Matei 13,18-23

Ps. 65 (64)

Ne aflăm la discursul parabolelor despre sămânță. „Cuvântul Domnului” este o sămânță și fiecare sămânță generează viață după specia sa, deci Cuvântul lui Dumnezeu ne generează după specia lui Dumnezeu.

În parabola în care Isus descrie dificultățile semănatului, El spune că tocmai în aceste dificultăți se decide rezultatul – recolta – chiar dacă se pare că totul dispare… Am arătat cum se interpretează parabola, criteriile pentru a o înțelege: trebuie să-L ascultăm pe Domnul, să-L urmăm, să stăm lângă El și să vorbim cu El.

În această cateheză avem explicarea parabolei seminței: cum această parabolă se explică prin aventura Cuvântului în viața mea.

Am ascultat pilda despre sămânța care intră în pământ, despre Cuvântul lui Dumnezeu care intră în inima omului; în cateheza precedentă ne-au fost oferite criteriile pentru a o interpreta, iar acum vedem istoria Cuvântului în inima noastră.

Se citește Mt. 13, 18-23

18 Aşadar, ascultaţi parabola semănătorului! 19 Când cineva ascultă cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine Cel Rău şi răpeşte ceea ce a fost semănat în inima lui: acesta este ce s-a semănat de-a lungul drumului. 20 Ce a fost semănat pe loc pietros este cel care ascultă cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie, 21 dar nu are rădăcini în sine, este de scurtă durată; când vine o încercare sau o persecuţie din cauza cuvântului, imediat se scandalizează. 22 Ce a fost semănat între spini este cel care ascultă cuvântul, dar grija acestei lumi şi plăcerea înşelătoare a bogăţiei înăbuşă cuvântul şi rămâne fără rod. 23 Iar ce a fost semănat în pământ bun este acela care ascultă cuvântul şi-l înţelege. Acesta aduce rod şi face care o sută, care şaizeci, care treizeci”.

De obicei, parabola seminței se interpretează astfel: dacă suntem pământ bun, Cuvântul produce 30, 60 sau 100 dintr-o sămânță; dacă suntem pământ rău, Cuvântul Domnului nu încolțește sau, dacă încolțește, nu crește, ci imediat se ofilește, sau dacă totuși crește puțin, este sufocat. Deci fiți buni și bravi, pentru că dacă voi sunteți răi, Cuvântul nu crește. Deci, creșterea Cuvântului depinde de voi…

„Și pentru că noi suntem răi, Cuvântul lui Dumnezeu nu este pentru noi…”. Parabola nu vrea să spună acest lucru, ci tocmai opusul…

Mă explic… Mai întâi ne este povestită parabola. Ea spune că există obstacole. Dincolo de dificultățile semănatului, țăranul, care nu e imbecil, știe că va urma rodul. Și seamănă și pe cărare, și în locul cu spini, cunoscând că există dificultăți – pietrele care împiedică sămânța să crească – dar știe că rezultatul global e surprinzător…

Isus nu spune că o sămânță va rodi doar alte 8 – după cum rodea o sămânță în Israel, în vremea aceea – ci ea va rodi alte 30, 60 sau chiar 100. Așadar, Isus afirmă cu o certitudine absolută că Cuvântul lui Dumnezeu lucrează în inima omului chiar și-n mijlocul dificultăților normale din viața lui, așa cum și țăranul are certitudinea că pământul produce, altfel nu ar semăna… Și, de când se seamănă, pământul produce. De fapt, noi trăim.

La lumina primei parabole trebuie să o înțelegem și pe aceasta. