Matei 13,10-17

Psalmul 32 (31) ne îndeamnă să nu fim lipsiți de inteligență precum calul și catârul… Cerem Domnului să nu fim fără inteligență și să ne apropiem de El pentru a înțelege ce vrea să ne spună prin parabole și prin parabola vieții noastre.

Am subliniat că Isus explică prin pilde sensul a ceea ce I se întâmplă… Practic, lui Isus I s-a întâmplat să fie refuzat de ai Săi și este lucrul care L-a deranjat cel mai mult. Poporul Său nu L-a primit, ai Săi nu L-au înțeles. Atunci se întreabă: „Totul a falimentat?”… Dacă nici cei care trebuie să te înțeleagă nu te înțeleg, înseamnă că totul este inutil. Însă nu e totul inutil!

Isus – cu ajutorul parabolelor – explică faptul că falimentul nu este de fapt un faliment… Am văzut în cateheza precedentă că inclusiv sămânța pe care aparent o risipește (o pierde), la vremea ei va încolți.

Dacă țăranul ar trebui să stea și să controleze unde cade fiecare sămânță și dacă aceasta crește, atunci niciodată nu ar mai semăna și nu ar mai crește ceva. Însă curajul de a semăna face în așa fel încât să existe recolta. Și până acum – de când există lumea – am trăit… Așadar, avem această siguranță că trăim datorită curajului semănării.

În această seară vom vedea ceva mai profund: cum de Cuvântul – în noi – crește sau nu crește? De ce depinde rezultatul semănării? De ce unii înțeleg, iar alții nu? Există o predestinare a lui Dumnezeu? Ce rol are libertatea în această sămânță…?

Sunt întrebări pe care Biserica și le-a pus văzând ce s-a întâmplat cu Isus și cu poporul Său. Și noi ne întrebăm: de ce un om crede și de ce altul nu crede? Care sunt premisele (supozițiile) credinței și ale înțelegerii credinței?

Isus, explicând de ce vorbește în parabole, răspunde la aceste întrebări…

Se citește Mt. 13, 10-17

10 Apropiindu-se, discipolii i-au spus: „De ce le vorbeşti în parabole?” 11 Iar el le-a răspuns: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei cerurilor, dar lor nu le-a fost dat, 12 căci celui care are i se va da şi-i va prisosi, iar celui care nu are, i se va lua şi ceea ce are. 13 De aceea le vorbesc în parabole pentru ca văzând să nu vadă şi auzind să nu audă, nici să nu înţeleagă, 14 şi să se împlinească profeţia lui Isaia care spune:
De ascultat veţi asculta, dar nu veţi înţelege şi de privit veţi privi, dar nu veţi vedea. 15 Căci inima acestui popor a devenit insensibilă, urechile lor cu greu aud, iar ochii şi i-au închis ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima şi să se întoarcă, iar eu să-i vindec.
16 Însă fericiţi sunt ochii voştri pentru că văd şi urechile voastre pentru că aud! 17 Adevăr vă spun: mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi şi n-au văzut şi să audă ce auziţi şi n-au auzit.

Întrebarea fundamentală a textului este: „De ce le vorbești lor în parabole?” Dacă ei nu vor să înțeleagă, nu este mai bine să le spui explicit: „Voi nu vreți să înțelegeți și sunteți imbecili, necinstiți și de rea-credință?” Nu-i mai bine să-i denunțe în mod clar? Aceasta e prima ipoteză…

A doua este: „Nu-i mai bine să-i lași în pace?” Dacă nu vor să înțeleagă, e inutil să insiști!

Așadar, discipolii Îi spun lui Isus: „Tu poate greșești, pentru că… ori spune-le în față în mod clar și așa închei discursul cu ei, sau încheie raportul cu ei fără să le mai spui nimic, pentru că nu merită să-Ți pierzi vremea cu ei”.

În schimb, Isus le vorbește „lor” – celor care nu vor să înțeleagă – în parabole.

Vom vedea de ce Isus le vorbește „lor” în parabole, însă noi suntem de fapt acești „ei” care nu vor să înțeleagă, și acești „ei” care nu vor să înțeleagă tocmai prin parabole devin acei „voi” care înțeleg. Cu alte cuvinte, cum se trece de la „a nu înțelege” la „a înțelege”.

Textul este alcătuit din trei părți.

În prima parte, Isus spune: „Voi sunteți cei cărora le este permis să înțeleagă misterul”. În partea a doua, ei însă nu-l înțeleg, iar Isus le explică, le spune care sunt condițiile pentru a înțelege misterul. Apoi, în partea a treia, Isus spune: „Fericiți voi…”.

În spatele textului avem marele mister al refuzului pe care Isus l-a îndurat din partea „alor Săi”, refuz care l-a deranjat atât pe El, cât și Biserica primară… în special Biserica lui Matei, pentru că era alcătuită din iudeo-creștini, așadar, „de ce alții, care sunt la fel ca noi, nu-L urmează?”. Explicația este misterioasă, dar și precisă: „Dacă un om nu vrea să înțeleagă, nu înțelege”. Dar Dumnezeu îl respectă. Există libertatea și responsabilitatea omului… Dar Dumnezeu nu abandonează un astfel de om, ci îi prezintă adevărul în parabole.

Parabola este precum un pachet frumos ambalat… Tu îl dai unui om care, deși nu-i un curios, mai repede sau mai târziu îl va deschide… Așadar, Isus le consemnează lor adevărul în parabole… Ei nu le aruncă imediat, pe motiv că nu înțeleg, ci păstrează acel pachet și – mai repede sau mai târziu – îl vor deschide…

Așadar, parabola este un mod de a spune adevărul fără a jigni pe cineva, respectând libertatea, ritmul celuilalt, dar și ajutându-l pe om să înțeleagă următorul fapt: „Dacă ai lângă tine un pachet, ar putea fi o bombă… deci, încercă să-l deschizi. Cel puțin deschide-l din curiozitate”. Deoarece omul este un „animal curios”, caută să vadă ce este, iar dacă există ceva ce nu înțelege, caută să înțeleagă… Deci, parabola este acel mod discret, tipic lui Dumnezeu, de a spune adevărul.

De fapt, mie Dumnezeu niciodată nu mi-a spus nimic… și nu știu dacă vouă v-a spus ceva… căci El ne vorbește prin parabolele vieții. Și cine are ochi pentru a vedea, vede. Iar dacă nu vrea să vadă… nu vede… Dumnezeu nu-ți ține ochii deschiși în mod forțat și nu-ți spune: „Privește aici și-ți spun Eu ce vezi”… Dumnezeu se revelează și se arată în orice lucru, stă în puterea și în libertatea noastră să-L descoperim.

În acest text sunt expuse condițiile pentru a vedea prezența Domnului.

Nu înseamnă că Dumnezeu a destinat pe unii oameni să nu înțeleagă… și atunci celor care nu înțeleg le lasă enigma, adică parabola… iar celor care înțeleg, însă… aceștia sunt bravi… Nu! Pentru că Dumnezeu i-a prestabilit pe toți să fie mântuiți; vrea ca toți să înțeleagă.

A înțelege înseamnă a trece de la parabolă – de la acest pachet ambalat frumos – la a vedea ce este înăuntru… Dacă un om nu-l deschide și nu privește înăuntru, ce face cu acel mare mister? Îl refuză… Iar dacă un om Îl refuză pe Domnul, ce se întâmplă? Adeverește ceea ce este scris în parabolă… adică faptul că sămânța intră în pământ și moare, adică-L va ucide. Și astfel, sămânța va aduce rod.

E interesant faptul că și omul care-L refuză pe Domnul nu conduce la faliment planul Domnului, ci, în mod misterios, îl realizează. Aceasta este măreția lui Dumnezeu!

În textul precedent, când ei cer un semn, Isus le răspunde: „Nu va fi dat niciun semn acestei generații”. De ce? Pentru că nu vrea să creadă, căci e perversă. „I se va da semnul lui Iona, Iona care a intrat în inima pământului”. Cuvintele „pământ” și „om” indică același lucru în limba ebraică. Așadar, semnul lui Iona este simbolul lui Cristos mort care intră în inima omului, la fel ca bobul de grâu care moare și aduce rod. Așadar, celor care-L refuză, Isus li se dăruiește și rămâne acolo, așteptând să încolțească.

v. 10

10 Apropiindu-se, discipolii i-au spus: „De ce le vorbeşti în parabole?”

Ce fac discipolii?

Acest verset este scris cu multă simplitate, pentru ca discipolii să înțeleagă.

În primul rând este subliniat motivul pentru care sunt discipoli. Cuvântul „discipol” derivă din discere, adică ei „sunt dispuși să învețe”. Dacă un om nu vrea să învețe, nu învață… E un vagabond, nu e un discipol. Așadar, prima calitate a discipolului este de a fi un om deschis căutării. El nu are certitudinile (siguranțele) sale de apărat, astfel încât orice lucruri îi spune celălalt, el să se apere… Nu! Discipolul este dispus să accepte ceva nou. Acest fapt indică „deschiderea” minții.

A doua caracteristică este faptul „că se apropie”. Discipolii au picioare pentru a se apropia de El. Apropierea de El ne ajută să înțelegem. Mai întâi de toate, înțelegem cu ajutorul picioarelor care se apropie, care-L urmează. Discernământul este o chestiune ce ține de picioare: în direcția în care merg picioarele tale, vezi. În direcția opusă, nu vezi. Picioarele indică direcția vieții tale. Discipolul este un om care a aflat în Domnul – în adevăr, în Învățător – direcția vieții sale. Și e dispus să călătorească. Căci piciorul folosește nu doar pentru „direcție”, ci și pentru călătorie.

Apoi, discipolii nu au doar minte (sunt hotărâți, pregătiți) și picioare care călătoresc, ci au gură care vorbește, care întreabă… După ce au ascultat, așadar au urechi.

Prin urmare, condițiile pentru a înțelege misterul lui Dumnezeu sunt tocmai aspectele normale ale omului: a avea urechi care ascultă, picioare care călătoresc, gură care vorbește și inimă care vrea să priceapă.

Pare ușor, dar acestea sunt atitudinile discipolilor.

De aceea, discipolii înțeleg parabola și spun: „Noi am înțeles. Bine.” „Însă lor, de ce le vorbești în parabole? Ei nu înțeleg, deci nu merită să-Ți pierzi vremea cu ei”.

Întrebarea discipolilor de atunci – dar și din zilele noastre – nu este doar o întrebare curioasă: „De ce folosești parabolele?” Ci întrebarea lor dă posibilitatea de a asculta, care este pedagogia spirituală a lui Isus… și motivul pentru care Isus se propune într-un discurs, nu direct și nu vrând imediat să pătrundă în om, ci se propune cu multă discreție… Stilul lui Isus e semn de iubire care generează o profundă încredere. El doar se propune… Căci, cu trecerea timpului, omul va răspunde

v. 11

11 Iar el le-a răspuns: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei cerurilor, dar lor nu le-a fost dat,

Aici avem o diferență între „voi” și „lor”.

„Voi” sunt discipolii cărora Isus li se adresează, „lor” sunt ceilalți. Vouă vă este dat. Celorlalți nu le este dat. Ce? Cunoașterea misterului Împărăției cerurilor.

De ce vouă vă este dat, și celorlalți nu? Poate pentru că Dumnezeu i-a destinat doar pe unii la credință, și pe toți ceilalți nu? Pe unii la mântuire, iar pe alții la osândă? Unii sunt aleși, iar alții nu? Oare Dumnezeu este ca un om care încearcă de multe ori să facă o statuie și după multe încercări obține o operă frumoasă și se mulțumește doar cu ea? Ca și cum Dumnezeu a încercat multe lucruri, a realizat un om perfect – Isus – iar pe alții i-a aruncat? Îi ține doar pe cei care sunt mai aproape de Isus?… Nu este așa!

Să vedem: „De ce unuia îi este dat, și altuia nu-i este dat să înțeleagă?”, „De ce unuia îi este dat să aibă credință, iar altuia nu?!”

v. 12

12 căci celui care are i se va da şi-i va prisosi, iar celui care nu are, i se va lua şi ceea ce are.

„Celui care are i se va da”. Este un proverb popular care spune „ploaie peste apă” și toți pot să se îmbogățească, în afară de cei săraci, deci… „Celui care are i se va da”. Isus folosește acest proverb pentru a spune cu totul altceva. Și acest proverb e o mică parabolă…

„Celui care are i se va da”… Celui care are ce? Celui care are disponibilitatea să învețe, să asculte, să întrebe, să ceară, care se apropie fără prejudecăți și este dispus să primească adevărul. Acestuia îi va fi dat, pentru că el are capacitatea de a primi.

În fond, celui care are capacitatea de a primi, i se va da. Iar capacitatea de a primi, este lăsată responsabilității noastre, în mare parte. Pentru că omul devine responsabil puțin câte puțin… Călătoria – drumul vieții noastre – este să devenim responsabili, adică abili/capabili să răspundem, să intrăm în dialog, să creștem.

Vouă, celor care aveți această capacitate de a primi și, de fapt, vă apropiați de Mine, învățați, cereți, ascultați, vouă vă este dat și veți fi în abundență…

Verbul nu vrea să spună că veți fi în abundență, ci că va abunda (spori) tot mai mult ceea ce aveți. Așadar, cu cât mai mult primești, cu atât mai mult crește dorința și capacitatea de a primi, și tot mai mult dorești, și deci cu atât mai mult, din nou, primești. Și așa mai departe, la infinit… Pentru că cunoașterea, iubirea, adevărul sunt realități infinite… Așadar, se activează un mecanism pozitiv de creștere care durează mereu, chiar și după moarte…

Celor care însă nu au această disponibilitate, nu le este dat nimic. De ce? Pentru că ei nu vor să primească… Deci, chiar dacă le dai ceva, ei nu primesc…

Întregul efort al lui Dumnezeu a fost să răspundă la întrebarea: „Cum pot să mă dăruiesc omului care Mă refuză?” S-a gândit la acest lucru încă de la început… A mers să-l caute pe Adam după păcat: „Unde ești?”… „M-am ascuns…”.

„Cum să fac să Mă afle, dacă Adam se ascunde ca să nu Mă afle? Cum să fac să Mă înțeleagă, dacă Adam nu vrea să Mă înțeleagă?” E marea problemă a lui Dumnezeu, pe care încă n-a reușit s-o rezolve în totalitate… Pentru că Dumnezeu are un „defect”: respectă libertatea noastră, adică ne stimează prea mult pentru a ne impune ceva… Noi putem chiar spune că „Dumnezeu nu există”, și El nu se supără. Dacă noi îi spunem primului om pe care-l întâlnim că nu există, imediat se supără. Nu putem să-i spunem unui om că este un nimeni… Însă despre Dumnezeu… filozofii scriu că nu există, că e un nimeni… Și niciunul nu a primit măcar o palmă…

Este singurul defect al lui Dumnezeu, pentru că El este iubire și libertate.

Și El se întreabă: cum pot să Mă fac înțeles de cine nu vrea să Mă înțeleagă? Parabolele sunt istețimea Sa. Parabola se va încheia cu semnul lui Iona: moartea Sa este adevărata parabolă, care este Cuvântul ascuns.

„Celui care are i se va da”, adică celui care este dispus să primească: să cerem să fim dispuși să primim…

v. 13

13 De aceea le vorbesc în parabole pentru ca văzând să nu vadă şi auzind să nu audă, nici să nu înţeleagă,

Celor care nu vor să înțeleagă, Isus le vorbește în parabole…

Parabola este ceva ce tu vezi, dar nu vezi; ceva ce asculți, dar nu pricepi. Și ea rămâne lângă tine. Deci parabola nu ți se impune în sensul că tu, dacă nu o accepți, ești distrus… Nu ți se impune cu o evidență care să te constrângă să o accepți, fără să respecte libertatea ta… Nu e o violență în sensul că dacă tu o refuzi, ești condamnat. Parabola ți se prezintă cu discreție: e un pachet pus lângă tine.

Deoarece omul nu rezistă pentru mult timp să privească un lucru și să nu-l deschidă – căci este ceva tipic omului să caute să știe – să vadă dincolo de, Isus ne vorbește în parabole, pentru ca noi să căutăm să vedem…

Dar aici avem ipoteza că: „deși văd, ei nu văd” (ca văzând, să nu vadă), deci nu deschid acest pachet. Deși aud, nu înțeleg, adică nu vor să înțeleagă.

De fapt, când Isus s-a revelat prin ultimele minuni, ei spun: „Acesta este un îndrăcit”; așadar, ei înțeleg exact opusul. Atunci când au văzut Cine este El, au zis că El este opusul, diavolul.

Atunci Isus se întreabă: „A dat faliment și modul Meu de a Mă prezenta lor?”

Isus citează Is. 6

vv. 14-15

14 şi să se împlinească profeţia lui Isaia care spune:
De ascultat veţi asculta, dar nu veţi înţelege şi de privit veţi privi, dar nu veţi vedea. 15 Căci inima acestui popor a devenit insensibilă, urechile lor cu greu aud, iar ochii şi i-au închis ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima şi să se întoarcă, iar eu să-i vindec.

Refuzul mulțimii, la prima vedere, apare ca fiind falimentul Împărăției lui Dumnezeu. Era ceea ce-l deranja pe Pavel; în Rm. 11, el elogiază Israelul care este moștenitorul făgăduinței, având alianțele, legile, e poporul ales irevocabil de Dumnezeu. Chiar eu însumi sunt dispus să fiu anatemă pentru poporul meu, adică să fiu separat de Cristos, căci așa de mult îmi iubesc poporul… el are întreaga lege, profeții, patriarhii… Și tocmai el Îl refuză pe Mesia. Atunci totul a dat faliment?!

Pavel spune în Rm. 11 că împietrirea unei părți din poporul său a provocat convertirea păgânilor. Deci, refuzarea lui Isus, precum și refuzarea lui Pavel care-L vestea pe Isus, au făcut în așa fel încât Pavel să se adreseze păgânilor. Așadar, refuzarea lui Isus din partea lui Israel a însemnat mântuirea lumii în două feluri: primul, Isus refuzat și răstignit a mântuit lumea; apoi, de fiecare dată când a fost refuzat în sinagogi, Pavel s-a adresat păgânilor.

Pavel continuă: „Dacă refuzarea Domnului a devenit mântuirea lumii, ce va însemna primirea Domnului din partea lui Israel?” și răspunde: „Cu siguranță va însemna sfârșitul lumii”, adică împlinirea planului de mântuire al lui Dumnezeu, deci învierea morților, pentru că Dumnezeu este „încăpățânat”: își respectă făgăduințele și le e fidel.

Așadar, și refuzarea este împlinirea unei profeții. Domnul deja știa că este așa, pentru că poporul Său nu este diferit față de un alt popor. Poporul Său este întâiul născut, dar întâiul născut este egal cu al doilea, cu al treilea și până la ultimul, adică toate popoarele nu vor să înțeleagă… în afara cazului în care decid (se hotărăsc) să înțeleagă.

Și atunci, acest adevăr este prevăzut în profeția lui Isaia… Ce au făcut toți profeții? Nu au făcut nimic altceva decât să denunțe poporul care nu vrea să înțeleagă, să asculte de Domnul și să I se supună, poporul care nu vrea să iasă din propriile sale sclavii, dorind să facă pe mai departe nedreptatea și să trăiască în propriile sale avantaje false.

Atunci Isus spune că acest adevăr l-a scris Isaia și-l citează (Is. 5, 20-24). Isus pune poporului un diagnostic: „Ascultă fără să înțeleagă, privește fără să vadă”. Și spune motivul… De ce? „Pentru că are inima împietrită”. În limba greacă înseamnă că inima este acoperită de grăsime. E prima boală care împiedică inima să bată corect, o sufocă…

Inima e centrul persoanei, al dorințelor, e locul prezenței lui Dumnezeu, e locul comprehensiunii și al iubirii… Însă această inimă este scufundată, înecată în grăsime, este apăsată de multe lucruri… Dacă inima este înecată, „urechile sunt dure”, în limba greacă se spune că sunt „grele”, adică nu ascultă. Atunci când inima este ocupată, urechea e ocupată cu infinitele voci care există în inimă și nu înțelege ce spune un alt om sau Domnul… Ochii sunt „închiși”… Această stare îți provoacă somn…

Isus își însușește (asumă) denunțul lui Isaia, adică El denunță inima noastră înecată în grăsime.

Ce înseamnă această grăsime, această îngroșare a inimii, care o împiedică să pulseze? Vom vedea în cateheza următoare că această grăsime împiedică omul să priceapă și să se convertească… Împiedică faptul ca „Eu să-i însănătoșesc”. El vrea să ne vindece pe toți, dar ne poate vindeca numai dacă pricepem și dacă ne convertim, adică dacă devenim discipoli.

E interesant că Isus, punând acest diagnostic, săvârșește deja un început de terapie, adică denunță acest rău. Dar îl denunță cu milă: „Pentru că Eu vreau să vă vindec”. Deci Isus nu face o simplă constatare că ei sunt blestemați, ci-i îndeamnă să recunoască faptul că sunt orbi și surzi, pentru ca El să-i vindece.

Toate minunile lui Isus au ca scop să le deschidă ochii, să-i ajute să vadă, să iasă la lumină, să deschidă urechile, adică să-i ajute să asculte, să le intre în inimă Cuvântul… să le deschidă gura, adică să-i ajute să comunice, să dialogheze… să le vindece picioarele, ca să-L urmeze… adică Isus vrea să-l restituie pe om sieși.

Prima condiție pentru ca El să ne restituie pe noi nouă înșine este aceea de a ne ajuta să înțelegem că în starea în care ne aflăm nu suntem noi înșine, adică avem ochi care nu văd și urechi care nu aud. Iar parabola e utilă în acest scop. Căci parabola ne ajută să vedem orbirea noastră, să vedem aspectele pe care nu le vedem… să înțelegem că am auzit un lucru pe care nu-l înțelegem…

Parabola e un mod divin și respectuos pe care-l are Domnul pentru a ne vorbi.

Câte lucruri nu vedem și nu înțelegem în viață? Să începem să ne întrebăm: de ce, din ce cauză? Să-I cerem Domnului să ne vindece. Să recunoaștem orbirile și surzeniile noastre! Atunci vom fi ca discipolii, vom intra în fericire.

Se pare că limbajul e dur, dar limbajul lui Isus poate fi înțeles ca o denunțare a unei situații grave, fără speranță. Însă există și o aluzie de speranță. Aceasta e situația… Domnul pornește de la această situație de nimic, de la o situație disperată, pentru a crea mântuirea…

v. 16

16 Însă fericiţi sunt ochii voştri pentru că văd şi urechile voastre pentru că aud!

Discipolul este în opoziție cu mulțimile, căci are ochi care văd, adică s-a născut, a ieșit la lumină, e iluminat și înțelege realitatea.

Noi credem mereu că lumea e strâmbă… nu e strâmbă, ci e dreaptă! Însă modul nostru de a vedea e strâmb, deci construim o lume strâmbă… Căci, cu puțin efort, omul reușește să facă lumea așa cum vrea, adică reușește să o distrugă mult… Și face acest lucru pentru că vede rău și strâmb lumea… pentru că omul realizează ceea ce vede, adică fricile sale. Dar dacă-și deschide ochii, situația se schimbă: vede că lumea e darul Tatălui, că noi suntem fii și frați. Atunci lumea va merge bine din nou, așa cum Dumnezeu a creat-o. Aceasta este iluminarea credinței: a deschide ochii asupra realității! Realitatea nu-i formată din preocupările care îneacă în grăsime inima noastră. Realitatea noastră și a lumii constă în faptul că suntem fii iubiți infinit și frați și suntem destinați plinătății vieții și să-L vedem pe Dumnezeu față în față, să devenim ca El, în comuniune.

Atunci urechile noastre aud. Și aceasta e fericirea. Omul e destinat fericirii, care este ceva mult mai mult decât bucuriile și fericirile lumii.

Evanghelistul nu știe cum să se exprime și spune „fericiți”, care înseamnă vă felicit, sunt fericit pentru voi, adică eu particip la bucuria voastră. De ce? Pentru că cine înțelege toate acestea, intră în marele mister al lui Dumnezeu, face parte din Treime, devine fiu. Are Spiritul Sfânt, trăiește prin iubirea pe care o are Domnul pentru el și pentru toți oamenii. Și trăiește această duioșie și față de sine și față de toți frații. Și vede întreaga creație în mod nou, care e cel adevărat… Adică e un om născut, venit la lumină.

Creștinismul este această iluminare care ne ajută să vedem realitatea cu ochi adevărați, și nu cu ochii fricilor noastre.

Este clar că trebuie să facem un drum, dar apoi „fericiți ochii voștri”. De ce? Pentru că voi vă apropiați, pentru că voi vreți să învățați, pentru că voi cereți, pentru că voi iubiți.

v. 17

17 Adevăr vă spun: mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi şi n-au văzut şi să audă ce auziţi şi n-au auzit.

Ceea ce discipolii de atunci – și noi, discipolii, vedem – este ceea ce toți profeții și drepții au dorit să vadă și să audă, adică e dorința întregii istorii umane în adevărul ei profund, cea a profeților și a drepților. Nouă ne este dat acest cadou.

Și nu l-au văzut, decât numai de departe… Iar noi suntem chemați să-L vedem prin darul Spiritului, în realitate.

Această fericire este pentru noi, cititorii Evangheliei.

„Voi auziți, ascultați și vedeți” ceea ce întreaga lume dorește să asculte, adică Cuvântul adevărului, al Fiului, Cuvântul care ne face frați, Cuvântul care ne dă viața lui Dumnezeu, adică Spiritul care ne dă iubirea Sa.

Fie ca Domnul să ne ajute să pricepem darul pe care-l avem, pentru ca să-L trăim tot mai mult. Să cerem darul Spiritului ca să ne deschidă tot mai mult ochii și să ne ilumineze…

Spiritul vă va conduce la tot adevărul, așadar, încet, încet, suntem conduși să vedem și să-L înțelegem pe Isus, ceea ce El a făcut și a spus.

Texte

Ps. 49 și 73, doi psalmi care-l descriu pe om ca fiind un măgar, fără minte, care nu înțelege. A pricepe că nu înțelegem e semn de mare inteligență. Numai prostul nu are această problemă, deoarece mereu a înțeles totul… pentru că nu are nimic de înțeles și deci nu înțelege nimic. Însă omul care înțelege simte mereu că există multe lucruri pe care nu le-a înțeles. Aceasta e prima iluminare. Să o cerem! Să-l suspectăm pe cel care are-n buzunar tot adevărul și pretinde că a înțeles totul! Trebuie să fie un monstru… Și pentru că Domnul e infinit, un astfel de om înseamnă că nu are conștiința limitei sale, care e minimul cunoașterii, pe care ar trebui să o aibă un om. Acești doi psalmi ne spun că nu înțelegem și ne zic și motivul.

Texte utile

Is. 5, 20-24; Is. 6, 8-13
Mc. 7, 21-36, Isus denunță duritatea inimii, a răului din inimă, care ne împiedică să vedem.
Io. 9, minunea orbului… Isus spune că a venit pentru că cine crede că vede să devină orb, și cine e orb să primească vederea…

Aceste texte ne ajută să ne deschidem ochii și să vedem Spiritul.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă