Matei 12,38-42

Psalmul vorbește despre diferitele semne ale lui Dumnezeu. Primul semn este creația, și „întreaga creație” vorbește despre Dumnezeu. Este un cuvânt fără să folosească cuvântul, este cuvântul lucrurilor create și fiecare lucru indică iubirea lui Dumnezeu pentru om… În partea a doua a psalmului se vorbește despre celălalt semn al lui Dumnezeu: cuvântul Său, Legea; apoi, despre un al treilea semn al lui Dumnezeu, un semn interior: bucuria inimii, dulceața din cerul gurii și este ceea ce Domnul provoacă în noi. Și se încheie cerând ca Domnul să mă salveze de păcatul cel mare, adică de orgoliu, căci atunci pot citi și interpreta semnele.

Ce poate face Domnul cu un om care-i orgolios, care nu știe sau nu vrea să interpreteze semnele, care nu vrea să accepte semnele pentru că păcătuiește împotriva Spiritului? Oare Dumnezeu, înaintea răului extrem, al păcatului împotriva Spiritului, al refuzării adevărului, spune: „răbdare”? Oare afirmă: „Eu am făcut tot posibilul…? Deci, nici Eu nu mai pot face nimic?”

Textul evanghelic răspunde acestei probleme… ce semn dă Dumnezeu celor care nu vor să creadă în semne…

Se citește Mt. 12, 38-42

38 Atunci unii dintre cărturari şi farisei i-au spus: „Învăţătorule, vrem să vedem un semn de la tine”. 39 Dar el le-a răspuns: „Această generaţie rea şi adulteră cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul lui Iona profetul: 40 aşa cum Iona a fost trei zile şi trei nopţi în burta peştelui, tot aşa Fiul Omului va fi trei zile şi trei nopţi în sânul pământului. 41 Oamenii din Ninive se vor ridica la judecată cu generaţia aceasta şi o vor condamna pentru că ei s-au convertit la predica lui Iona şi iată aici unul mai mare decât Iona. 42 Regina din Sud se va ridica la judecată cu generaţia aceasta şi o va condamna, pentru că ea a venit de la marginile pământului ca să asculte înţelepciunea lui Solomon şi iată aici unul mai mare decât Solomon.

Pericopa începe cu fariseii și cărturarii care cer semne…

Fariseii și cărturarii amintiți sunt aceiași care au decis să-L ucidă pe Isus, sunt aceiași care, văzând ceea ce face Isus – anume că eliberează de Spiritul răului – Îl acuză că este mână în mână cu satana… sunt aceia care fac păcatul împotriva Spiritului, adică mint împotriva adevărului pe care-l cunosc.

În textul nostru, tocmai ei cer semne… Cererea semnelor indică ceva precis: ei le cer pentru că niciun semn nu le este îndeajuns. Ei nu vor să creadă, deci spun: „Semnele nu sunt suficiente. Dă-ne altele, apoi altele, apoi altele… la infinit”.

Pentru cine nu vrea să creadă, pentru cine păcătuiește împotriva Spiritului Sfânt, pentru cine a decis să-L omoare, ce semn poate da Domnul?

Este clar că pentru un credincios totul este un semn, însă pentru un om prea credul, totul e semn… Deci, avem nevoie de discernământ pentru a interpreta semnele. Așadar, totul este semn, dar cu discernământ…

Dar pentru un om care nu știe interpreta sau nu vrea să interpreteze sau vrea să interpreteze mereu în sens invers… ce semn poate să dea Dumnezeu?

Nu înseamnă că înaintea răului Dumnezeu pierde. Celor care nu doresc să accepte semnele, Dumnezeu le dă semnul lui Iona. Nu le dă niciun alt semn decât cel al lui Iona. Ce semn este cel al lui Iona?

Vom vedea în textul nostru: semnul pe care Dumnezeu îl dă tuturor este „semnul Său”. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu în diferitele Sale revelații dă unele mici semne, celor care nu cred le dă semnul extrem, semnul lui Iona.

Mai mult, cel care nu crede provoacă în El exact ceea ce El este. De fapt, atunci când un om mă provoacă, face să iasă din mine ceea ce sunt: dacă sunt irascibil, face să iasă din mine mânia. La fel, în Dumnezeu… cel rău provoacă ieșirea la lumină a esenței Sale. Cu alte cuvinte, răul, mizeria provoacă mila Sa. Fapt pentru care, înaintea răului extrem al celor care-L refuză, Dumnezeu dă semnul extrem al iubirii, adică semnul lui Iona: trei zile și trei nopți în pântecele pământului, adică Își dă viața.

E interesant că păcatul nostru este cel care-L provoacă pe Dumnezeu pentru ca să iasă din El esența Sa pozitivă, să se reveleze, să se exprime. Adică Dumnezeu se exprimă în afara Sa, în adevărul Său profund. Mai mult, păcatul nostru confecționează semnul lui Dumnezeu. Păcatul nostru este cauza crucii. Iar crucea este semnul maxim al lui Dumnezeu. Și înaintea acestui semn, toți își lovesc pieptul (cf. Mt. 24,30) și se convertesc și se întorc la El pentru că este revelația lui Dumnezeu.

Vom explica acest semn…

„Unii cărturari și farisei”. E bine să gândim că fariseii și cărturarii îi cer semne lui Isus, dar e mai corect să ne gândim cum noi – la fel ca fariseii – îi cerem semne Domnului, nu ne încredem în El.

Cerem ca acest text să ne ajute să avem încredere în Domnul.

v. 38

38 Atunci unii dintre cărturari şi farisei i-au spus: „Învăţătorule, vrem să vedem un semn de la tine”.

Marcu spune „un semn din cer”. Adică ei doresc un semn clar de putere care să-i convingă pe toți, care să-i constrângă pe toți să creadă.

E interesant că aceste persoane care au decis să-L ucidă, care nu vor să recunoască adevărul pe care-l cunosc, cer un semn. Acest fapt trebuie să ne ajute să ne interogăm, să privim cu suspiciune: de fiecare dată când noi cerem semne, să ne întrebăm cu adevărat… „Oare știm să acceptăm semnele?” Lăcomia după semne, minuni este semn de necredință. Înseamnă că nu ne încredem. Pentru omul care se încrede, nu este nevoie de mari semne. Un om îți spune un cuvânt și-l crezi. Îți spune că te iubește. Tu îl crezi… Dar dacă nu te încrezi, îi ceri să-ți dea probe. Și orice probă îți dă, tu îi ceri alte probe de iubire. Acest fapt arată că tu nu te încrezi în el.

Așadar, cererea de semne e semn de lipsă de încredere. Deci tu cugeți: „Ori acesta vrea să mă înșele, ori el nu înțelege bine” și, prin urmare, dorești confirmări. De aceea, cererea de semne este exact opusul credinței. Adică eu nu mă încred în Dumnezeu. E păcatul lui Adam, care nu se încrede în Dumnezeu. Așadar, în spatele cererii de semne se află păcatul radical al omului care nu îndrăznește să se încredințeze în mâinile Domnului. Și este ceea ce L-a tulburat, L-a mâhnit pe Dumnezeu în Exod 17,7, când Israelul s-a întrebat: „Dumnezeu e în mijlocul nostru? Da sau nu? Să ne dea un semn”. Deci, în ciuda a tot ceea ce Dumnezeu a făcut, au dorit un semn…

Și noi suntem așa… „Cu tot ceea ce am făcut pentru voi, încă nu Mă credeți?” Atunci, ce semn pot să vă dau, dacă nu vreți să credeți. Credeți că sunt atât de rău ca să vă înșel și atât de imbecil încât să Mă înșel? Înseamnă că noi – atunci când Îi cerem semne… dincolo de cuvintele „fie voia Ta” – Îl considerăm pe Dumnezeu ori rău, ori prostuț…

Din această cauză, niciunul dintre cei care au ieșit din Egipt nu a intrat în pământul făgăduinței, tocmai pentru acest păcat de neîncredere de la Masa și Meriba. Pentru că ceea ce ne introduce în „pământul făgăduinței”, care înseamnă faptul de a fi fiii lui Dumnezeu și reîntoarcerea la Edenul de dinainte ca Adam să păcătuiască, este tocmai încrederea. Neîncrederea ne aruncă în deșert.

Ceea ce Isus a spus și a făcut până în acest loc sunt semne mai mult decât suficiente pentru a crede. Însă noi vrem să colecționăm semne. Ca un om care, în loc să călătorească, s-ar apuca să strângă toate semnele (indicatoarele) stradale, căci vede scris Cluj și spune: „Am ajuns”. Noi colecționăm semne în loc să mergem în direcția pe care semnele o indică. Este un fetișism al semnului, o imbecilitate absolută.

De obicei, instinctiv, religiozitatea este această cerere de semne, adică este lipsa de încredere care devine fetișism. În loc să privească însemnătatea, omul se oprește la semn, stă sub indicatorul stradal (sub semnele de circulație). În schimb, tocmai a interpreta semnul este semn de inteligență și încredere.

Dumnezeu dă semne în mod spontan. Și El vorbește prin semne, dar le dă celor care nu le pretind, adică celor care sunt dispuși să creadă. Dumnezeu nu dă niciun semn omului care-L pune la încercare, care-L ispitește. Celor care nu-L ispitesc le dă semne, dar le dă acele semne care-I sunt specifice lui Dumnezeu. Care sunt semnele tipice lui Dumnezeu? Sunt exact opusul celor pe care noi le așteptăm.

Ideea noastră despre Dumnezeu o vedem în „ispitele avute de Isus”; în Dan. 2,32 ni se prezintă un Dumnezeu care este mare, teribil, fascinant… Este idolul, statuia de aur cu picioarele de argilă… Însă pe Dumnezeul nostru îl vedem în momentul nașterii, când îngerii spun: „Acesta este semnul pentru voi”; El, în loc să fie mare, este „mic”, în loc să fie teribil, „tremură”, în loc să fie fascinant, este „înfășat în iesle”, anticipare a înfășării finale din mormânt.

Așadar, Dumnezeu dă semnele opuse celor așteptate de noi, pentru că noi avem în minte semnele idolului, adică semnele egoismului, pe care le proiectăm asupra lui Dumnezeu. El nu ne poate da aceste semne, pentru că Dumnezeu nu este așa… Aceste semne mint împotriva lui Dumnezeu și împotriva adevărului nostru. Așadar, Dumnezeu ne dă semne, dar exact opusul a ceea ce noi vrem… Și de aceea noi nu înțelegem semnele Sale.

Semnul definitiv e „semnul Fiului omului”, adică al fragilității Sale pe cruce, care este puterea lui Dumnezeu.

Trebuie să învățăm să convertim atât așteptarea noastră după semne, cât și felul semnelor așteptate pentru ca să știm interpreta semnele pe care El ni le dă.

„Noi am vrea ca Tu, Domnul, să ne dai un semn. Este clar un semn dintre cele pe care le vrem noi…”. Această cerere este greșită. Mai întâi de toate, tu nu poți să vrei semnul, căci, dacă-l vrei, însemnă că nu te încrezi. Iar dacă nu te încrezi, niciun semn nu este valid. Apoi, semnele pe care le vrei tu, niciodată nu ți le va da. Eventual ți le va da satana sau ți le vei procura tu… Iar în zilele noastre noi ne procurăm prea multe semne…

Dumnezeu se manifestă în totalitate în imaginea Fiului răstignit. Aceasta este imaginea pe care El însuși o construiește și ne-o arată. E semnul…

În VT, Dumnezeu nu a vrut să se facă imagini de-ale Sale, iar în NT, Isus spune „niciun semn, ci numai semnul lui Iona”, semnul lui Isus mort și îngropat. Așadar, nicio imagine în afară de aceasta.

v. 39

39 Dar el le-a răspuns: „Această generaţie rea şi adulteră cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul lui Iona profetul:

Isus numește generația Sa: „O generație perversă (vicleană) și adulteră (preacurvară)”.

„Per-versă” înseamnă că este îndreptată aici și acolo, dar numai în direcția corectă nu. Aceasta e perversiunea. Înseamnă că noi suntem îndreptați în toate părțile, dar numai spre Domnul nu. Toate fugile sunt bune, numai să fim departe de El.

Generația – neamul despre care vorbește Isus – sunt toate generațiile, una după cealaltă, chiar și generația noastră… Isus ne vorbește nouă, astăzi. În fond, noi suntem îndreptați spre idolii noștri și de aceea suntem „per-vertiți”. Deci trebuie să ne con-vertim, adică să ne îndreptăm spre Domnul.

Iar de la Domnul așteptăm semne care să confirme, să întărească perversiunea noastră. Cu alte cuvinte, vrem semne potrivite cu ceea ce noi gândim, cu ideile noastre, semne pe care El nu ni le va da niciodată. Mulțumim Domnului!

Apoi suntem și „adulteri”. Adulteri înseamnă că avem alte iubiri, dar numai iubirea noastră unică și fundamentală – care este El – nu o avem. Porunca este să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima… Cu alte cuvinte, inima și mintea noastră sunt îndreptate în toate părțile și cerem semne care să ne confirme direcțiile noastre… ca Dumnezeu să ne aprobe. Însă Dumnezeu nu ne aprobă.

Dumnezeu nu aprobă răul. De ce? Mai întâi, pentru că ne dăunează nouă, și apoi pentru că răul este împotriva esenței Sale.

Nouă – care suntem perverși și adulteri – ce ne poate face Dumnezeu? Mai întâi de toate, nu ne dă semne: niciun semn dintre cele pe care le vrem noi, pentru că sunt semne perverse, semne de adulter. Căci noi vrem ca Domnul să ne dea ceea ce vrem noi.

Totuși, El ne dă un semn – cel fundamental – semnul Său, care este doar al Său și este semnul lui Iona, profetul. Acest semn, chiar persoanei celei mai perverse, Domnul îl dă. Și e marele semn, semnul unic și exclusiv al lui Dumnezeu.

Noi Îi cerem Domnului să ne răspundă, să ne spună cuvinte… „Orice generație perversă și adulteră cere ca Domnul să vorbească, să răspundă”. Dumnezeu a spus un singur Cuvânt, s-a pronunțat în totalitate într-un singur Cuvânt, care este Fiul, și, în special, Isus pe cruce.

„Niciun semn nu va fi dat”. Noi spunem mereu că Domnul nu dă semne, că tace. Noi vorbim de tăcerea lui Dumnezeu… Tăcerea Lui este un lucru foarte important: e revelația Sa cea mai precisă. A tăcut înaintea sinedriului și înaintea lui Pilat. Și tăcerea Sa e marea revelație a lui Dumnezeu. Dacă ar fi vorbit, ne-ar fi condamnat. Tăcerea Sa indică faptul că nu vrea să ne condamne. Amos. 8, 4-11 vorbește despre cel mai mare blestem biblic și spune că: „Voi Îl veți căuta pe Domnul de la Orient la Occident și nu-L veți afla”, subliniind tăcerea lui Dumnezeu care nu răspunde căutărilor noastre. De ce? Amos răspunde câteva versete mai înainte: „Pentru că voi faceți nedreptatea și vreți ca Domnul să aprobe nedreptatea voastră”. E clar că tace. Așadar, tăcerea Domnului trebuie interpretată cu multă atenție.

Când Dumnezeu nu dă niciun semn, nu dă pentru că semnele stau de cealaltă parte. Când vedeți că un drum s-a sfârșit, ar trebui să vă vină ideea că poate chiar din acel punct începe și că trebuie să vă întoarceți 180° și să începeți călătoria în direcția opusă. Așadar, tăcerea lui Dumnezeu e un semn mare. E semnul că în acea direcție nu sunt semne, pentru că e greșită direcția și trebuie să mergi exact în direcția opusă. Tăcerea Domnului e semnul necesității convertirii omului și al milei Sale, pentru că nu ne condamnă.

De fapt, Domnul dă semnul lui Iona: acesta este semnul extrem al lui Dumnezeu. Celor care nu doresc să-L creadă, celor care vor să-L ucidă, celor care păcătuiesc împotriva Spiritului Sfânt, celor care mint împotriva adevărului, celor care cer sângele Său peste ei, El ce le răspunde? Le dă viața! Dă viața Sa pentru ei! Acesta e semnul lui Iona. Dumnezeu se revelează ca Dumnezeu tocmai în acest semn.

v. 40

40 aşa cum Iona a fost trei zile şi trei nopţi în burta peştelui, tot aşa Fiul Omului va fi trei zile şi trei nopţi în sânul pământului.

Isus rămâne trei zile și trei nopți în inima pământului, în abis, în moarte… Acesta este locul în care El se revelează solidar cu orice generație perversă și adulteră. E răspunsul lui Dumnezeu dat provocării răului nostru. Ce face El? Vine cu noi, vine acolo unde ne conduce răul nostru. Ia răul nostru asupra Sa, ia asupra Sa păcatele noastre, ca păcate ale Sale.

Crucea este răspunsul lui Dumnezeu dat provocării omului, e răspunsul divin – numai divin – pentru că, în acest caz, fiecare dintre noi am da răspunsuri diferite; dacă cineva m-ar răstigni, eu nu aș da acest răspuns… Numai Dumnezeu dă acest răspuns.

Evanghelia după Ioan se încheie cu cuvintele: „Vor privi la Cel pe care L-au împuns”. Cu alte cuvinte, a-l privi pe Cel care a fost împuns, mă împunge și pe mine, pentru că L-am împuns eu și El s-a lăsat împuns pentru mine.

Acest comportament al Său este posibilitatea ultimă pentru ca eu să biruiesc frica pe care o am de El, care mă face să închid ochii și să fiu orb și să fug de El.

Așadar, privindu-L pe El împuns, se termină pervertirea și adulterul meu. Adică nu mai fug, pentru că spun că e inutil să fug de Unul care e mort și Și-a dat viața pentru mine și mă iubește până la acest nivel.

De fapt, Fiul omului spune: „Când voi fi înălțat de la pământ, veți ști că Eu sunt” (Io. 8.28). Cu alte cuvinte, în acel moment Îl cunoaștem pe Dumnezeu. „Și-i voi atrage pe toți la Mine”. În sfârșit, nu vom mai fugi de Domnul.

Așadar, semnul lui Iona este istețimea lui Dumnezeu ca răspuns la provocarea noastră extremă la rău. Înaintea întregului rău Dumnezeu răspunde, exprimând tot binele Său, care e semnul lui Iona, adică crucea Sa.

Acesta e semnul definitiv înaintea căruia orice om se schimbă (se convertește). Numai necunoașterea (ignorarea) crucii ne face sclavii fricii. Cunoașterea crucii reprezintă libertatea fiecărui om, e cunoașterea care ne face liberi.

Acest semn este realitatea lui Dumnezeu: crucea este diferența dintre Dumnezeu și idol… această cruce, această paradă, această teorie (contemplare) a lui Dumnezeu care dă spectacol, este provocată tocmai de cei care nu-L cred. Crucea este singurul mod potrivit pentru cei care nu-L cred, pentru că un om nu crede din frică, din pervertire, adică este întors în alte direcții, fuge de El. În schimb, când Îl vede pe cruce, omul nu mai fuge. Acesta e marele semn!

E semnul care va apărea la sfârșitul veacurilor (Mt. 24,20), e semnul eshatologic, „când semnul Fiului omului va apărea pe cer, toți își vor lovi pieptul”, adică toți se vor converti, vor cunoaște cine este Dumnezeu.

v. 41

41 Oamenii din Ninive se vor ridica la judecată cu generaţia aceasta şi o vor condamna pentru că ei s-au convertit la predica lui Iona şi iată aici unul mai mare decât Iona.

Isus amintește două categorii de oameni depărtați… pentru a-i opune celor apropiați. Păgânii, necredincioșii sunt cei de departe. Prima categoria o formează cei din Ninive care nu doar sunt păgâni, ci sunt și perverși și trăiesc în lux, deci produc invidie… și sunt dușmanii lui Israel pentru că sunt cei mai aproape de Israel. Așadar, reprezintă pe cel rău, pervers și pe dușmanul tău, care stă lângă tine…

Isus spune: „În ziua judecății și ei vor învia cu voi și vă vor condamna, pentru că ei au crezut”. Aceasta este o mare amenințare din partea lui Isus.

Evanghelia e plină de amenințări, la fel ca toți profeții. Valoarea acestor amenințări constă în faptul că ele denunță răul care există, pentru ca acesta să dispară. Așadar, sunt amenințări care sunt adevărate tocmai în măsura în care nu se împlinesc.

Iona spune: „Ninive va fi distrus”, deci amenință cu distrugerea. Și această amenințare este eficientă în măsura în care Ninive nu este distrus pentru că Dumnezeu nu vrea să-l distrugă. Domnul vrea – prin predicarea profetului – să arate că ei singuri se distrug, dar dacă se convertesc, iată că nu se mai distrug.

Așadar, profeția – la fel ca toate amenințările din VT și amenințările lui Isus – ne ajută să vedem răul pe care-l facem acum, răul de a nu crede. De ce ne arată răul? Pentru ca să ne convertim și să avem credință.

„Cei din Ninive s-au convertit la predicarea lui Iona”. E interesantă istoria lui Iona, porumbelul, simbol al lui Israel. El este profetul trimis celor de departe, însă el nu vrea să meargă să predice celor de departe.

Când Iona descoperă că Dumnezeu e bun, milostiv și iertător se supără și nu vrea să meargă. Așadar, în Cartea lui Iona problema nu este a-i converti pe cei din Ninive, ci problema lui Dumnezeu este a-l converti pe Iona, care rămâne supărat până la sfârșit. E supărat pentru că Dumnezeu e bun, milostiv, iertător și iubitor.

Problema lui Dumnezeu este de a-i converti pe așa-zișii credincioși, și nu pe păcătoși. Păcătoșii știu că au nevoie de milă și o acceptă. Dreptul, nu: nu vrea mila! Deci, nu se convertește.

Fapt pentru care păcatul împotriva Spiritului e posibil să-l facă numai cel drept. Păcătosului nu-i e posibil acest păcat, pentru că dacă știe că e păcătos și că face răul, având această cunoaștere, deja nu mai are păcate împotriva Spiritului…

Isus spune: „Mai mult decât Iona este aici”.

Iona e profetul. Isus este Cel despre care au vorbit profeții, este realizarea oricărei profeții. Iona a fost profetul milei lui Dumnezeu. Isus este însăși mila lui Dumnezeu oferită tuturor.

În spatele cuvintelor: „Mai mult decât Iona este aici” se vede realitatea trăită de Isus, de Fiul omului… care rămâne trei zile și trei nopți în inima pământului. Fiul omului coboară în profunditatea experienței umane. Într-un articol din Crez se spune că coboară la Iad, în Adde, coboară în profunzimea, în abisul situației umane și acolo rămâne „trei zile și trei nopți”, adică rămâne un timp complet, pentru că acolo acționează și-l răscumpără pe om. De acolo, urcând, ia omul cu El. Aceasta este măreția lui Isus față de Iona…

Isus intrând în inima pământului, dacă traducem în ebraică, înseamnă „în inima lui Adam”, pământul fiind Adam, omul.

Cu adevărat Isus, atunci când intră sub pământ, intră în inima oricărui om, devine solidar cu toate limitele noastre, până în moartea noastră.

v. 42

42 Regina din Sud se va ridica la judecată cu generaţia aceasta şi o va condamna, pentru că ea a venit de la marginile pământului ca să asculte înţelepciunea lui Solomon şi iată aici unul mai mare decât Solomon.

Se vorbește despre regina din Saba care reprezintă păgânii favorabili (dispuși) spre Domnul, cei de departe, deschiși credinței.

Așadar, avem o parte din cei de departe, care caută nebunia – la fel ca unii de aproape – și o altă parte din ei, care caută înțelepciunea. Regina din Saba aparține grupului care caută înțelepciunea peste tot, căci de la marginile pământului merge la Ierusalim pentru a asculta înțelepciunea lui Solomon… Și ea va învia și va condamna această generație „adulteră și perversă” pentru că nu a ascultat înțelepciunea.

Ea a venit de departe, și noi, care avem în casă înțelepciunea, nu o ascultăm…

„Căci aici este cineva mai mare decât Solomon”…

Isus nu e înțelept, ci este însuși Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup, oferă banchetul înțelepciunii, adică al cunoașterii dintre Tatăl și Fiul (cf. cap. 11), care este noua viață a omului.

Această concluzie dură din partea lui Isus, cu referire la Ninive și la regina din Saba, care ne condamnă, e frumoasă pentru că noi facem păcatul generației Sale, mai mare decât păcatul celor din Ninive, adică păcatul necredinței, al căutării semnelor…

Prin aceste cuvinte, Isus vrea să ne convertească din păcatul nostru, spunându-ne: „Fiți liniștiți, că există un semn și pentru voi: e semnul lui Iona”. Acest semn, așa cum intră în inima pământului, va intra și în inima voastră.

Este clar că aici și acum e prezent Unul mai mare decât Solomon, adică Unul care are o înțelepciune mai profundă… atât de profundă încât e absurdă, pentru că e înțelepciunea care e nebunie pentru om, e înțelepciunea crucii. Așadar, Isus face apel la semnul lui Iona, care-L indică pe Fiul omului mort, îngropat în profunzimea pământului, în profunzimea omului.

Texte utile…

Ps. 19
Iona
Exod 17,1-7, poporul cere un semn
Mt. 4,1-11, se văd semnele pe care Isus nu a vrut să le dea
Dan. 2,31-45, avem semnele idolului de aur și semnele lui Dumnezeu
Amos. 8,4-12, de ce nu-L aflăm pe Dumnezeu? Pentru că nu suntem dispuși să ne convertim și să facem ceea ce El spune…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Frățilă și Gabriela Neag