Cap. 12 ne introduce în polemicile dintre Isus și farisei, între Cel care împlinește toată dreptatea legii și cei care respectă legea în mod formal și sunt tutorii ei rigizi.

Acest capitol prezintă disputele care-L conduc pe Isus la pierzanie, la condamnarea Lui la moarte. Acest lucru înseamnă că disputele din acest capitol nu sunt secundare și nu privesc doar problemele din acel timp.

Primele două evenimente sunt centrate pe sabat, adică se întâmplă sâmbăta, și sunt o încălcare a legii, a însemnătății zilei sâmbetei din partea lui Isus.

Primul text îl vom explica în această cateheză referindu-ne la faptul de a mânca în ziua sâmbetei.

Se citește Mt. 12, 1-8

¹ În acel timp Isus trecea printre lanuri de grâu, într-o sâmbătă. Discipolilor săi le era foame şi au început să rupă spice şi să le mănânce. ² Dar fariseii, când au văzut, i-au spus: „Iată, discipolii tăi fac ceea ce nu este permis să facă în zi de sâmbătă”. ³ Atunci le-a zis: „Nu aţi citit ce a făcut David când îi era foame, lui şi celor care erau cu el: ⁴ cum a intrat în casa lui Dumnezeu şi au mâncat pâinile ofrandei pe care nu avea voie să le mănânce nici el, nici cei care erau cu el, decât doar numai preoţii? ⁵ Sau nu aţi citit în Lege că în zi de sâmbătă preoţii încalcă sâmbăta în templu şi sunt nevinovaţi? ⁶ Dar eu vă spun că aici este unul mai mare decât templul! ⁷ Dacă aţi fi înţeles ce înseamnă: Îndurare vreau şi nu jertfă, nu i-aţi fi condamnat pe cei nevinovaţi. ⁸ Căci Fiul Omului este stăpânul sâmbetei”.

Ce înseamnă sabatul? Dar legea care vrea să tuteleze sabatul?

Sabatul pentru Israel e un lucru mare, care are legătură cu Domnul. Sabatul este prima zi, dar și ziua dincolo de timp. Cu alte cuvinte, sabatul e rădăcina (izvorul) și sfârșitul timpului, adică al vieții; este însuși Dumnezeu, viața Sa, răspândirea Sa, revelarea Sa, faptul că El ni se comunică, ne împărtășește viața Sa.

Povestirea creației din Geneză se încheie în ziua sabatului în care Dumnezeu însuși se odihnește… adică ziua în care Domnul stă, dar se extinde prin faptul că se comunică nouă…

Israel a făcut multe reflecții despre sabat, arătându-și iubirea față de el.

Ce înseamnă legea sabatului? Ce doresc să atingă sau să obțină printr-o lege despre sabat care a devenit tot mai complexă, având ca scop respectarea sabatului?

Au vrut să se dea indicații tot mai detaliate pentru a nu greși calea… dar au sfârșit prin a obține o cale complicată. Au dorit să ofere recomandări, certitudini pentru a ajunge la final.

Înaintea sabatului, a însemnătății lui și a acestei legi minuțioase și detaliate – care vrea să tuteleze sabatul – Isus dă un sens nou sabatului. Cu alte cuvinte, versetul 8: „Fiul omului e Domnul sabatului ne arată foarte clar că Isus se identifică cu sabatul: „Eu sunt sabatul”. Așadar, adevăratul sabat e Isus.

Apoi Isus încalcă sabatul, adică merge dincolo de legea sabatului.

Prin urmare, Isus încalcă, dar nu în sensul că disprețuiește sau calcă în picioare legea sabatului, ci în sensul literar al cuvântului „merge dincolo de, depășește” și astfel ajunge la împlinirea legii sabatului.

Acest adevăr reiese din Evanghelia după Matei în care se spune că Isus împlinește orice lege, realizează în mod deplin orice dreptate.

În acest loc, Isus încalcă legea sabatului, împlinind, realizând pe deplin sensul sabatului și intenția legii sabatului.

