problema o prezintă Ioan. De ce el?

Ioan avea un caracter puternic, fiind numit fiul tunetului. Când samarinenii nu L-au primit pe Isus, Ioan, împreună cu fratele său, I-au sugerat lui Isus să trimită un foc din cer peste ei ca să-i ucidă, pentru că ei nu sunt cu noi… E adevărat că Îl iubea pe Isus, dar știa și să urască… Apoi, el pune această problemă și dintr-un alt motiv: în comunitatea primară Ioan îl reprezenta pe cel pe care Isus îi iubea. Ioan era omul care știa să iubească și să urască, dar nu aparținea instituției, era un om liber. Cu multă probabilitate cei din comunitatea lui Ioan au prezentat această problemă în interiorul comunității Bisericii: ce facem cu aceste persoane carismatice – care este adevărat că fac multe – dar care nu ne urmează pe noi? Nu sunt atât de devotate, nu fac parte din partidul nostru, fac parte dintr-o altă echipă sau chiar nu aparțin niciunei echipe…

Dar ce fac aceste persoane care nu aparțin niciunui grup? Mai întâi de toate alungă dracii, adică înving răul în numele lui Isus. În numele, adică în Persoana Sa, deci sunt persoane credincioase…

Nu doar că sunt persoane credincioase, ci… Cu puțin mai înainte și discipolii au încercat să învingă dușmanul, să alunge dracul, dar nu au reușit. Însă aceștia, spre deosebire de discipoli, reușesc. Poate că acest fapt i-a deranjat pe discipoli…

„Iar noi l-am împiedicat”. Verbul este la modul imperfect, adică noi încercăm în mod continuu să-l împiedicăm…

Apoi, textul ne prezintă motivul pentru care l-au împiedicat: „Pentru că nu ne urmează pe noi”.

Ce înseamnă a ne urma pe noi? Cine este de-al nostru?

Este de-al nostru nu cine ne urmează pe noi! Aș vrea ca niciunul să nu mă urmeze!

Este de-al nostru, cel care împreună cu mine Îl urmează pe Domnul!

A-L urma pe Domnul însemnă un lucru precis: pe acel Domn care a iubit, care s-a jertfit pe Sine, care e liber, care este pentru toți, care este ultimul dintre toți, care nu exclude pe nimeni, care îi iubește pe toți necondiționat… Dacă toți Îl urmăm pe El, este interesant… Urmându-L pe El, toți devenim liberi… și nu mai excludem pe nimeni…

În schimb, dacă un om ar trebui să mă urmeze pe mine, ar trebui să fie rău la fel ca mine, ar trebui să aibă gusturile mele, mofturile mele… Ar fi vai de el și vai de toți…

Începutul robiei constă în a mă urma pe mine sau pe noi, fapt care este și mai grav… Pentru că în a mă urma pe mine voi fi prostuț eu că le permit să mă urmeze, și ei că mă urmează… Însă există o conștiință individuală, iar mai repede sau mai târziu un om își dă seama… În schimb, întâlnim pericolul unui „noi” care este identic cu o inconștiență colectivă, din cauza căreia, de-a lungul istoriei, s-au întâmplat cele mai mari nenorociri (dezastre).

Numele mari în istorie apar pentru că mulțimile îl urmează pe unul la întâmplare, de obicei pe cel mai nebun, pe cel de mai mare rea-credință sau pe cel mai rău… Iar acest fapt este foarte grav.

A urma un om înseamnă a renunța la propria libertate: „Nu numiți pe nimeni învățător”. Toți suntem fii, liberi și egali.

A nu ne urma pe noi este începutul libertății. Iar urmându-L pe Isus, toți suntem fiii lui Dumnezeu. Și fiecare e fiu cu însușirile sale, diferite de însușirile celuilalt. Și acest fapt e foarte frumos. Deci, este posibilă libertatea și toate diversitățile în același timp.

Marele pericol din zilele noastre – în special în afara Bisericii – se numește omologare. Mijloacele mass-media ne condiționează modul de a gândi: toți gândim și ne comportăm în același fel… De ce? Nici nu știm din ce cauză…

Am pierdut inteligența, nu mai cunoaștem motivul din cauza căruia facem lucrurile și nu mai suntem liberi să alegem, nu ne mai întrebăm: „Pe mine mă interesează, într-adevăr, ceea ce fac?”

Dacă mai înainte de căderea zidului Berlinului exista identificarea cu ideologiile puternice, adică se crea înrobirea omului prin ideologii, în zilele noastre înrobirea este mai subtilă, căci fără ideologii, eul slab, angoasa, teama comună, consumismul comun tuturor, un stil comun tuturor care este al tuturor și al nimănui… dar cine-l stârnește (produce) cunoaște motivul din cauza căruia îl propune. Pentru că câștigă. Ne condiționează pe toți și toți ne pierdem libertatea și suntem o masă, un „noi” care se identifică prin felul în care trăim și prin ceea ce consumăm, fără să știm din ce cauză…

Ioan spunând așa, deja ne dă explicația, ne arată contrastul între a face bine și eliberează „în numele Tău” și „nu ne urmează pe noi”. Ioan este de partea care nu este „în numele Tău”, ci de partea noastră

Încă două aspecte despre acest verset. Cel dintâi privește nevoia unei apartenențe. Noi – fie că vrem, fie că nu – mereu aparținem vreunuia. Ar fi interesant să vedem cui îi aparținem și din ce cauză?

Este necesar ca apartenența noastră să fie vizibilă, deci e necesară comunitatea creștină: există un „noi”, o fraternitate. Al doilea aspect, acest „noi” – comunitatea creștină – în ce fel se definește? Prin faptul de a alunga dracii „în numele Său”. Dacă în numele Său, în Persoana Sa, din iubire pentru El, acționăm la fel ca El, învingem răul la fel ca El.

Cu alte cuvinte, nu-i adevărat că există Biserica, iar cei care urmează Biserica sunt creștini… Ci adevărul este că există Cristos, și cine-L urmează pe Cristos este creștin și aparține Bisericii. Altfel spus, eu aș putea fi botezat și să am cincizeci de insigne sau legitimații ale unor asociații catolice în buzunar, dar să nu-L urmez pe Isus. În acest caz eu nu aș fi creștin. Aș putea fi iezuit, episcop și să nu-L urmez pe Isus. Eu nu aș fi creștin. Este clar?

Adevărata apartenență la Biserică este dată de faptul că Îl urmez pe Isus.

Există un „noi” precis al Bisericii, acel „noi” care caută să-L urmeze pe Isus, chiar dacă mai șchioapătă. Iar acest „noi” este atât de important pentru că permite apoi ca fiecare om să-L urmeze mergând pe picioarele sale, folosindu-și propria libertate și responsabilitate și cu personalitatea sa… Fapt pentru care în Biserică toți oamenii devin diferiți și niciunul nu-l urmează pe un alt om…

„Blestemat să fie omul care urmează un alt om”, spune Ieremia… A urma un alt om, a-i ceda unui alt om propria ta libertate, echivalează cu a renunța la propria demnitate de fiu al lui Dumnezeu. Pentru că fiecare om este liber… Cea mai mare jignire pe care poți să i-o aduci lui Dumnezeu constă în a renunța la libertatea ta.

Tu poți greși exercitându-ți libertatea, dar libertatea ta este atât de importantă, încât Dumnezeu ți-o lasă chiar dacă greșești… Însă dacă renunți la libertatea ta, comiți cel mai mare păcat, pentru că renunți să fii fiul lui Dumnezeu, adică liber… S-ar putea să nu greșești cu nimic, pentru că respecți toate legile, dar nu ești un om liber… Exemplul este cel al părinților care locuiesc cu fiul lor, dar care le face pe toate perfect, numai din teama de a nu greși…

În Europa suntem martorii unei schimbări în țările tradițional creștine: dacă exista o aderare prin tradiție la Biserica vizibilă, era o aderare la un „noi”, și nu la un Tu, la Isus. În zilele noastre oamenii își dau seama că nu mai pot adera la un „noi”, la Biserică, numai datorită acestei legături vizibile, dar se descoperă aderarea liberă la Isus, care însă nu face să dispară vizibilitatea Bisericii, ci este vorba despre un alt mod de a fi în interiorul Bisericii, nu într-un „noi”, ci urmându-L pe Isus. Acest fapt a dus la redescoperirea Bibliei, a rugăciunii… Aceste semne ne spun că Biserica este încontinuu îndemnată spre această schimbare și la această verificare

Este frumos și eliberator să aparținem Bisericii în acest fel: există un „noi” alcătuit din frați liberi, în drum spre adevăr, spre Domnul, care se ajută între ei, cu toate diferențele posibile. Căci mulțumită Domnului toți suntem diferiți. Niciunul nu trebuie să-l urmeze sau să-l imite pe vreun altul.

Mă deranjează când există persoane în Biserică, iar cei care le ascultă trebuie să aibă același ton al vocii, același vocabular, aceleași convingeri politice… Însă, nu! Dacă un om mă ascultă, îl rog să învețe să fie el însuși… adică să fie cel puțin diferit de mine… E suficient că deja există unul ca mine pe lume, atât de dizgrațios, și ar fi o mare plictiseală dacă toți oamenii ar fi egali cu mine…

Adevăratul raport și între părinți și copii este acela care face în așa fel ca fiecare fiu să fie el însuși, cu tonul vocii lui, cu culoarea părului său, cu gustul de a fi el însuși, cu diversitățile lui, cu plăcerile sale, chiar și cu greșelile sale. Dar cel puțin să fie ale sale.

Cardinalul Martini subliniază trei pericole: unul dintre pericole este o atât de mare apartenență la un grup, la un învățător care împiedică aderarea la Cristos

v. 39

39 Dar Isus i-a spus: „Nu-l opriţi; căci nimeni care face o minune în numele meu nu poate îndată să mă vorbească de rău,

Isus spune: „Nu-l împiedicați”. Isus este tolerant. Nu este vorba despre o simplă toleranță, de o virtute burgheză, adică: „lăsați-l, căci dacă nu, ar fi mai rău, căci v-ați atrage dușmănia lumii…”… Toleranța este o mare virtute când are de înfruntat fanatici… Dar în textul nostru există ceva profund: „Greșiți pentru că îl împiedicați”. Nu greșești doar pentru că te pui împotriva lui, nu! Ci este greșit să-l oprești, pentru că este just ca fiecare să acționeze cu diferențele sale. Căci problema nu-i a vă urma pe voi, ci problema că „În numele Meu”, spune Isus, temelie a oricărei libertăți, a Lui, care este ultimul dintre toți, „trebuie să alungați dracii, să învingeți răul”.

Isus spune: „În numele Meu”.

În textul anterior am avut: „Cine, în numele Meu, va primi pe unul dintre aceștia mai mici, pe Mine Mă primește”…

Principiul, temelia libertății pe care ne-o dă Isus este că numele Său, Persoana Sa, se identifică cu ultimul dintre oameni. Dacă tu excluzi pe unul din urmă, deja ești sectar, pentru că-l excluzi pe Dumnezeu, care este ultimul dintre toți.

De multe ori nu ne dăm seama că în societatea noastră îi excludem pe cei din urmă. Privind știrile, am auzit despre expatrierea emigranților și cugetam și eu: „Fac bine că-i retrimit în țările lor”… Adică simțeam aceleași senzații pe care mi le inspirau cei care transmiteau știrile… Prin televiziune ni se transmite un sentiment, însă noi trebuie să evaluăm dacă este just sau nu. Dar acest sentiment de excludere al ultimilor este grav, căci a exclude și un singur om înseamnă a-L exclude pe Dumnezeu…

Cine sunt acei emigranți?

Da, aș putea spune că ar fi bine să nu vină… Însă a simți acel sentiment, indus de cei care fac știrile, cum că un altul trebuie exclus, este ceva foarte grav… Este începutul tuturor omuciderilor, al războaielor, al exterminărilor, al rasismelor, al dezumanizării, căci suntem solidari pentru a ne pune împotriva altora. De ce? Pentru că sunt ultimii… Dar când ultimii am deveni noi, și noi am avea aceeași soartă… Așadar, este principiul sclaviei. Iar societatea tinde spre această omologare. În zilele noastre, mai mult ca niciodată, știrile comunicate reușesc să ne inducă sentimentele pe care le doresc prin intermediul imaginilor…

În trecut era simplu să deosebim binele de rău, dar în zilele noastre trebuie să fim foarte atenți, avem nevoie de multă capacitate critică…

Societatea vrea să ne facă să credem că un lucru (un om) este inutil, iar apoi, acest lucru inutil devine o greutate, o amenințare… Nu mai trăim în societatea în care o treime are de toate, iar două treimi, nu. Astăzi deja suntem în societatea în care doar o cincime dintre oameni are de toate… E mult să elimini patru cincimi din populație, dar creăm excluderea ultimilor prin unele mecanisme: sunt inutili, apoi sunt o greutate, și în final trebuie eliminați

Principiul, temelia unității se verifică atunci când în centru se pune ultimul, care beneficiază de interesul tuturor… Pentru că ultimul este cel care are restul (rămășița) de umanitate comună tuturor, adevărata valoare… Celelalte lucruri sunt diferențe pe care le avem în baza structurii, a norocului, a răutății, căci de multe ori celor răi le poate merge bine în viață… A pune în centru pe ultimul (pe cel din urmă) înseamnă a pune în centru umanitatea pe care toți o avem, adică iubirea pentru celălalt, pentru cel care are nevoie; înseamnă a pune în centru solidaritatea, stima omului ca om, deși, în acel moment, este grav rănit, neajutorat… Căci toți suntem răniți și neajutorați în unele momente din viață…

„Stima omului ca om”, pentru că este fratele meu, pentru că este fiul lui Dumnezeu!

Când nu-l punem în centru pe cel din urmă, se nasc câmpurile de exterminare la nivel micro și macro: se nasc excluderile, luptele…

Există mulți oameni care ne stârnesc repulsie sau care ni se par nenorociți, spre exemplu tinerii drogați. Unii apucă pe aceste căi, fug din lume, pentru a nu se comporta cu violență: refuză să fie agresivi, își iau răul și vina asupra lor, pentru ca alții să nu fie pedepsiți de ei… Aceste raporturi pot fi în familie, între prieteni… De fapt, aceste persoane, care au apucat pe căi greșite, refuză acest tip violent de concurență, dar apucând pe aceste căi greșite

De aceea, un „noi” care nu pune-n centru punctul fragil (slab), care este prezent în noi toți, până la urmă activează un proces care ne marginalizează pe toți; marginalizează viața fiecăruia dintre noi.

Spre exemplu, în societatea noastră avem următorul fenomen: „Pruncii folosesc la ceva?” „Nu!”… Atunci nu mai facem copii. „Bătrânii folosesc la ceva?” „Nu!” Atunci am inventat eutanasia… „Tinerii folosesc?”… „Nu!, dar putem să-i ținem ca donatori de organe pentru noi, care suntem destul de bătrâni…” Din nefericire, începem să gândim în acest fel… dacă nu suntem atenți. Aceasta este tendința, linia de gândire…

Textul biblic ne invită să fim deschiși (primitori) față de cei pe care noi vrem să-i excludem. Versetele sunt în legătură cu textul anterior, în care cel mai mic este pus în centru: „Cine îl primește pe acesta, în numele Meu, pe Mine Mă primește”.

v. 40

40 pentru că cine nu este împotriva noastră este pentru noi.

Noi spunem: „Cine nu este cu noi, este împotriva noastră”, dar textul biblic spune exact opusul.

Dacă unul este împotriva ta, trebuie să ții seama de acest fapt și este just să nu te expui violenței sale. Dar dacă unul nu este împotriva ta, rămâi liniștit…

Notăm unele aspecte fundamentale ale modului de a sta (a trăi) împreună și de a alcătui Biserica.

A sta împreună este o nevoie; nu putem să nu stăm împreună: am fost creați pentru a fi un „noi”: eu împreună cu tine alcătuim un „noi”.

În ce fel stăm împreună? Bazându-ne pe excludere?… Un mod de a trăi împreună – și-n cuplu, și-n familie – este acela de a sta împreună precum într-o echipă de fotbal, în care pe bună dreptate stau împreună cei care joacă bine și câștigă. Dacă nu, echipa se destramă… Există pericolul ca ceea ce poate fi un bine pentru echipele de fotbal să devină o regulă în cadrul relațiilor din familie, adică persoana este evaluată în baza a ceea ce produce în favoarea comunității, aici și acum, fapt care înseamnă că o expropriem de tot ceea ce are… Până are câte ceva. Apoi o eliminăm. Acest mecanism reprezintă uciderea sistematică a tuturor persoanelor pe care le întâlnesc, începând cu cele care-mi sunt mai aproape, pe care le iubesc; începând cu mine, pentru că dacă trăiesc așa, deja m-am ucis pe mine, adică am ucis capacitatea mea de a iubi.

