Matei 12,43-45

Ps. 94 (95)

Psalmul ne invită să nu facem la fel ca prima generație, care a fost eliberată din Egipt și a experimentat acțiunea puternică a lui Dumnezeu, dar și-a împietrit inima și nu L-a ascultat. Prin urmare, în ciuda faptului că un om este eliberat de Domnul, dacă nu stăruie în ascultarea Cuvântului, nu intră în locul odihnei Sale, iar în drumul eliberării este constant pericolul de a recădea în sclavie.

În sine, dificultățile apar atunci când un om începe să apuce pe drumul eliberării de sclavie (de păcat, de rău). Dacă el șade liniștit la picioarele muntelui, nu întâmpină nicio dificultate, dar dacă începe să urce, simte dificultățile. Iar dacă-i la un pas de culme și se prăbușește, e mai rău decât dacă nu s-ar fi urcat.

Așadar, este nevoie de multă atenție în viața spirituală, pentru că niciodată nu este un lucru pacific. Monahii din vechime spuneau că viața spirituală este o luptă continuă. Cine nu vrea să ducă această luptă continuă (cine nu este de acord cu ea) este mai bine chiar să nu o înceapă. Pentru că începerea vieții spirituale – din partea sa – este un simplu „a se vaccina” împotriva adevărului, adică deja am auzit destul… Îmi ajunge.

Să vedem ce-i spune Isus generației Sale. Apoi căutăm să ne aplicăm nouă această învățătură.

Se citește Mt. 12,43-45

43 Când duhul necurat iese dintr-un om, umblă prin locuri fără apă căutând odihnă, dar nu o găseşte. 44 Atunci îşi spune: «Mă voi întoarce la casa mea din care am ieşit». Venind, o găseşte nelocuită, măturată şi pusă în ordine. 45 Atunci merge şi aduce cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo; iar starea de pe urmă a omului aceluia devine mai rea decât cea dintâi. Aşa va fi şi cu această generaţie rea”.

Generația perversă – căreia-i vorbește Isus – este fiecare generație, deci și a noastră.

Isus le vorbește persoanelor care nu vor să primească semnele Sale și cer mereu alte semne, numai să nu-L asculte și să-I urmeze Cuvântul. Își împietresc inima. Înaintea acestei atitudini, lui Isus nu-I rămâne decât semnul lui Iona.

Isus i-a eliberat de rău pe contemporanii Săi, la fel cum și noi – prin botez și credință – am început drumul eliberării de rău. Dar trebuie să fim atenți, căci mereu suntem pândiți de pericolul de a cădea în necredință. E un pericol constant, la fel ca în cazul poporului Israel în deșert.

A cunoaște adevărul, a ieși la libertate, dar apoi a se întoarce înapoi este mult mai rău decât a nu cunoaște adevărul. Este un simplu a fi vaccinați împotriva adevărului. Citând din Cartea Proverbelor, Petru dă două exemple din rândul animalelor: „La fel cum câinele se întoarce la voma sa sau cum scroafa spălată se întoarce în noroi”. Cu alte cuvinte, dușmanul a fost învins, dar încă nu a murit.

Trebuie să fim atenți la loviturile cozii dragonului rănit… Așadar, viața niciodată nu este liniștită. E o luptă continuă împotriva puterii răului, care locuiește în zonele cerești, spune Pavel, acele zone cerești care sunt în inima noastră.

Mereu există în noi conviețuirea cu răul. Mai mult, întreaga istorie personală – dar și mondială – nu este nimic altceva decât a se elibera, a se curăța de acest rău. Acest rău iese mereu și tot mai mult la iveală.

Așadar, există o luptă interioară-n care trebuie să fim lucizi și perseverenți (stăruitori)… și este acea luptă despre care vorbește Pavel în Scrisoarea către Romani 7,14 ș.u., „Văd binele pe care-l aprob. Iar când vreau să fac binele, răul este cuibărit în mine”, fapt pentru care „nici nu știu ceea ce fac. Nu fac binele pe care-l vreau, ci fac răul pe care nu-l vreau”. Aceste cuvinte le spune Pavel la bătrânețe.

Cu alte cuvinte, răul, dușmanul este în noi, iar adevărata luptă este împotriva dușmanului din noi. Aceasta este adevărata ieșire din sclavie.

Dumnezeu, într-o singură noapte, a eliberat tot Israelul din Egipt, apoi în 40 de ani nu a reușit să elibereze inima lui Israel de Egipt (de sclavie), adică să scoată Egiptul (păcatul) din inima lui Israel.

Întreaga noastră viață nu este nimic altceva decât a scoate sclavia din inima noastră, odată ce am început să mergem pe calea libertății. A ne opri din această călătorie este ca și cum nu am vâsli când suntem cuprinși de un curent opus, potrivnic… Ai impresia că stai. De fapt, mergi înapoi.

Noi am vrea să fim eliberați de această luptă. Și ne neliniștim că există această luptă. Spunem că este greșită… „Am decis să fac binele, cum de acum experimentez răul?”… Tocmai, dacă te decizi în favoarea binelui, începi să experimentezi răul.

Dacă tu urmezi vântul, acela te duce cu el, te ajută și nici nu-ți dai seama. Dacă mergi împotriva vântului, îți dai seama de efortul pe care-l depui.

Așadar, tocmai atunci când începi să mergi împotriva spiritului răului, răul vine și luptă împotriva ta. Deci, împotrivirile pe care le simți nu trebuie să te sperie. E normal, e just să fie așa.

Spun că cei mai admirați de copii sunt antrenorii, pentru că aceștia le propun să atingă unele ținte și provocări… Domnul ne propune o provocare care durează toată viața și o țintă care valorează veșnicia. Pavel folosește mereu exemplu luptei. A renunța la luptă înseamnă a renunța să trăiești.

Noi am vrea să fim eliberați de luptă. Însă tocmai această luptă este un loc important. Mai întâi de toate pentru că făcând binele, iese la iveală răul. Iar răul trebuie să iasă la lumină pentru că există. Și în timp ce iese răul, tu mergi contra lui (i te împotrivești). Mergând împotriva lui, ori pierzi, ori câștigi, dar acest fapt nu-i prea important… Dacă biruiești, mulțumește-I Domnului; iar dacă pierzi – experimentezi că ești înfrânt zi de zi – nu e important că ai pierdut… Important este să nu fim înfrânți, în sensul să cădem în neîncredere… Pentru că aceleași înfrângeri cotidiene (ale noastre) din partea răului care ni se întâmplă, Dumnezeu le permite tocmai pentru a spori în noi încrederea, perseverența, pentru a purifica iubirea noastră. Cu alte cuvinte, eu lupt împotriva răului, nu pentru ca să merg din glorie în glorie, ci pentru că știu că așa Îi place Domnului, știu că acesta este adevărul meu.

Tocmai în încercări Pavel ajunge să se mândrească cu slăbiciunea sa și cu încercările sale, pentru că tocmai în încercări experimentează harul.

Așadar, acolo unde mie îmi este frică de pierzanie (cădere), tocmai acolo experimentez mântuirea. Deci, aceste lupte sunt însuși locul mântuirii.

Pavel spune în Rm. 5,3-4 că încercările nu fac nimic altceva decât să ne dea adevărata speranță. Mă explic… În timpul dificultăților cad toate speranțele false și-mi rămâne una singură, dar care rezistă: speranța în Dumnezeu.

Atunci, răul care este în noi și în jurul nostru, deși nu este necesar, dar totuși există, este locul în care se probează răbdarea și perseverența noastră, speranța și încrederea noastră, locul în care se purifică iubirea noastră, locul în care creștem în libertate.

Toate acestea le-a spus pentru a arăta că trebuie să acceptăm o dualitate prezentă în noi. Noi am vrea pacea. În acest caz, pacea ne vine de la război. Dar numai în acest caz, adică din lupta împotriva răului, a dușmanului, care nu este nimeni altul decât partea profundă din mine care mi se opune în facerea binelui.

Ni se cere să luptăm. Spune Isus: „El a biruit răul și lumea”. Participarea noastră la victoria Sa este o participare constantă și la lupta Sa. O luptă care are orizontul victoriei, dar pentru noi, zi după zi, devine un angajament, o luptă… așa o numește Pavel.

Ne putem întreba: „Niciodată nu se termină această luptă împotriva răului? Mereu mă aflu luptând cu răul…”. E adevărat… Dau un exemplu: fac curățenie în casă. Ajunge, căci am curățat-o… Dar nu! Căci casa trebuie să o cureți mereu… pentru că mereu se murdărește. Așadar, casa este curată doar atunci când constant o cureți.

Tocmai în această muncă de zi cu zi se exersează marea virtute a răbdării.

Vom vorbi tocmai de răbdare. Acest cuvânt în limba greacă înseamnă a sta dedesubt și a duce. Adică desemnează capacitatea de a purta pe umeri realitatea așa cum este. Așadar, viața spirituală nu este doar a avea minunate visuri despre unde vom ajunge sau vom zbura… Ținta este virtuală. Realitatea este greutatea călătoriei cotidiene. Și dacă nu înfruntăm călătoria zilnică, ținta niciodată nu va fi reală.

Isus însuși începe lupta Sa imediat după botez, aceasta durează până la sfârșit, și victoria este la sfârșit. Israel începe lupta sa nu în Egipt, ci imediat ce a ieșit din sclavie. Așadar, lupta este aceea de a ne menține liberi.

A fi sclavi este ușor.

„Ați fost chemați la libertate, fraților. Fiți fermi în libertate”, spune Pavel.

Textul nostru este o chemare puternică să fim fermi, perseverenți în libertate.

Ieșirea din Egipt – din punct de vedere spiritual – este ieșirea din pământul sclaviei spre pământul făgăduinței, al libertății, al slujirii lui Dumnezeu și a fraților. Această ieșire nu se întâmplă o dată pentru totdeauna: se iese din Egipt și imediat se intră în pământul făgăduinței… Ci ieșirea din Egipt – înțeleasă ca ieșire din sclavie – în noi rămâne. Aceasta este munca – ieșirea din sclavie – care ne însoțește zi de zi și, mai întâi de toate, e o muncă pe care o face Domnul și, împreună cu El, o facem noi. Ispita de a ne întoarce în sclavie există mereu, iar eforul nostru, în colaborare cu Domnul, stă în a ieși încontinuu din sclavie.

Regula principală a vieții spirituale este: ceea ce te face să mergi înainte în câmpul libertății vine de la Dumnezeu; ceea ce te face să mergi înapoi în aspectul libertății vine de la dușman. Așadar, ce ne ajută să fim liberi și ce ne ia libertatea? Știm bine că bucuria, speranța, încrederea, inteligența, care ne ajută să înțelegem, ne determină să mergem înainte în libertate, însă neîncrederea, descurajarea, tulburarea, fricile, închipuirile ne fac să regresăm.

v. 43

43 Când duhul necurat iese dintr-un om, umblă prin locuri fără apă căutând odihnă, dar nu o găseşte.

„Spiritul necurat” este spiritul morții și al sclaviei care locuiește în om, dar este un locuitor abuziv. Nu plătește chiria, ci-l face pe găzduitorul său s-o plătească. Și îl ocupă.

Și așa cum a intrat, iese. Cu alte cuvinte, venirea Domnului înseamnă tocmai ieșirea din om a spiritului de moarte, pentru că Domnul e Spiritul Sfânt, Spiritul de viață.

Când este în om spiritul necurat, unde stă Domnul? În realitate, Domnul stă mereu în om. Poate că este îngropat de mizeriile omului, de ignoranța omului. Dar în inima oricărui om stă adevărul său profund, care este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru el, omul, adică Spiritul Sfânt. Acest Spirit rămâne mereu în om, însă trebuie să iasă din om spiritul necurat, pentru ca Spiritul Sfânt să poată ocupa spațiul real al întregului om cu viața lui Dumnezeu.

Omul este locuit la toate nivelurile. Simțurile noastre sunt locuite de senzații. Închipuirile ne sunt locuite de cine știe ce. Memoria ne este locuită de tot ceea ce am învățat. Inteligența sperăm să ne fie locuită de ceva care este adevărat. Voința… Cu alte cuvinte, noi mereu suntem locuiți.

Acest adevăr ne impresionează… Nicio persoană nu este niciodată liberă (neînchiriată). Dacă un om crede că este el cel care se locuiește și se umple… se înșală. Mereu va avea chiriași.

Noi trebuie să învățăm să cunoaștem aceste spirite pe care le avem în interiorul nostru și unde ne conduc, pentru că fiecare spirit ne face să dorim în direcția sa. Spiritul lui Dumnezeu ne face să ne îndreptăm dorințele spre viață, iubire și libertate. Celălalt spirit ne mișcă prin frici, prin regresările în sclavie, în teamă, în descurajare.

Noi mereu suntem locuiți, deși suntem în profundul nostru templu al lui Dumnezeu.

Cu venirea Domnului, cu botezul, cu decizia sfintei călătorii iese din noi răul! Ce înseamnă că iese? Se vede că încearcă să reintre imediat după. Pentru că răul află mereu un mare aliat în noi: fricile noastre. De aceea, odată ieșit, răul poate să reintre cu ușurință.

„Iese mergând prin deșert, prin locuri fără apă…”. Deșertul este locul în care nu se poate trăi. E locul prin care a trecut Israel după ieșirea din Egipt. E locul în care s-a retras Isus după botez.

Acest deșert este imaginea vieții, care durează 40 de ani (în trecut, perioada de 40 de ani era simbolul unei generații); cu alte cuvinte, întreaga noastră viață este un drum, un traseu din sclavie în pământul făgăduinței. Este un drum de eliberare.

Noi am vrea libertatea, dar libertatea este la sfârșit. Acum avem doar eliberarea progresivă și o libertate provizorie.

Această eliberare trece prin „deșert”, locul în care nu se trăiește, fiind locuit de moarte. Cu alte cuvinte, acest drum trece prin toate morțile pe care le avem în interiorul nostru.

Spiritul de libertate și de încredere al Domnului trebuie să dea viață, să însuflețească toate aceste camere goale din noi, toate deșerturile din noi și de aceea traseul, drumul trece în mod obligatoriu prin deșert. De aceea Israel a trecut prin deșert și de aceea Isus stă în deșert… Și viața noastră trece prin acest deșert unde dușmanul caută odihnă și nu o află.

Să ne amintim cuvintele lui Isus: „Veniți la Mine și veți afla odihnă”. Pentru că odihna e sinonimul pământului făgăduinței, al zilei a șaptea și este Dumnezeu. Numai în Domnul se află odihnă. Dușmanul nu află odihnă în Domnul, căci nu vrea.

v. 44

44 Atunci îşi spune: «Mă voi întoarce la casa mea din care am ieşit». Venind, o găseşte nelocuită, măturată şi pusă în ordine.

Interesant că spune: „Mă voi întoarce”, deci în deșert nu se simte bine nici acest spirit necurat… Nimeni nu se simte bine în deșert, în singurătate, în izolare.

Implicit, pentru acest spirit – dar și pentru Dumnezeu – „omul este ceva dorit”, e o locuință gustoasă. Probabil omul are valoare. Toți vor să locuiască în om: atât Domnul, pentru că spune „omul este locuința Mea”, cât și acest spirit necurat… Omul are valoare

Vrea să se întoarcă, și întors îl află „liniștit, curățat și frumos”. Dacă mai înainte omul era posedat, ocupat, agitat… Mă gândeam la omul ocupat. Să ne gândim cum trăim ocupațiile noastre… apoi preocupările…Se pare că de obicei suntem îndrăciți. Cine dintre noi este în interior „liniștit, curățat și frumos”? Cine știe, chiar și-n munca sa să stea „liniștit, curățat și frumos”? Dacă omul ar fi așa, am câștiga prin munca noastră, căci am realiza o muncă divină, adică am munci cu puterea Spiritului… În schimb, omul are în interior…

Liniștea, în limba greacă este acea pace profundă pe care omul o caută și o dorește… e liniștea prin care omul simte că este acasă la el, altfel este mereu neliniștit.

Omul, fără spiritul răului, este deja acasă la el, deja este în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu deja este în om… Omul e locuința lui Dumnezeu și Dumnezeu e locuința omului: „Eu și Tatăl vom veni la el și vom locui cu el”.

De ce depinde această locuire reciprocă și această pace? Cine iubește se face casă, locuință pentru cel iubit, și atunci Dumnezeu, care iubește omul, se face casa omului și viceversa. Așadar, avem această liniște a lui Dumnezeu – care locuiește în om – și a omului, care locuiește în Dumnezeu.

Această liniște face în așa fel încât casa să fie măturată (curățată). De obicei, suntem plini de mizeriile de toate felurile. Exista o poveste în care ceea ce un om spunea se adeverea. Însă dacă ceea ce tu gândești ar apărea imediat afară și s-ar vedea, ce ar ieși la iveală? Toate falsitățile (oameni cu două fețe), fricile, atacurile, fanteziile…

Însă acesta este în totalitate curat… și frumos, fiind aceeași frumusețe a lui Dumnezeu…

„Frumos” este însușirea cea mai minunată a lui Dumnezeu, care desemnează ceva mai mult decât cuvântul „bun” pentru că exprimă un bine care place. De obicei, binele nu e frumos, e urât, spunem noi.

Aceasta e starea omului – frumos – locuit de Spiritul Sfânt.

Acest fapt ni se întâmplă, căci în viață experimentăm și aceste momente frumoase. Odată ieșit răul, avem aceste momente de pace, de curățenie, de frumusețe… Și spunem: „în sfârșit, am reușit și mă simt împlinit”. În schimb, tocmai în acest moment începe lupta.

Însușirile locuinței, adică ale omului sunt: goală, măturată și împodobită… adică liniștită, curată și frumoasă…. Este starea noastră așa cum este văzută și proiectată de Dumnezeu. Iar rezultatul este omul bun, frumos, care e oglindirea lui Dumnezeu. Apoi omul descoperă că nu este așa. Atunci efortul și colaborarea cu Domnul înseamnă a readuce omul la această stare. Deși această stare aici pe pământ este ceva care mereu stă înaintea noastră, este o țintă la care suntem chemați. Și e bine să avem această perspectivă, să avem această speranță, simțind că această stare de liniște și frumusețe ne este dăruită, iar noi suntem chemați să o „cucerim” (mai bine zis, să o primim) prin efortul de zi cu zi.

v. 45

45 Atunci merge şi aduce cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo; iar starea de pe urmă a omului aceluia devine mai rea decât cea dintâi. Aşa va fi şi cu această generaţie rea”.

Acest verset ne comunică o experiență fundamentală în viața noastră spirituală… Ne aflăm uneori într-o situație bună, frumoasă. Mi se pare că am umblat și avansat bine în viața spirituală, de ani de zile mă străduiesc să cunosc și să trăiesc Cuvântul lui Dumnezeu, să mă rog, să caut să am relații bune cu toți oamenii, și mă gândesc că am atins pacea simțurilor, a spiritului, dar, dintr-o dată, mă trezesc că sunt mai rău decât înainte… Mai înainte aveam doar un diavol, iar acum am „șapte diavoli, mai răi decât primul”… Lucruri la care niciodată nu am cugetat, acum încep să le gândesc… Simt atacuri momentane, neașteptate și repetate ale tuturor agitațiilor posibile, simt toate disperările și lucrurile absurde pe care niciodată nu le-am visat… Iar acum îmi vin în minte… În această situație, omul se întreabă: „O, Doamne, ce mi se întâmplă?”

Este natural să se întâmple așa! Noi ne mirăm. Însă este așa!

Răul iese la iveală – la suprafață – tocmai într-un mod mai puternic, dacă tu ești într-o situație opusă răului. Sf. Ignațiu dă a șaptea regulă de discernământ – în cea de-a doua săptămână – pentru a explica acest fenomen, pentru ca un om să nu se scandalizeze. Și spune că „este ceva tipic dușmanului să ispitească sufletul în timpul liniștii și al bucuriei lui cu atacuri neașteptate și foarte violente”. Și atunci trebuie să fim atenți. Este vorba de răul care, mai înainte de a pierde definitiv, își joacă ultima carte și o joacă mereu, cât timp omul este în viață. Iar Dumnezeu permite aceste ispite, pentru că ele ne întăresc cu adevărat în umilință, în încredere, ne dau o cunoaștere mai profundă despre noi înșine. Așadar, să nu ne mirăm.

Un om poate gândi: „Știi că mă simțeam mai bine înainte?” Mai înainte, când eram un destrăbălat mă simțeam mai liniștit, nu aveam agitații spirituale. Însă acum, când caut să fac binele, experimentez mari ispite… E ceva normal!!!

Este exemplul de dinainte: dacă tu călătorești cu vânt favorabil în pânze, nu simți că depui efort, deci tu, care călătorești împreună cu Dumnezeu, nu-L simți pe Dumnezeu… ci simți spiritul opus!!! Și-l simți pe el tocmai pentru că tu mergi împotriva lui.

Dumnezeu este deja în casă, stă acolo cu tine, deci nu-L simți și călătorești liniștit. Celălalt, care este afară, bate la ușă, sună îndelung, caută să spargă ușa pentru a intra.

Unul dintre semnele că tu ești destul de afară din rău este că simți ispitele, încercările în mod mai puternic, acele ispite ale relelor pe care este clar că nu le faci. Pentru că dacă tu faci unele rele în mod repetat, acelea nici măcar nu sunt ispite sau încercări, căci tu le faci din obișnuință.

Și să nu ne mirăm că suntem ispitiți mai puternic… Dușmanul nu ne încearcă cu intenția de a ne face să cădem, poate că ne face și să cădem, dar scopul este altul… pentru că dacă un om cade, spune: „O, Doamne, am greșit. Cere iertare și merge mai departe”. În schimb, scopul principal este acela de a crea confuzie în noi, și atunci omul spune: „Am greșit ceva” și astfel se blochează … și nu mai înaintează spiritual. Sau copul este să ne inspire neîncredere sau chiar disperare.

Iar Dumnezeu îi permite să ne ispitească, dar de ce? Pentru că tocmai aceste încercări ne dau încrederea teologică, adică credința în Dumnezeu. Mai înainte aveam multă încredere, pentru că aveam dovezi (răspunsuri) pozitive, aveam încredere în eul bun al meu, în bunătatea mea, aveam confirmări bune de la virtuțile mele… Dar acum nici virtuțile mele nu-mi mai dau confirmări (dovezi certe)… Atunci în ce să cred? Încep să cred în virtute, adică în puterea lui Dumnezeu, încep să mă încred în El… De aceea Pavel se laudă cu încercările (suferințele) sale și spune: „Când sunt slab, atunci sunt puternic”. Sunt puternic, întărit cu puterea lui Dumnezeu.

Această fază din viața omului este foarte delicată pentru că ar putea fi tocmai ori preludiul (o vestire sau o acțiune care pregătește) căderii, ori preludiul a ceva mai surd; adică, la un moment dat, spun că nu mai merită să înaintez spiritual, căci mă simțeam mai bine când de fapt eram în păcat și mă simțeam mai rău. Această situație devine locul murmurării, al supărării împotriva sinelui și al mâniei împotriva lui Dumnezeu, și locul în care totul este întunecat, „călduț”, adică nu merită să duc o viață spirituală… și devin cum spune Apocalipsa: „Cel puțin dacă ai fi fost rece”… Acel „călduț” care ne face pe noi să ne vomăm și să ne „arunce” și Dumnezeu devine acea viață spirituală „care vede răul peste tot”, mereu confuză, mai rea decât a nu avea această viață. Căci dacă nu o ai, poate că o cumperi, dar dacă deja ai cumpărat-o și este atât de urâtă, căci „vede răul peste tot”, nu merită să duci o astfel de viață… De aceea situația acelui om e mai rea decât înainte… Pentru că într-o oarecare măsură este acea situație „călduță”. Acea situație de renunțare, de neîncredere, dar la nivel teologic, adică în realitate, tu nu mai crezi în Dumnezeu.

Aveai mare încredere în calitățile tale, în virtuțile tale, în luptele tale spirituale, dar nu în Dumnezeu… După ce ai pierdut toate calitățile tale, ești doar disperat și mâhnit pe Dumnezeu și ești mâhnit și pe tine… Și atunci trăiești o viață destul de liniștită, modestă… Fără probleme spirituale… decât numai cea a plictiselii care crește.

Sunt persoane care doresc să iasă din rău, dar în efortul de a ieși din rău întâmpină împotriviri interioare puternice… și decid să rămână în rău, pentru că așa consideră că se simt mai puțin rău în starea de rău… Făcând astfel, nu înaintează, ci se întorc îndărăt…

Când încearcă să iasă din situații greșite, din raporturi greșite… un om experimentează dificultăți mari și atunci preferă să renunțe să mai iasă din acele stări rele… Merge așa înainte… Însă nu există nimic mai rău pentru om decât a face această alegere… Căci un astfel de om renunță să fie persoană liberă, renunță la sine, renunță să fie om.

Acest text este pus aici pentru a spune: „Așa se va întâmpla acestei generații”… Fiți liniștiți, că astfel se întâmplă fiecăruia dintre noi.

Isus ne spune aceste lucruri pentru a ne atenționa. Știm că El ne-a eliberat de rău. Știm că El este în interiorul nostru și că noi suntem liniștiți, curați și frumoși, dar știm și că această stare a noastră mereu este amenințată de rău într-un mod și mai puternic decât înainte… Dar este clar că e diferită și puterea noastră. E suficient ca noi să nu ne lăsăm înșelați. Adică eu știu că indiferent câtă gălăgie și zgomot ar face diavolul (ispita), nu-mi poate face rău. Ci doar face rumoare, creează confuzie, astfel încât să mă sperii, să-mi pierd încrederea și să disper…

Să fiu atent ca atunci când simt aceste lucruri să nu intru în panică și să nu-mi fie frică… Ci mai cu seamă să am încredere. Să fiu ca Pavel, care se laudă cu aceste lucruri… Dacă ceilalți din Corint se lăudau că sunt bravi, Pavel se lăuda cu aceste dificultăți pentru că „în ele eu experimentez harul Domnului”.

Texte utile:

Ps. 106 și Ps. 95
Deut. 8-9
Gal. 5, lupta interioară
Rm. 7,14
A cădea într-o stare mai rea, Evr. 10,26-39
Lauda în dificultăți, și nu frica, Rm. 5,3-5, Iac. 2,1-8
1Pt. 1, 6-9, fiți plini de bucurie dacă aveți aceste suferințe…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Frățilă și Gabriela Neag