Marcu 9,41-50

Ps. 145

Psalmistul contemplă lucrurile pe care Dumnezeu le înfăptuiește în creație: fiecare realitate este privită ca fiind un semn al duioșiei Domnului care se revarsă peste toate creaturile. Domnul este Cel care dă hrana – viața – fiecărei viețuitoare, după nevoia ei.

Să cerem de la Domnul să ne dea hrana de care avem nevoie…

Versetele din Evanghelia după Marcu vorbesc despre deciziile pe care trebuie să le luăm în numele Domnului.

Textul are o structură nouă și ciudată față de cele anterioare, în formă de cascadă… Par afirmații așezate și rostite la întâmplare: cea care urmează este legată de cea anterioară, pentru că atrage atenția asupra aceluiași cuvânt. Este un text de „asociere liberă”… Însă în asemenea texte mai mereu se ascund semnificațiile cele mai profunde.

Vom prezenta bogăția pe care acest fragment biblic o cuprinde.

Se citește Mc. 9, 41-50

41 Oricine vă va da să beţi un pahar cu apă în numele meu, pentru că sunteţi ai lui Cristos, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata. 42 Oricine duce la păcat pe unul dintre aceştia mai mici care cred în mine, ar fi mai bine pentru el dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare. 43 Dacă mâna ta te duce la păcat, taie-o! Este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât, având amândouă mâinile, să mergi în Gheenă, în focul care nu se stinge. 44 . 45 Şi dacă piciorul tău te duce la păcat, taie-l! Este mai bine pentru tine să intri şchiop în viaţă, decât, având amândouă picioarele, să fii aruncat în Gheenă. 46 . 47 Iar dacă ochiul tău te duce la păcat, scoate-l! Este mai bine pentru tine să intri în împărăţia lui Dumnezeu cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în Gheenă 48 unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. 49 Căci fiecare va fi sărat cu foc. 50 Sarea este bună. Însă dacă sarea devine nesărată, cum îi veţi reface gustul? Să aveţi sare în voi şi să trăiţi în pace unii cu alţii”.

Pare un pasaj cu multe afirmații rostite la întâmplare. Cea dintâi fiind: „Cine dă un pahar de apă în numele”, se leagă de textul anterior în care s-a vorbit despre numele lui Isus: „Unul care în numele Tău alungă dracii și nu ne urmează pe noi”… Reia tema numelui, subliniind „slujirea în numele Lui”. Așadar, folosind expresia „în numele” introduce o altă temă, cea a slujirii.

În opoziție, în versetul următor se vorbește despre slujirea rea, sminteala. Prin asociere, slujirea are legătură și cu opusul slujirii; iar sminteala are legătură cu decizia pe care trebuie să o avem de „a tăia și a arunca” de la noi ceea ce-i scandalizează pe alții: mâna, piciorul, ochiul. Căci, dacă nu facem așa, ne aruncăm viața în focul gheenei.

Cuvântul foc are legătură cu „focul Spiritului Sfânt”, care ne dă sarea, adică înțelepciunea. Iar înțelepciunea este cea care ne permite să trăim în pace cu toți oamenii.

Aceasta este structura textului: la prima vedere afirmațiile par făcute la întâmplare. Vom nota însă că versetele au un fir interior precis, care privește acțiunile noastre.

v. 41

41 Oricine vă va da să beţi un pahar cu apă în numele meu, pentru că sunteţi ai lui Cristos, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata.

Versetul vorbește despre o mică slujire: „a da un pahar de apă”, iar Matei adaugă „rece”. Orice slujire mică are o însemnătate divină: depinde de felul în care se face slujirea. În textul nostru spune: „un pahar de apă în numele Meu„.

În acțiunile noastre, intenția pe care o avem nu este secundară (fără importanță). Căci eu aș putea să-i dau unui om să mănânce pentru că așa îl țin lângă mine, îl oblig să mă slujească. În acest fel eu cresc un sclav. Sau pot hrăni un om, săvârșind acte de filantropie; sau pot hrăni un om pentru că știu că el este fiul lui Dumnezeu și fratele meu.

Odată cu trecerea timpului iese la iveală motivul pentru care oferi de mâncare unui om…

Prin urmare, fiecare acțiune este definită de intenția pe care o are omul: aceeași acțiune poate fi înfăptuită din egoism, în baza unei ideologii (care rezistă până când rezistă) sau în baza adevărului profund al celuilalt, care este fiul lui Dumnezeu. Deci, ai recompensa în funcție de ceea ce urmărești prin intenția cu care faci un lucru. Dacă eu caut afirmarea mea, am ca răsplată orgoliul meu. În acest caz, printr-o acțiune bună hrănesc, sporesc vanitatea mea…

În zilele noastre se pune foarte des următoarea întrebare: „Nu este suficient să facem binele în numele binelui?” Dar care este numele binelui? Binele nu există în mod abstract…

În ce constă binele săvârșit? Sau ce presupune să faci binele?

Pentru că acea persoană are o valoare absolută…

În ce constă valoarea sa absolută?

Mă explic: în secolul nostru s-a făcut foarte mult bine, dar fără numele lui Dumnezeu, căci persoana, dreptatea sau pacea luau locul Absolutului… Însă în numele acestor absolutizări am avut omul bun, rasa ariană, nazismul; în numele dreptății am avut comunismul… Cu alte cuvinte, în numele unei idei absolutizate am distrus omul concret.

În schimb, dacă eu acționez în numele Domnului – care este Tatăl tuturor oamenilor și, de aceea, pricep că toți ceilalți îmi sunt cu adevărat frați – acționez în adevăr.

Nu este fără importanță intenția în baza căreia acționez: de ce acționez într-un anume fel?

Eu acționez așa pentru Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Tatăl său, iar el este fratele meu… El nu este absolutul, după cum nici eu nu sunt. Dar în acțiunea mea – chiar și cea mai mică – eu trăiesc absolutul. Dacă nu trăiesc absolutul, absolutizez, adică îmi fixez ca scop ceva care nu este un absolut, și, până la urmă, acest fapt este mereu distrugător, pentru că idolul pe care-l urmez întotdeauna mă distruge. Fie că idolul este eul meu, fie că este omul ca atare… căci în numele omenirii se înfăptuiesc toate crimele.

Așadar, a acționa, a sluji în numele Domnului înseamnă a acționa în libertatea și adevărul omului.

Când acționăm din orgoliu sau din autojustificare, nu acționăm în mod obligatoriu pentru a fi bine văzuți sau pentru a ne simți buni, ci uneori, chiar din motivul opus, adică mânați de sentimentul de vină, dar și în acest caz este vorba de faptul că urmărim o autorealizare personală… Acționăm pentru că vrem să plătim pentru ceva, dar în centru stă mereu eul nostru care urmărește o autorealizare – sau o corectitudine – care însă este în totalitate centrată pe eul propriu

Realizarea omului, adică răsplata sa de fiu, are legătură cu aceste gesturi mici… Tocmai gesturile mici revelează adevărul profund al omului. Gesturile mari aproape toți suntem capabili să le facem, pentru că ne mulțumesc și ne oferă autostimă…

Gesturile mici de slujire indică iubirea persoanei: iubirea se arată în lucrurile mici, în micile atenții față de celălalt… care nu mai sunt mici.

Acest prim verset subliniază cât este de importantă intenția noastră în fiecare acțiune de slujire. Fiecare slujire este corectă nu numai dacă este just ceea ce faci, ci dacă este just scopul pentru care o faci. Iar scopul nu poate fi altul decât faptul că Dumnezeu este Tată, celălalt este frate, este fiu în Cristos așa cum sunt și eu, și astfel, iubindu-l pe el, cu adevărat mă realizez pe mine. Realizarea mea constă în a-L iubi pe Dumnezeu pentru ceea ce El este.

Aceasta este explicația primului verset, care tratează importanța slujirii în numele Domnului.

v. 42

42 Oricine duce la păcat pe unul dintre aceştia mai mici care cred în mine, ar fi mai bine pentru el dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare.

Acest verset se pare că nu are nicio legătură cu celelalte, însă are. Opusul slujirii, care îl ajută să crească pe frate în libertate și în adevăr, este tocmai sminteala. Sminteala este piatra în care te împiedici, cazi… și te oprești.

Multe dintre acțiunile noastre dau prilej de scandal, adică îl împiedică pe celălalt să crească. Opusul slujirii este sminteala, slujirea rea.

Noi putem să-i smintim pe alții chiar fără să ne dăm seama. Există oameni care spun: „Eu acționez spontan”. Dacă eu mă comport spontan în acest moment și-l lovesc pe aproapele, oare el ar fi de acord? Cu alte cuvinte, întotdeauna este nevoie să vedem ce fel de rezultat are asupra celuilalt acțiunea noastră.

De multe ori putem înfăptui o acțiune adevărată, dar care poate fi mai scandaloasă decât una mai puțin adevărată… Mă explic: lumina luminează. Dar ce se întâmplă atunci când un șofer, care circulă din sensul opus, vă orbește cu faza lungă? Din cauza luminii prea mari, riscați un accident… Așadar, nu înseamnă că, dacă cineva îmi prezintă adevărul direct înaintea ochilor, îmi face un serviciu bun… Adevărul întotdeauna trebuie înfăptuit în iubire.

Dacă tu știi – spune Pavel – încă nu știi cum trebuie să cunoști. Adevărata cunoaștere înțeleaptă este să-l ajuți pe celălalt să descopere adevărul. Nu înseamnă că, prezentându-i adevărul înaintea ochilor, îl luminez, ci pot chiar să-l orbesc. Așadar, eu nu doar că pot să-l smintesc pe un altul prin acțiunile mele rele, acest fapt fiind evident, ci-l pot sminti și prin adevărul pe care nu l-am spus la momentul potrivit. Pavel ne dă un exemplu clar în 1Cor. 8., când vorbește despre carnea jertfită idolilor și subliniază că el mănâncă liniștit această carne, pentru că știe că idolii nu există. Deci, el este independent, are deplină libertate: mănâncă ce vrea și când vrea. În schimb, dacă un frate de al meu, care s-a convertit de puțin timp, ar fi smintit de comportamentul meu, pentru că încă este slab și mai crede că există idoli, Pavel afirmă că nu va mânca niciodată carne, pentru a nu-l sminti pe acest frate mai slab… Pentru că este mai important fratele meu și viața sa, decât să urmez adevărul din capul meu. Pentru că Adevărul adevărat nu este adevărul pe care eu îl știu, ci este Adevărul mai mare și acesta îl ajută pe celălalt să crească…

Este clar? Este greu să unim (să ținem împreună) adevărul și iubirea, atât în educația fiilor, cât și în fiecare raport.

Trebuie să fim adevărați, dar nu-i suficient, căci există adevărul care jignește, care demolează, însă există și un adevăr care construiește în Spirit, fiind o evoluție progresivă, lentă, care luminează, care este răbdătoare, binevoitoare, care știe să aștepte, care nu se mânie…

A ține împreună adevărul și iubirea este o artă foarte dificilă. Dar fără această artă am putea sminti și prin lucrurile bune…

Dar, decât să smintim, ne spune Isus, „mai bine i-ar fi lui dacă și-ar lega de gât o piatră de moară și să fie aruncat în mare”…

Isus nu îndeamnă la sinucidere sau la crimă… Ci vrea să sublinieze că a sminti (a fi prilej de scandal) este o adevărată sinucidere… Pentru că împiedicându-l pe frate să crească, eu nu mă comport ca frate, deci ucid viața filială din mine. Așadar, nu-i lipsit de importanță felul în care celălalt percepe acțiunea mea… Pentru că din felul în care celălalt simte acțiunea mea, eu trăiesc sau nu fraternitatea mea în raport cu el. Iar a trăi fraternitatea cu aproapele este o problemă de viață sau de moarte… Dacă nu sunt frate, eu nu sunt fiu, adică nu iubesc…

Auzind toate acestea, de acum înainte nu ar mai trebui să spunem că sunt adevărate numai gândurile din mintea noastră, și atât. De fapt, întotdeauna ne certăm și ne ucidem pentru adevăr: dacă războaiele sunt „sfinte”, nu se mai termină… În cazul celor greșite, există o speranță, că se vor termina, dar dacă sunt drepte…

Trebuie să fim foarte atenți să nu folosim adevărul (ori adevărul presupus) ca o cursă (capcană) pentru celălalt. Căci noi de multe ori facem așa… După părerea noastră, la ce ne folosește adevărul? Ca să controlăm situația și să-l controlăm pe celălalt… și nu să-l slujim…

Acest lucru, care poate fi o capcană și care smintește, poate fi foarte mic… Dacă privim paralelismul dintre aceste versete: un pahar de apă mântuiește, dar o mică sminteală poate duce la pierderea fratelui și a mea… Așadar, în acțiunile mari ne dăm seama dacă smintim sau nu. Dar acest text ne invită să fim mult mai atenți la acțiunile de zi cu zi, la lucrurile mici, precum la un pahar de apă

Principiul acțiunilor noastre este dublu: cel dintâi este „în numele”, adică în numele cui fac un lucru? Ce mișcă, ce inspiră acțiunea mea? Săvârșesc această acțiune pentru a avea eu o mai mare putere, ori în baza unei ideologii căreia îi sacrific persoanele? Sau fac o acțiune urmărind să obțin adevărul său și al meu: suntem fiii lui Dumnezeu? Aceasta este prima întrebare… A doua este: ceea ce fac mă și ne ajută în această direcție, sau este o piedică? Pentru că aș putea să am intenția justă, și totuși, în realitate, prin ceea ce fac, aș putea sminti… L-aș împiedica pe celălalt să ajungă la adevăr.

În toate relațiile noastre (în cele educative, în cele de cuplu, între prieteni), întotdeauna avem nevoie de mult discernământ… Întrebarea este: ceea ce spun sau fac îl ajută cu adevărat pe celălalt să crească sau îl împiedică?

De obicei „poveștile” nu ajută să se dezvolte mult adevărul și libertatea persoanelor…

Acum, asociate smintelii, urmează trei afirmații despre „decizie”, adică trebuie să știm să eliminăm tot ceea ce poate sminti…

Supoziția (premisa) este următoarea: noi suntem fiii lui Dumnezeu, deci este suficient să alungăm de la noi tot ceea ce nu aparține realității de fii ai Domnului. Altfel spus, tot ceea ce este o piedică, o sminteală, o minciună, o cursă pentru celălalt sau o aroganță… tot ceea ce este negativ este în plus, deci trebuie să fie eliminat din ființa noastră de fii ai lui Dumnezeu. Atunci când se face o sculptură din argilă, cum obținem forma ei? Forma deja este prezentă în argilă, însă trebuie să eliminăm tot ceea ce este în plus, fără formă! Și obținem forma justă…

Tot la fel, este foarte important în viața noastră și-i lucrul fundamental de făcut, pentru că nu este suficient să spun: „Eu mă comport, acționez spontan”, pentru că în mine există spontan atât binele, cât și răul… De obicei e mai spontan răul… Deci, nu este suficient numai criteriul spontaneității. Noi avem criteriul inteligenței, care înțelege scopul pentru care facem un lucru; avem și criteriul discernământului, care arată dacă acțiunea își atinge scopul prefixat; apoi avem capacitatea de a înlătura tot ceea ce nu construiește, zidește…

Omul trebuie să decidă. Iar a de-cide înseamnă a tăia și a arunca: ceea ce este negativ trebuie tăiat și aruncat.

vv. 43-44

43 Dacă mâna ta te duce la păcat, taie-o! Este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât, având amândouă mâinile, să mergi în Gheenă, în focul care nu se stinge. 44 .

Prima cauză a smintelii este „mâna”. Mâna reprezintă modul de a acționa, deosebindu-ne de animal. Mâna reprezintă tot ceea ce facem…

Ce facem de obicei cu mâna?

Într-un mit se povestește că eroul Briareus avea o sută de mâini. De obicei, noi avem o sută de mâini pentru a lua… Trebuie să tăiem și să aruncăm aceste o sută de mâini care doar iau și să ținem numai perechea de mâini care slujește: care primește pentru a dărui. Celelalte mâini ne distrug.

Toți avem experiența acestor tendințe: mâna reprezintă posedarea, înseamnă a ține, a avea în mână… Mâini nenumărate care posedă… Să le aruncăm pe toate. Ne este suficientă o singură pereche de mâini, cea care primește și dă. Aceasta este perechea de mâini a fiului, mâna care ne face să fim ceea ce suntem.

Dacă nu facem așa, sfârșim în gheena…

„Gheena” este o vale la vest de Ierusalim, în afara zidurilor, un loc în care se afla templul lui Moloh, în care sacrificau victimele umane… mai înainte ca evreii să cucerească Ierusalimul. Pentru a de-consacra locul, duceau acolo gunoaiele din oraș și le ardeau. Era o groapă de gunoi, iar focul mereu ardea ca să distrugă gunoaiele. Acest loc a devenit simbolul aruncării vieții la gunoiul care ardea, în focul care nu se stingea, arzând mereu. Altfel spus, dacă tu nu decizi, îți arunci viața la gunoi.

Așadar, Isus nu ne îndeamnă să ne facem auto-mutilări ciudate, ci să ne decidem în favoarea vieții, dar și să ne debarasăm de tot ceea ce este gunoi mort.

„A tăia” înseamnă a nu trăi cu iluzii și a nu acționa în baza iluziilor că un om trebuie să facă tot ceea ce reușește să facă, având angoasa (neliniștea) de a nu ști niciodată ce să hotărască, ori, în sens opus, de a face multe lucruri, dar care consumă mâna mult mai mult decât decizia justă, tăierea și aruncarea gunoaielor

Să privim la munca noastră, la ceea ce facem, și să ne întrebăm: În ce măsură este o muncă (o acțiune) ce ne construiește, care construiește libertatea noastră și a celor de lângă noi; dar și în ce măsură munca noastră ne distruge, munca căreia îi sacrificăm viața noastră și a altora?

În zilele noastre trăim cu iluzia că totul este posibil: se poate crea omul prin clonare, se poate distruge lumea doar prin apăsarea unui buton… Dintre aceste posibilități infinite, omul trebuie să decidă care este posibilitatea care construiește. De obicei există numai un singur lucru care construiește: este gestul de iubire, este mâna care știe să primească în dar (ca dar) și apoi știe să dăruiască. Este însăși mâna lui Dumnezeu. Și această mână ne ajută să intrăm în viață.

vv. 45-46

45 Şi dacă piciorul tău te duce la păcat, taie-l! Este mai bine pentru tine să intri şchiop în viaţă, decât, având amândouă picioarele, să fii aruncat în Gheenă. 46 .

Piciorul este important pentru om, căci îl ajută să obțină ceea ce mâna încă nu poate lua, atinge.

Omul este un pelerin, călătorește…

De ce? Pentru că omul caută…

Piciorul reprezintă speranța… Omul are obiectivele sale…

Noi avem mii de picioare pentru a merge (a apuca) pe căi infinite… Dar întrebarea este: știm să urmăm calea adevărată, pe cea care ne dă viața?

Piciorul reprezintă nădejdea, mâna caritatea, iar ochiul credința, ajutându-ne să vedem.

Avem speranțe infinite care ne dezamăgesc, și totuși, în ele ne investim viața… Știm să le tăiem și să le aruncăm pe cele care nu ne ajută? Dar nu-i o acțiune de mutilare… Nu-i mai puțin viu un om care taie și aruncă aceste mâini dăunătoare, ci este mai viu… Nu-i o jertfă în sensul că arunci ceva valid, ci înseamnă să tai și să arunci tot ceea ce îți dăunează.

În zilele noastre există convingerea că cu cât mai puțin renunțăm să facem și să avem tot ceea ce putem, cu atât ne este mai bine în viață. Dar nu este adevărat! Spre exemplu, dacă tu vrei să te căsătorești, renunți la toate celelalte, pentru că te realizezi…

Un om care știe să le facă pe toate… Când unul îți spune că știe să le facă pe toate, fii sigur că nu știe să facă nimic…

E important să știm să ne determinăm (definim, hotărâm), pentru că noi suntem limitați și toate le trăim în limita noastră… Iluziile și delirul atotputerniciei devin apoi frustrarea neputinței. Așadar, în zilele noastre este foarte importantă „decizia”, pentru că se trăiește cu visul că putem să nu decidem, pentru că le putem avea pe toate la nivel virtual… Dar în realitate nu avem nimic…

vv. 47-48

47 Iar dacă ochiul tău te duce la păcat, scoate-l! Este mai bine pentru tine să intri în împărăţia lui Dumnezeu cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în Gheenă 48 unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.

Ochiul este organul care îți decide scopul: ochiul este primul care vede, îți arată că trebuie să ajungi acolo, apoi picioarele merg în acea direcție, iar mâna atinge, ia…

Ochiul reprezintă inteligența, este cel care hotărăște obiectivele sale, scopurile spre care te miști cu speranță, pentru ca apoi să acționezi…

Care sunt obiectivele mele? Încotro merge ochiul? Ochiul privește de obicei acolo unde merge inima… Sunt obiectivele care construiesc viața mea?

Noi suntem precum acel monstru Argus, care avea o sută de ochi și care privea în toate părțile, dar ne lipsește ochiul care privește în direcția corectă, adică în direcția de a ne vrea binele și de a-i iubi pe alții. Acesta este ochiul just. Ceilalți ochi doar ne distrug.

Problema fundamentală a vieții noastre constă în a ști să alegem.

Dintre numeroasele propuneri – ochiul propune – dintre numeroasele speranțe, dintre nenumăratele acțiuni pot evalua care este cea care are un rezultat pozitiv, care este în favoarea vieții, a vieții veșnice… adică pentru viața adevărată, deplină? Și care dintre speranțele mele, dintre acțiunile mele, dintre obiectivele mele mă distrug?

Trebuie să decidem în aspectul concret al vieții noastre. Cine nu decide, deja este un perdant, deja și-a vărsat (risipit) viața într-o infinitate de indecizii. Dacă toate merg bine, devine precum măgarul lui Buridan, care, aflându-se între două grămezi de fân și neputându-se decide pe care să o mănânce, a murit între ele. Acest fapt i se întâmplă măgarului, dacă încearcă să fie filozof, dar omului i se întâmplă mai des… Altfel spus, omul nu decide. Consideră că totul îi este posibil… Nu! Ci tu ești cel care trebuie să știi ceea ce-ți construiește viața.

Reușita sau nereușita vieții noastre este rezervată liberului nostru arbitru, capacității noastre de a decide. Deci, omul are o mare putere: de a-și împlini sau de a-și distruge viața. Și acest adevăr îl înțelegem mult mai bine în zilele noastre: omul are puterea de a realiza sau de a distruge lumea întreagă. Cu adevărat are totul în mâinile sale. Depinde ce fel de obiective își fixează și deci ce fel de alegeri face.

Care puteau fi alegerile, speranțele și acțiunile din acea cultură și din acel timp?… În zilele noastre alegerile, speranțele și posibilitățile de a acționa sunt mult mai numeroase. Deci, pe de o parte, s-ar părea că pentru noi este mai dificil, dar îndemnul este și mai urgent

Să nu ne lăsăm înșelați de spațiul virtual.

vv. 49-50

49 Căci fiecare va fi sărat cu foc. 50 Sarea este bună. Însă dacă sarea devine nesărată, cum îi veţi reface gustul? Să aveţi sare în voi şi să trăiţi în pace unii cu alţii”.

Am vorbit despre focul gheenei care nu se stinge. Cuvântul foc amintește de un alt foc, „care sărează”. Cu multă probabilitate se referă la jertfele care erau sărate și apoi erau arse în foc.

Dar în textul nostru ni se spune că această sare este bună.

În cultura biblică sarea este simbolul înțelepciunii: dă gust, căci, dacă nu, lucrurile ar fi serbezi, fără gust…

Așadar, există o înțelepciune pe care o primim de la focul Spiritului, de la focul care ne sărează, ne dă adevărata înțelepciune. Altfel spus, ceea ce ne ajută să decidem, după părerea Bibliei, este focul Spiritului, focul înțelepciunii, al înțelepciunii Domnului, al înțelepciunii iubirii. Această înțelepciune ne determină (ne ajută) să decidem în favoarea vieții.

Și această sare este foarte bună. Dar fiți atenți să nu pierdeți gustul, căci, dacă această sare devine searbădă, cu ce veți da gust vieții? Altfel spus, dacă un om pierde obiectivul vieții – care este iubirea, iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui, iubirea care înseamnă realizarea omului – pierde gustul, înțelepciunea, adică viața sa este aruncată la gunoi (risipită).

Dacă aveți sare în voi, dacă aveți această înțelepciune, veți trăi în pace între voi.

Textul a început cu discipolii care se certau între ei, pentru că aveau o altă înțelepciune, cea a mâinilor, cea a oamenilor care aveau mai multă putere și se certau pentru multe lucruri.

În schimb, dacă aveți această nouă înțelepciune, care înseamnă a ști să tăiați și să aruncați de la voi tot ceea ce este negativ, pentru a păstra tot ceea ce dă viață și care este iubire, atunci veți trăi în pace între voi… și vă veți realiza deplin viața voastră.

Din punct de vedere structural este un text ciudat, cu o intersectare de mai multe idei. Dar ne dă o mare învățătură cu privire la acțiunea noastră, care trebuie să aibă – pe scurt – o intenție precisă, care este cea a iubirii, care trebuie să fie inteligentă, adică eu trebuie să știu dacă într-adevăr acțiunea mea realizează sau nu slujirea, sau scandalizează, iar apoi cele trei îndemnuri și deciderea. Adică să decid care dintre acțiunile, speranțele și obiectivele mele realizează…

Cât de mulți oameni frustrați există pentru că își fixează obiective false? Cel mai fals dintre toate este un anume sens de autorealizare, ca și cum, pentru a se autorealiza, omul ar trebui să facă nu știu ce…. Însă autorealizarea înseamnă a ști să-ți vrei binele și să vrei binele altora. Nu depinde de munca pe care o faci. Tu fă munca pe care reușești să o faci cel mai bine și pe care reușești să o faci…

Versetele ne invită să cerem de la Domnul acest foc al iubirii, care este o sare a înțelepciunii, care ne menține în pace, care este mulțimea tuturor binecuvântărilor.

Pericopa ne oferă însușirile omului liber, care cunoaște motivul pentru care acționează într-un anume fel, știe că acțiunea sa este „așa”, și nu este opusul lui „așa”, și știe să decidă să înlăture de la el ceea ce nu-l ajută în funcționarea acțiunii sale în direcția justă. Textul face un mare apel să fim conștienți de libertatea noastră…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag