În această cateheză vom răspunde la două întrebări: cine este omul și cum intră în comuniune cu Dumnezeu?

În cateheza precedentă am explicat genealogia: sângele care circulă în venele lui Iosif, adică sângele omenirii, al fiecărui om care-i moștenitorul făgăduinței. Astăzi vom vedea modul în care omul – așa cum este – intră în contact cu Dumnezeu, primind darul Fiului.

Textul biblic anterior se încheia cu un „așadar” cu o concluzie (cu punctul fundamental al unei chestiuni, al unui discurs), spunându-se că neamurile sunt, în concluzie 14 de la Avram la David, 14 de la David la strămutarea în Babilon și 14 de la strămutarea în Babilon la Isus. În realitate am văzut că neamurile erau 13 de la Avram la David și sunt tot 13 până la Isus, adică lipsește un neam la început și unul la sfârșit. Cu alte cuvinte textul biblic nu subliniază cine l-a născut pe Avram și nu notează pe cine naște Isus. Și acesta este misterul care ne privește pe fiecare.

Întrebarea „Cine l-a generat pe Avram?” înseamnă: „Cine este tatăl său?”. Și este misterul pe care fiecare din noi trebuie să-l descoperim: „Cine este tatăl nostru?”… Depinde… Dacă-L ascultăm pe Dumnezeu, suntem fiii lui Dumnezeu.

Apoi „Cine este fiul nostru?”. Depinde… Dacă ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu și-l acceptăm pe Fiul, noi înșine pătrundem în generația (în neamul) Fiului. Așadar, omul prin natura sa este deschis față de Altul, față de originea sa care este Tată, este deschis către trecutul și originea sa; și este deschis spre viitorul său, spre scopul său, adică spre Fiul.

Noi venim de la Dumnezeu și suntem chemați în viața și istoria noastră să-I dăm trup lui Dumnezeu. Să vedem cum se întâmplă acest lucru cu ajutorul povestirii despre Iosif.

Se citește Mt. 1, 18-25

¹⁸ Naşterea lui Isus Cristos a fost astfel: mama lui, Maria, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată prin puterea Duhului Sfânt. ¹⁹ Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o denunţe, s-a hotărât să o lase în ascuns. ²⁰ După ce cugetase el acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. ²¹ Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”. ²² Toate acestea s-au petrecut ca să se împlinească ceea ce fusese spus de Domnul prin profetul care zice: ²³ Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi îi vor pune numele Emmanuel, care înseamnă Dumnezeu-cu-noi. ²⁴ Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat-o la sine pe soţia lui ²⁵ şi nu a cunoscut-o înainte ca ea să fi născut un fiu. Şi i-a pus numele Isus.

Versetele ne relatează modul în care Iosif intră în istoria (în viața) lui Isus. Textul biblic precedent ne-a descris geneza lui Iosif, istoria sa, istoria fiecărui om căruia îi este făgăduit Dumnezeu. Iar pericopa noastră ne spune modul în care noi intrăm în legătură, în raport cu Dumnezeu; felul în care generația noastră se deschide lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu deja ne-a fost dăruit, adică nu trebuie să-L facem – să-L producem, sau să-L inventăm noi – Iosif nu-L naște pe Isus. Noi nu trebuie să-L naștem pe Dumnezeu, căci deja El există… Noi trebuie – la fel ca Iosif – doar să-L primim. Acest lucru înseamnă că noi mereu Îl primim pe Isus împreună cu Maria. Maria este imaginea Bisericii… deja de 2000 de ani darul Pruncului este oferit Bisericii, însă problema este să avem atitudinea corectă pentru a intra în legătură cu Isus. Iosif nu intră în relație directă cu Isus, ci intră în raport cu Isus, luând-o la sine pe Mama Sa. Subliniez acest adevăr pentru că mulți spun: „Cristos, da, însă Biserica, nu!”. Această afirmație este o formă de docetism. Cristos, deja cuprinde în trupul Său ce I l-a dat Maria, frații, care sunt Biserica. Dacă noi nu acceptăm frații, nu acceptăm Fiul.

Așadar noi intrăm în comuniune cu Dumnezeu, iar El devine și fiul nostru, adică viitorul nostru, în măsura în care o acceptăm pe Maria… Ea ni-L dă! Căci Fiul deja este dăruit. Iar Maria, la rândul ei, este prima care-L primește ca dar. Deci Maria este imaginea credinței Bisericii. Iar Iosif va trebui să facă la fel ca Maria: să aibă credință și să accepte darul, acel dar care (de la nașterea Mesiei) întotdeauna ne este intermediat de Maică: este trupul lui Isus născut din Maria, imaginea Bisericii și a lumii… Aceasta este prima temă a pericopei…

A doua temă este următoarea: „Isus al cui Fiu este?”. Este tema divinității lui Isus. Pericopa ne descrie întâlnirea om-Dumnezeu, cu ajutorul lui Iosif.

v. 18

¹⁸ Naşterea lui Isus Cristos a fost astfel: mama lui, Maria, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată prin puterea Duhului Sfânt.

Ni se spune cum vine pe lume Isus: nu a fost conceput nici de Iosif și nici de Maria, ci prin lucrarea Spiritului Sfânt Maria s-a aflat însărcinată. Zămislirea și nașterea Fiului lui Dumnezeu pentru Maria este o surpriză și nu o pretenție sau o acțiune de a ei, ci ea este prima care a primit acest dar. Și primindu-L ea, cea dintâi, Îl transmite și lui Iosif și acelora care – la fel ca ea – sunt dispuși să primească acest dar.

Așadar, Maria este prototipul credinței în totalitate deschisă lui Dumnezeu și cea care-i dă trup Cuvântului lui Dumnezeu.

Iar darul deja există chiar mai înainte ca Iosif s-o ia la el pe Maria (ca mireasă). Putea să nu o ia, spunând: „nu este pentru mine!”. La fel cum noi putem să nu-L primim pe Cristos, chiar dacă deja ne-a fost dat. De ce? Căci spunem: „nu este pentru mine, ci e doar pentru alții. Eu nu fac parte din comunitate, nu fac parte din Biserică, nu vreau să o iau de soție pe Maria, ci eu vreau să-L iau direct pe Isus. Pe Isus”… Pe Isus tu nu-l iei (nu-L primești) în mod direct!!! Tu intri mereu în dinamismul medierii celei care – mai înainte de tine – L-a generat. Tu nu erai. Și nu trebuie să-L inventezi!

Nașterea lui Isus este un eveniment unic, realizat odată pentru totdeauna. Iar noi intrăm în comuniune acceptând-o pe Maria, care deja are acest dar al Pruncului. Maria este cea dintâi, care are surpriza că l-a primit pe Slujitorul lui Dumnezeu, dar nu din inițiativa ei, ci prin lucrarea Spiritului Sfânt. Adică inițiativa este a lui Dumnezeu, a iubirii Sale absolute, care vine în întâmpinarea omului. Maria este prima care a acceptat darul absolut al lui Dumnezeu. Acesta este sensul fecioriei Mariei! Nu L-a pretins ea, nu l-a făcut ea, ci L-a așteptat, a fost disponibilă.

Pe Mesia-L putem aștepta încă 1000 de ani de acum înainte. El nu va veni niciodată, pentru că deja a venit! Problema este să-L acceptăm așa cum El a venit: prin mediere, în trupul lui Isus, în trupul Mariei, în trupul Bisericii. În afara medierii nu este El, ci sunt pretențiile, ipotezele, discuțiile noastre despre Dumnezeu… Dar nu sunt darul lui Dumnezeu, nu sunt lucrarea Spiritului Sfânt!

Așadar în Iosif vedem drama fiecărui credincios: dubiile, nesiguranțele și drumul pe care trebuie să-l facă pentru a primi darul.

Isus e fiul omului și Fiul lui Dumnezeu: Isus este generat de Dumnezeu, apoi se naște din Maria, deci este inclus în climatul uman, dar vine de la Dumnezeu… Deci este în mod real cu noi, dar este și cu Dumnezeu: așadar ne unește pe noi cu divinitatea; El este puntea de legătură dintre noi și Dumnezeu.

v. 19

¹⁹ Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o denunţe, s-a hotărât să o lase în ascuns.

În acest verset se exprimă drama lui Iosif, care e drama fiecărui om drept. Persoana dreaptă este cea care primește salariul (meritul) drept al faptelor sale și care nu vrea nimic mai mult decât ceea ce i se cuvine, căci altfel nu-i drept…

Iosif – dacă este un drept – spune „acest dar (Pruncul) nu-l merit, nu mi se cuvine; nu l-am făcut eu”. El nu vrea să o lase pe Maria datorită unei suspiciuni, ci datorită respectului… „Nu mă privește, nu l-am făcut eu; este prea mare ea… nu este pentru mine…”. Cu alte cuvinte, darul pe care Dumnezeu ni-l face, este superior oricărei dreptăți de-a noastre. Este doar dar.

Trebuie să fim atenți să nu cădem în capcana „dreptății noastre”, căci sunt capcanele Legii, împotriva Evangheliei… Așadar, trebuie să ne deschidem înspre ceva mult mai mare decât putem face sau merita noi; trebuie să avem dorințe mult mai mari decât posibilitățile noastre. În schimb, noi – care suntem orgolioși – dorim, de obicei, numai lucrurile pe care le știm face noi. Pe acestea le dorim și le facem. Iar pentru că pe Dumnezeu eu nu știu să-L fac, atunci nici nu-L doresc. Însă Dumnezeu este doar de primit, nu de făcut.

„Nu este drept”, în sensul că eu nu-l merit, nu-l fac. Este vorba de fecioria (virginitatea) Mariei, pe care fiecare credincios trebuie să o aibă, care înseamnă să aibă deschiderea spre infinit, pentru a primi ceva pe care la infinit nu-l merităm: numai așa putem primi darul lui Dumnezeu.

De ce Maria L-a zămislit pe Cuvântul lui Dumnezeu? Pentru că fiind umilă, știind că nu-L merită, nu spune că nu-L merită, deci nu-L refuză, ci spune: „primesc totul ca dar”. Fapt pentru care umilința întotdeauna este împreună cu mărinimia (cu generozitatea). Omul umil are mari dorințe, chiar dorința după Dumnezeu.

Orgoliosul dorește acele lucruri pe care le poate realiza singur, deci va face puține lucruri. Paradoxal, orgoliosul este drept pentru că-și cunoaște limitele, datoriile și obligațiile sale. Și, tot ceea ce-i drept se oprește la limitele, obligațiile și drepturile sale… Eu le cunosc, știu până unde merg, și mă opresc la atâta. De fapt, Iosif judecă similar: este adevărat că există darul, dar vine de la Spiritul Sfânt, deci acest dar nu e al meu, așadar nu-l merit, deci rămân fără darul lui Dumnezeu. Nu este pentru mine…

Omul drept nu acceptă daruri pentru că nu este ceva drept: ar fi ca și cum ar munci timp de o oră și ar primi 50.000 euro. Dreptul nu ar accepta acești bani, pentru că nu este ceva drept…

Economia lui Dumnezeu (modul Său de a lucra) dezorientează dreptatea noastră, reprezintă sfârșitul dreptății noastre, pentru că este numai dar; în Împărăție se intră prin dar și har (grație). Dar harul – pentru a fi acceptat – are nevoie de mărinimie. Omul este creat pentru Dumnezeu, dar nu-L poate face pe Dumnezeu, ci doar poate să-L primească precum un dar. Acest fapt este valabil în fiecare relație: celălalt este mereu un dar, nu-l produc eu; dacă-L creez eu pe Domnul, El ar fi ca mine… celălalt este mereu un dar de grație, de har, dacă-L accept și nu pentru că-L merit…

Noi însă mereu suntem blocați pe meritele noastre. Un copil nu se bazează pe meritele sale și astfel acceptă toate posibilitățile… Noi fiind blocați pe merite, nu acceptăm posibilitatea ultimă a omului, care stă dincolo de orice merit al său: este curajul de a dori, de a ne încrede și este credința lui Avram, e credința Mariei.

Ce s-ar fi întâmplat cu Maria, dacă atunci când îngerul i-a vestit că va naște un fiu, ea ar fi răspuns: „Poate greșești, eu nu sunt vrednică, mergi la altcineva”… Noi facem mereu astfel. Acest lucru înseamnă că Cuvântul niciodată nu trebuie să intre în noi datorită simțului nostru de nevrednicie, o percepție de a noastră care nu vine de la Dumnezeu… Dumnezeu nu ne inspiră sensul nevredniciei, ci al umilinței și mărinimiei, ambele necesare pentru a primi darul.

Așadar noi intrăm în Evanghelie cu această deschidere în suflet și ca să primim imposibilul, pentru că darul pe care Dumnezeu ni-l face este „imposibil”…

Să privim istețimea drepților pentru a refuza darul: adică Iosif caută o cale și spune „Nu o pot alunga pentru că aș expune-o public, ca și cum ea ar fi făcut ceva rău, însă nu a făcut nimic rău. Deci nu o alung. Căci așa aș învinui-o pe ea și ar fi nedrept. Însă nu pot nici să o țin pentru că atunci aș greși față de mine… pentru că nu o merit nici pe ea și nici darul prezent în ea”. Atunci îmi arăt credința, adică nu o alung, ci o las în secret. Deci omul drept caută el să afle soluțiile – soluțiile sale – și le găsește, făcând astfel două nedreptăți: atât lui personal, cât și Mariei. Și este o soluție care nu vine de la Dumnezeu. În acest fel dreptul arată că nu are credință: fără vestire, fără Cuvântul care ne spune ce să facem, dreptatea noastră rămâne fără Dumnezeu.

v. 20

²⁰ După ce cugetase el acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt.

„Iosif se gândește la aceste lucruri”, înseamnă că le ține în el, le rumegă: orice decizie ar lua ar fi greșită, dar trebuie să ia o hotărâre, căci nu are nicio alternativă.

Și gândindu-se la aceste lucruri, „îi apare un înger”. Îngerul este foarte important… Înger înseamnă vestitor, cel care transmite Cuvântul.

Cuvântul ne revelează planul lui Dumnezeu… Noi nu avem nevoie de viziuni ale îngerilor pentru că îngerul deja există: este Cuvântul care ne vestește. Pentru noi îngerul este înlocuit de Cuvânt! Îngerul, vestitorul este însuși vestirea, adică Cuvântul, ceea ce înseamnă că numai Cuvântul lui Dumnezeu ne scoate (ne ajută să ieșim) din sărăcia noastră, din pretenția de a fi drepți cu puterile noastre.

Acest înger apare „în vis”… Iosif visează mereu. Niciodată nu trebuie să dăm multă atenție viselor, decât în sfera psihologiei, unde au o altă valoare și însemnătate. Noi suntem credincioși, iar pentru noi visele nu au valoare… Cum de îngerul îi apare în vis? Apoi, niciodată să nu credem viziunilor!!! Pentru că deja ne-a apărut Fiul omului în gloria Sa, la schimbarea la față, unde Tatăl ne-a poruncit să-L ascultăm pe El, care ne-a arătat demnitatea pe care o avem… Aceasta este singura viziune pe care noi – credincioșii – o avem.

În textul nostru se spune că „apare în vis”. Visul este simbolul morții, atunci când omul nu mai face nimic… Visul este în profundul omului… Iar Cuvântul Domnului izvorăște din profuditatea omului tocmai atunci când tace, când nu vorbește… Partea rea este atunci când confundăm visele sau dorințele noastre cu Cuvântul lui Dumnezeu…

Îngerul îi spune: „Nu te teme”. De fiecare dată când Dumnezeu se revelează, spune „Nu te teme”. Pentru că raportul fundamental dintre om și Dumnezeu este guvernat de frică, adică de lipsa credinței. Teama este o minciună și ne îndepărtează de Dumnezeu. Frica niciodată nu vine de la Domnul. Frica este tot ceea ce te îndepărtează de Dumnezeu și chiar te îndepărtează de dar. Atunci Dumnezeu spune: „Nu te teme”.

În sens religios, teama de Domnul înseamnă să-I dăm valoarea, importanța justă pe care Domnul o are. În schimb, frica ne face să fugim de Dumnezeu. De aceea când Dumnezeu se arată, trebuie să-l liniștească pe om.

Primele cuvinte ale lui Adam spuse Domnului sunt: „M-am ascuns, pentru că mi-a fost teamă”. De aceea, când Dumnezeu ni se arată, mereu ne spune: „Nu te teme”. Semnul lucrării și prezenței lui Dumnezeu întotdeauna este bucuria. De aceea orice sentiment de frică, de neîncredere, de singurătate, de descurajare, niciodată nu vine de la Domnul, oricare ar fi situația, ci ne îndepărtează de El. Dumnezeu este Cel care ne dă bucurie, curaj, putere, în orice situație; nu în baza inconștienței, ci pentru că ne dă puterea lui Dumnezeu, „con-solarea”, adică suntem cu El.

„Nu te teme să iei”. Dumnezeu vrea să ni se dăruiască, deci, să nu ne temem să-L luăm. Deja omul – Adam – a încercat să-L ia pe Dumnezeu… Acum îi este frică. Dar Domnul îi spune: nu te teme să iei, căci acesta – Mesia – este un dar pentru tine. Tu ai greșit să-l iei, pentru că nu l-ai luat pe Dumnezeu, ci pe opusul său… Ai vrut să iei o imagine a lui Dumnezeu care să fie puternică, acel dumnezeu pe care tu ți-l închipuiai să fie orgolios, dar acela nu există. Ia însă acest dar care vine din Maria… Ia-L cu tine. El vrea să fie cu tine.

Textul nu spune „ia-L pe El”, ci „ia-o pe Maria, logodnica ta”, adică Îl ai pe El numai luând-o pe Maria. Acest fapt este un adevăr constant: credința se transmite prin apostoli, prin cei care au luat-o de la început și au transmis-o până la noi… Noi luăm credința de la ei… Și este necesar ca noi să luăm darul de la Maria, de la Biserică, de la cei care au crezut mai înainte de noi, altfel ar însemna că noi ne-o inventăm, că-L inventăm pe Dumnezeu, că inventăm mântuirea… Și atunci nu mai este Cristosul… Noi credem în Cristos (Mesia) istoric, care este mântuirea noastră și care și-a asumat trup în Isus.

La fel și în zilele noastre, dacă noi nu luăm darul Mesiei împreună cu Maria, cu comunitatea, cu Biserica, nu-L luăm pe Cristos, deoarece Cristos este Fiul Tatălui și fratele tuturor. Dacă fugim de Maria, de Biserică, înseamnă că fugim de Isus. Înseamnă că noi fugim de El pentru că nu ne recunoaștem ca fii și frați. Este interesant că „jocul” nostru cu Dumnezeu, în realitate se joacă în a o lua pe Maria…

„Pentru că ceea ce se naște în ea nu este lucrarea unui om, ci lucrarea lui Dumnezeu”. Maria este cea dintâi care ia acest dar ca fiind lucrarea lui Dumnezeu, nu ca lucrarea a ei. De fapt, prima erezie este aceea de a-L separa pe Cristos de trup… de trupul Mariei, care corespunde faptului de a-L separa de trupul fraților, care sunt trupul lui Cristos. Astfel creștinismul este redus la o ideologie, la o iluminare. Dar așa nu mai este creștinism: nu mai este poporul lui Dumnezeu alcătuit din fiii lui Dumnezeu, care trăiesc ca frați.

„Ce este zămislit în ea, vine de la Spiritul Sfânt”… Spiritul Sfânt este viața lui Dumnezeu, este iubirea dintre Tatăl și Fiul: iată că prin acest dar ne este dată iubirea dintre Tatăl și Fiul, în comuniune cu toți frații.

Deci noi primim darul Spiritului, adică rodul acestui dar, care este Isus, care ne include în realitatea Darului.

v. 21

²¹ Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”.

Ea, Maria, naște un fiu. Nu Iosif procrează fiul și nici noi! Fiul deja este zămislit în Maria. Însă Iosif îi dă numele, adică identitatea… „A da un nume” înseamnă că ești tată, iar El e fiul tău… „A chema pe nume” înseamnă a intra într-o comuniune liberă; a chema pe nume, este darul însuși al lui Dumnezeu – Isus – adică Dumnezeu mântuiește.

Ni se explică însemnătatea acestui nume… Numele este așa cum persoana este pentru alții: Cine este Dumnezeu pentru noi? Este Isus! Adică este Cel care ne mântuiește de păcate. Vom explica în alte cateheze tema centrală a „mântuirii de păcate…”. Așadar mântuirea înseamnă „mântuirea de păcate, din faliment, din moarte, din separarea de Dumnezeu și de frați…”.

Numele exprimă misiunea pe care o are persoana: iar misiunea lui Isus – Dumnezeu mântuiește – va fi tocmai aceea de a ne mântui…

Maria Îl naște, iar Iosif Îi dă numele… „Isus” – Dumnezeu mântuiește – este realizarea așteptării omului dar și a făgăduinței lui Dumnezeu… Ier. 31, 34: „că toți de la sine Mă vor cunoaște, de la mic până la mare, zice Domnul, pentru că Eu voi ierta fărădelegile lor și păcatele lor nu le voi mai pomeni”.

vv. 22-23

²² Toate acestea s-au petrecut ca să se împlinească ceea ce fusese spus de Domnul prin profetul care zice: ²³ Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi îi vor pune numele Emmanuel, care înseamnă Dumnezeu-cu-noi.

Ceea ce s-a petrecut cu Maria și cu Iosif nu este ceva întâmplător, ci este „împlinirea a ceea ce este scris în Biblie”. Cu alte cuvinte, din veci Dumnezeu a dorit să se unească cu omul, să se dăruiască omului și să fie primit de acesta, iar acum „se împlinește ceea ce este scris în Scriptură”. Se citează Isaia, care vorbește despre „fecioara care va zămisli…”. Textul ebraic spune „o fată va zămisli”. În Evanghelie este folosită noțiunea de „virgină (fecioară)”, pentru a indica fecioria Mariei, care este fundamentală în sfera credinței, pentru a înțelege că Isus este Fiul lui Dumnezeu, că nu e făcut de om, ci dăruit omului. Iar omul colaborează la nașterea Sa după trup. Noi colaborăm ca să-L primim în trupul nostru, dar nu pentru că-L facem, ci pentru că-L primim, la fel ca Maria. Și este una din temele fundamentale ale Bibliei: omul este cel care-L primește pe Dumnezeu, este mireasa, primirea lui Dumnezeu.

„Și va naște Fiu și vor chema numele Lui: Emanuel”.

Este interesant că numele sunt două: „Îl vei numi Isus”. Isus este numele personal, care înseamnă „Dumnezeu mântuiește” și apoi va fi numit „Emanuel”; acest Isus este însuși Dumnezeu. Emanuel este cel mai frumos nume al lui Dumnezeu, pentru că este Dumnezeu în esența Sa, care este iubire și companie, și care se manifestă nouă în esența Sa, intrând în tovărășia noastră: Dumnezeu cu noi. „A fi cu” este calitatea Sa fundamentală: Dumnezeu ca tovărășie, ca dar, ca un victorios camarad asupra singurătății, ca iubire și comuniune.

La sfârșitul Evangheliei Isus se va numi tocmai astfel: „Eu voi fi cu voi până la sfârșitul veacurilor, în fiecare zi”.

v. 24

²⁴ Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat-o la sine pe soţia lui

În toată Evanghelia după Matei, Iosif și Maria nu spun un cuvânt, fiind o tăcere absolută: o tăcere care, însă, primește și înfăptuiește Cuvântul.

Așadar „Iosif a făcut așa precum i-a poruncit îngerul Domnului” și ni se spune ce i-a poruncit îngerul: „și a luat la el pe logodnica sa”.

Iosif este împlinitorul perfect al Cuvântului, și este tema fundamentală în Evanghelia după Matei: ce trebuie să facă omul? Să asculte Cuvântul, să-L primească și să-L împlinească. Tocmai astfel dă trup Cuvântului, dă trup lui Dumnezeu în viața sa, devine fiu; intră în comuniune cu Dumnezeu ca fiu.

v. 25

²⁵ şi nu a cunoscut-o înainte ca ea să fi născut un fiu. Şi i-a pus numele Isus.

Îngerul i-a poruncit unele lucruri… Ce face Iosif? Le împlinește pentru că ia cu el pe logodnica sa; apoi ea va naște și el va da nume pruncului.

Iosif face tot ceea ce i s-a spus… Cuvântul spus de înger lui Iosif devine istorie în el, înfăptuire, executare a Cuvântului. Tocmai astfel Iosif intră în istoria Fiului lui Dumnezeu, dă trup Cuvântului în viața sa, și el devine ca Maria.

În concluzie, pericopa rezolvă enigma din textul precedent al celor 14 generații de trei ori, generații deschise la început și la sfârșit, deci nu erau 14, și, în plus, Isus nu vine de la aceste generații. Cum ajunge Isus să se înrudească cu aceste neamuri? Prin atitudinea lui Iosif, care, de fapt, este atitudinea credinciosului. Este atitudinea lui Avram care devine fiul lui Dumnezeu, e atitudinea Mariei care devine Maica lui Dumnezeu, este atitudinea fiecăruia dintre noi, care devenim fiii lui Dumnezeu tocmai ascultând Cuvântul, și devenim ca Maria, adică maici, generând Cuvântul în viața noastră.

Pericopa ne prezintă atitudinea fundamentală a credinței noastre, față de darul pe care îl primim – nu în baza meritului – ci pentru că-l primim. Deci să nu ne temem, ci să-l primim, căci acest dar deja ne-a fost făcut: în urmă cu 2000 de ani a fost dat Mariei, și celor care, la fel ca ea, l-au primit, adică Iosif, apostolii, Biserica, până la noi… Așadar acum toți cei care doriți, să nu vă fie frică să primiți acest dar, prin Maria.

Principala obiecție față de acest dar este: omul drept spune că „nu-i just să-l ia, căci nu-l merită…”. Deci ceea ce se împotrivește făgăduinței lui Dumnezeu nu sunt păcatele noastre – se va numi Isus, mântuiește de păcate – ci este „dreptatea” noastră: fiind drepți, nu-L putem accepta…