Acest capitol urmează cuvintelor din cap. 11 care redau invitația lui Isus „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și în Mine veți afla odihnă”. Așadar, sabatul este Isus! Apoi vom vedea și faptul că adevăratul templu e Isus!

Oboseala persoanelor la care se referă Isus – de la sfârșitul cap. 11 – e oboseala generală a celor care-L caută pe Domnul, a celor osteniți de încercarea obsesivă de a respecta legea.

v. 1

¹ În acel timp Isus trecea printre lanuri de grâu, într-o sâmbătă. Discipolilor săi le era foame şi au început să rupă spice şi să le mănânce.

„În vremea aceea” indică legătura cu scena revelației în favoarea celor „mici” (a celor incapabili să spună multe cuvinte, dar capabili să primească Cuvântul) și cu tema odihnei persoanelor obosite.

În acel moment, Isus „trece printre lanurile de grâu”… Imaginea venirii lui Isus în mijlocul câmpului care oferă hrana de bază – pâinea – face referire la grâu, adică la importanța Euharistiei.

Isus mergea… Acțiunea pe care Isus o împlinește – acest a merge printre semănături – nu e determinată de neatenție sau de obrăznicie, ci e un semn de dominare, de stăpânire în sens profund. El se mișcă pe teritoriul Său, dar nu face aluzie la posesia materială… Ci El se simte ca acasă… Și este acasă la El și-n timpul sabatului.

Isus trece. Îl urmează discipolii cărora le este foame.

Foamea este ultimul imbold determinant al discipolului pentru a-L urma pe Isus. Un om poate să-L urmeze pe Isus din motive nobile, în baza unor alegeri chibzuite, însă discipolul din toate timpurile-L urmează pe Isus în special pentru că-i este sete și foame de un sens (de o însemnătate) pentru viața sa. Discipolul, în mod radical, este mișcat să-L urmeze pe Isus pentru aflarea unui sens pentru viață, pentru căutarea plinătății vieții și a relațiilor…

Discipolii încep să culeagă spice și să le mănânce… Numai Matei, dintre sinoptici, notează foamea discipolilor și faptul că ei mănâncă…

Poate că nu reușesc să se sature cu câteva boabe de grâu, dar încep să guste hrana care le e oferită de Isus. Ei mănâncă grâul… Grâul face referire la pâinea care va fi însuși Isus (adică pâinea care e Isus ca și Cuvânt și e Isus ca trup și sânge) și care ne este dăruită – așa spune Ioan – tocmai pentru a ne potoli foamea și setea.

Și e „sâmbătă”… Acest cuvântul nu este doar un dat cronologic, ci unul teologic, adică revelează… Tocmai în ziua sâmbetei Dumnezeu ne dă spațiu, iar noi îi facem loc lui Dumnezeu, fapt pentru care ne hrănim cu Dumnezeu, cu Cuvântul Său, cu comuniunea Sa.

v. 2

² Dar fariseii, când au văzut, i-au spus: „Iată, discipolii tăi fac ceea ce nu este permis să facă în zi de sâmbătă”.

Spuneam că „era ziua sâmbetei”. Și acest lucru îl notează fariseii. Ei știu că este sabat, deci observația lor este o critică adusă lui Isus.

Fariseii sunt persoanele care caută să trăiască legea în profunditate, dar, aparținând categoriei inteligenților și prudenților despre care am vorbit în finalul cap. 11, consideră respectarea legii ca fiind viață: trăiește omul care respectă legea, chiar cu prețul de a muri de foame…

Fariseii nu sunt doar cei care respectă legea, ci și tutorii (apărătorii) legii, fapt pentru care ei critică, fac observații: „Discipolii Tăi fac ceea ce nu e licit”.

Observația lor e adevărată. Normele despre sabat spun explicit că e interzis să se adune grâul sâmbăta, apoi să-l mănânce. Dar e just și opusul, faptul că discipolii, urmându-L pe Isus, își însușesc ca fiind o lege faptul de a mânca sâmbăta… Și mănâncă în zi de sâmbătă însăși viața lui Dumnezeu, deci se hrănesc cu Dumnezeu.

Diferența dintre aceste două poziții nu este lipsită de importanță: fariseii mor în baza prescrierilor legii, iar discipolii trăiesc în baza pâinii pe care însuși Dumnezeu o dă prin Isus.

Spunând că „Nu am venit să abolesc legea, ci să o duc la împlinire”, Isus nu desființează sâmbăta, Isus nu încalcă sabatul, ci El – ducând legea la împlinire – pătrunde în inima sabatului. Deja în timpul lui Isus, în iudaism era o prescripție care prevedea că salvarea unei vieți putea permite încălcarea sabatului. Și în zilele noastre este valabil acest lucru. Și în Biserica Catolică poate fi „încălcată” porunca duminicii datorită grijii față de copii sau oameni bolnavi. Așadar, tot ceea ce este în favoarea vieții permite „încălcarea” unei norme, a unei porunci…

O zicală rabinică spune: „Prescripțiile despre sabat – care permit puțină Biblie și multe norme – sunt precum munții atârnați de un fir de păr și nu au bază”. Cu alte cuvinte, până la urmă prescripțiile devin atât de multe, încât se pierde inima, sensul mesajului Biblic, care era odihna lui Dumnezeu și a omului, odihna sclavilor și a animalelor, adică odihna. Se pierde de fapt intrarea în viață: odihna în favoarea vieții.

vv. 3-4

³ Atunci le-a zis: „Nu aţi citit ce a făcut David când îi era foame, lui şi celor care erau cu el: ⁴ cum a intrat în casa lui Dumnezeu şi au mâncat pâinile ofrandei pe care nu avea voie să le mănânce nici el, nici cei care erau cu el, decât doar numai preoţii?

Isus răspunde, bazându-se pe două citate din VT.

El începe, întrebându-i: „Nu ați citit?”. Iar în final spune: „Dacă ați fi înțeles”.

Prin răspunsul Său – bazat pe Biblie – Isus nu vrea să afirme că „legea permite excepții”, ci El se folosește de unele episoade din VT pentru a proba și a documenta faptul că se poate merge dincolo de sabat, că se poate încălca sabatul pentru a ajunge la o însemnătate mai profundă care completează însemnătatea sabatului din VT.

Mai întâi, Isus povestește despre David (1Sam 21,1-10) care, intrând în Templu împreună cu tovarășii săi, a mâncat pâinile punerii înainte. Erau pâinile care erau prezentate înaintea altarului, în Templu, oferite ca semn al rodului pământului și al muncii omului. Lor nu le era permis să mănânce aceste pâini. Însă David face acest gest care încalcă legea, dar care are o mare însemnătate.

David e figura lui Isus, e un fel de anticipație a lui Isus, ceva ce ne ajută să înțelegem ceea ce se va întâmpla. David nu este conștient de ceea ce se va întâmpla cu Isus. Dar nu aceasta e problema, ci omul care va citi acest eveniment din Biblie la lumina celor săvârșite de Isus, va înțelege că deja David, prin gestul său, a prefigurat, a vestit mai dinainte comportamentul lui Isus.

Isus spune: „Mai mare decât David este aici”, ceva mai mare decât Templul în care erau oferite acele pâini.

Așadar, textul din 1 Sam. ne prezintă încălcarea lui David ca prevestire a ceea ce va face Isus, Mesia; ca o intuiție a ceea ce Isus va da.

David nu mănâncă pâinile numai pentru a conserva viața sa și a tovarășilor săi, ci gestul său are o însemnătate mai mare, care se deschide către viitor, spre gestul care va fi împlinit de Isus. David nu face un fetiș din lege, ci o interpretează și merge dincolo de ea, iar Isus împlinește ceea ce doar este indicat de David.

Isus spune: „Eu sunt pâinea coborâtă din cer”; dar spune și „Hrana și băutura Mea e să fac voia lui Dumnezeu”. Așadar, noi trebuie să intrăm în profunditatea însemnătății ascultării Cuvântului, a frângerii pâinii – Euharistia – și a vieții frățești.

vv. 5-6

⁵ Sau nu aţi citit în Lege că în zi de sâmbătă preoţii încalcă sâmbăta în templu şi sunt nevinovaţi? ⁶ Dar eu vă spun că aici este unul mai mare decât templul!

Al doilea citat e luat din Cartea Numerilor 28,9, loc în care se descrie faptul că preoții aduc jertfa în Templu, sâmbăta, fără vină. Mai mult, ei săvârșesc un act de cult, un gest plăcut lui Dumnezeu.

Isus, apelând la gestul preoților, ne spune că aici, tocmai datorită prezenței Sale, se împlinește ceva care nu doar că nu are vină, ci e plăcut lui Dumnezeu.

Se subliniază că Isus e mai mare decât Templul. Pentru că Isus, în umanitatea Sa fizică, trupească, este Templul viu al lui Dumnezeu. Deci, prin El, discipolul de atunci, dar și noi avem acces la Dumnezeu, avem posibilitatea unui raport adevărat cu Dumnezeu… Apoi ceea ce făceau discipolii – mâncau grâul – are un sens profund, fiind un adevărat act de cult, plăcut lui Dumnezeu.

Când Matei a scris aceste cuvinte, deja Templul a fost distrus… Să ne închipuim distrusă Bazilica Sf. Petru, iar papa și mulți creștini deportați… Să ne imaginăm tulburarea evreilor în jurul anului 70 după Cristos, dar și cea a comunității lui Matei care – în timpul în care a fost scrisă Evanghelia – probabil încă respecta sabatul, chiar dacă imediat creștinii au început să celebreze ca zi a Domnului duminica…

În acest text avem un răspuns profund: adevăratul Templu e Isus. A ne închipui că Isus e Templul Domnului, că Isus e Templul, e Domnul, și că noi – care suntem discipolii lui Isus – suntem chemați să devenim Templul Domnului, după cum ne spune Pavel în Ef. „Templul Domnului edificat pe temelia apostolilor și a profeților, având ca piatră din capul unghiului pe însuși Isus”.

Isus e văzut ca fiind piatra din capul unghiului, aruncată de zidari, care devine piatra din capul unghiului a acelei construcții care e trupul lui Cristos, Biserica Sa.

Ca o concluzie a celor două citate din VT, putem afirma că împreună cu Isus, discipolii din toate timpurile în simplitatea lor, dar și noi, suntem înrudiți cu regele David și cu preoții care oferă pâinea în Templu.

Al treilea citat din VT este Os. 6,6.

v. 7

⁷ Dacă aţi fi înţeles ce înseamnă: Îndurare vreau şi nu jertfă, nu i-aţi fi condamnat pe cei nevinovaţi.

E un verset profund pe care l-am aflat deja și în Mt. 9,9 ș.u., în care ni se povestește despre chemarea vameșului Levi și despre ospățul pe care acesta-l dă lui Isus și celor din tagma sa, toți colaboratori ai romanilor. Isus mănâncă împreună cu ei și e criticat de farisei… Dar Isus se simte bine cu păcătoșii, pentru că El e medicul care a venit „nu pentru sănătoși, ci pentru bolnavi”. Isus e Cel care a venit să ne aducă iertarea. Iar de iertare au nevoie cei care greșesc, nu presupușii drepți. Și, în acest loc, Isus citează textul din Osea, de la cap. 6: „Eu vreau milă; Eu dau milă” și deci Eu cer, nu impun, să se dea milă, nu dreptate, nu rigoare, nu duritate cu sine și nici duritate în judecarea altora…

Cuvintele lui Osea citate de Evanghelie sunt substanța întregii Biblii, căci întreaga Biblie cântă mila lui Dumnezeu pentru noi, adică iubirea necondiționată a lui Dumnezeu pentru noi. În Ps. 145 se vorbește despre duioșia Sa, care se revarsă peste toate creaturile. Ps. 136 subliniază că întreaga creație și evenimentele istoriei spun că iubirea Sa susține totul.

Faptul că noi interpretăm Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind o lege denotă orbirea noastră, împietrirea inimilor noastre… Noi privim chiar și NT – Evanghelia – ca fiind o lege, o normă… Și acest lucru ne face duri, insensibili și ne determină să-i condamnăm pe alții!

Riscul e să condamnăm fără milă în loc să ne apropiem de milă, mâncând pâinea oferită de Isus. Stă scris în Iacob 2,13: „Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Și mila biruie în fața judecății.”.

Prima parte a versetului este: „Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă”. Dar nu există o judecată a lui Dumnezeu – care ne exclude sau ucide – ci judecata fără milă împotriva sa o pronunță omul care nu-i milostiv, cel care nu primește mila Domnului și nu o dă mai departe…

v. 8

⁸ Căci Fiul Omului este stăpânul sâmbetei”.

Acest verset este o sinteză și o definiție date de Isus despre Sine însuși.

În contextul discuției despre sabat, El spune „ca Fiu al omului”, ca om, în umanitatea Sa, faptul că El se identifică cu sabatul, adică cu însuși Dumnezeu. Isus se prezintă ca fiind timpul și spațiul lui Dumnezeu, adică timpul și spațiul în care Dumnezeu ni se comunică așa cum este, adică Milă, Iubire, Împărtășirea vieții, precum ceva care ne face să trăim. Și toate acestea sunt „legea Sa”. Acesta e sensul încălcării Sale, al trecerii Sale dincolo de sabat, spre începutul libertății creștine. E faptul pentru care mâncăm și trăim prin Fiul, pâinea noastră, viața noastră. Și deci Îl cunoaștem și-L iubim pe Tatăl, dar și pe frații noștri.

Fiul omului, Isus, este Domnul sâmbetei.

Un rabin spunea că nu atât Israelul a păzit și apărat sabatul – fapte care fac legătura cu interpretările noastre despre Dumnezeu și despre Cuvânt în sens de lege, și nu ca Evanghelie, ca har – ci sabatul l-a apărat pe Israel. Noi suntem obișnuiți să credem – luând ca exemplu respectarea duminicii – că noi trebuie să apărăm acest precept, să păstrăm duminica, să respectăm o serie de reguli ale vieții morale și astfel să ne simțim împăcați… Isus vrea să ne sugereze o răsturnare a acestei perspective (gândiri), adică duminica – sau sabatul, pentru evrei – este cea care ne apără. Altfel spus, ascultarea Cuvântului, frângerea pâinii și încercarea trăirii unei vieți frățești alcătuiesc comunitatea fraților chemați de Dumnezeu. Adică nu noi decidem să mergem la Liturghie, ci noi suntem chemați la Liturghia duminicală.

Marcu ne spune că nu omul e creat pentru sabat, ci sabatul e creat pentru om… Acest verset lipsește în Matei, fiind înlocuit de cuvintele: „Milă vreau și nu jertfă”.

„Omul e creat pentru sabat, dacă ar trăi viața de grație (har), dar neputând să trăiască această viață din cauza păcatului, sabatul însuși – adică Isus – îi vine în întâmpinare pentru a se dărui celor care nu mai puteau să-L întâlnească”. Așadar, nu noi apărăm sâmbăta, ci sâmbăta ne apără; nu noi trebuie să-L apărăm pe Dumnezeu într-o lume păgână, ci noi trebuie să descoperim urmarea lui Cristos și să primim grația Sa…

Durerea care ne cuprinde – atunci când nu suntem capabili, din cauza păcatului nostru, să trăim o viață creștină demnă – ne poate trece, dacă ne gândim că putem să-L urmăm datorită harului, grației lui Isus care ne cheamă și vine în întâmpinarea noastră în sabat pentru a ne da viața Sa și odihna Sa…