Noi suntem „nevoia” de a sta împreună, pentru a fi noi înșine. Dar în ce fel ne construim pe noi înșine? Prin faptul că celălalt trebuie să mă slujească și să mă urmeze pe mine? Sau prin faptul că amândoi mergem împreună, într-o direcție, în direcția Absolutului, a libertății, a valorilor, a respectului, și ne ajutăm în această călătorie?

Acesta este primul aspect…

Al doilea este caracterizat de faptul că dacă se pune în centru cel din urmă om, atunci „noi” devine universal, catolic. De ce Biserica este catolică? Pentru că are în centru pe ultimul dintre toți: „De fiecare dată când ai făcut unuia dintre aceștia mai mici, Mie Mi-ai făcut”. Domnul nostru s-a identificat cu răstignitul și cu ultimul dintre toți. Din această cauză noi nu mai putem să excludem niciun om. Dacă excludem și numai pe unul singur, Îl excludem pe Domnul nostru. Nu mai suntem creștini.

Acesta este lucrul de preț pe care Dumnezeu l-a studiat, pentru a ne face frați: s-a făcut El cel din urmă și ne-a spus: dacă mă excludeți pe Mine, Îl excludeți pe Tatăl și vă excludeți pe voi ca fii.

Așadar, este necesară catolicitatea Bisericii. Biserica nu-i o sectă alcătuită din buni și drepți, ci în mod obligatoriu este deschisă tuturor…

Există în Biserică o graniță vizibilă, este clar… dar este generată (cauzată) de numele Său, adică cei care-L cunosc pe Domnul, Îl iubesc și caută să-L urmeze… Aceștia alcătuiesc un „noi” al Bisericii. Dar acest „noi” este deschis tuturor celorlalți oameni, pentru că Domnul este ultimul dintre toți. Dacă acest „noi” se închide față de vreunul, nu mai este un „noi” al Domnului.

Un alt aspect: în interiorul comunității, noi nu trebuie să urmăm pe nimeni, nici pe papa, nici pe episcop, nici pe paroh, ci toți împreună trebuie să-L urmăm pe Domnul, iar papa, episcopul și parohul au menirea de a ne ajuta să-L urmăm pe Domnul… Acest fapt ne permite ca fiecare dintre noi să fie el însuși și liber…

Așadar, ceea ce nu ajută să crească libertatea mea – dar nu libertatea mea de a face prostiile pe care le vreau – să mă elibereze de egoismul meu, tot ceea ce nu mă ajută să mă raportez liber față de alții, nu este creștinesc.

Este o libertate care se arată în momentul în care eu iubesc Absolutul, pe Domnul, și sunt liber de tot restul. În acest fel fiecare diversitate este loc al comuniunii.

În zilele noastre acest discurs este foarte important. În trecut „întreaga lume era un sat”, dar în fiecare sat toate persoanele erau diferite. În zilele noastre „fiecare sat este lumea” și toți sunt la fel: în orice parte a lumii mergem, toți folosesc aceeași mâncare, același mod de a se îmbrăca… În zilele noastre persoana poate fi suprimată foarte ușor; iar relațiile dintre persoane pot fi întemeiate numai pe simple raporturi bazate pe producție și pe consum. Așadar, este urgent să ne reîntoarcem la un raport liber între persoane. De ce? Pentru că suntem frați! Pentru că toți Îl iubim pe Domnul, care e ultimul dintre toți și care S-a făcut slujitorul tuturor.

Să ne reîntoarcem la aceste valori puternice, care ne eliberează de nenumăratele condiționări ale lumii și ne ajută să fim oameni.

Avem pericolul omologării în societatea noastră, căci un lucru este egal cu opusul său, iar pe cei care nu fac jocul societății îi marginalizăm…

Aceste versete ne învață felul în care să alcătuim o adevărată comunitate. Mai întâi în libertate, adică în a-L iubi pe Domnul. Apoi în a fi frați între noi, adică să fim toți liberi. Să-l punem în centru pe cel din urmă; să respectăm diferențele… și să fim foarte atenți la respectarea propriei libertăți, căci dacă nu-mi respect propria libertate, nu o respect nici pe cea a altora. Și să fim atenți să nu eliminăm diferențele.

Diferența este principiul vieții: ca picioarele să fie diferite de cap este fundamental pentru a trăi… Dar capul să fie unit cu picioarele, pentru că dacă îl separăm, deja murim. Așadar, unire în diferențe, în diversitate.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag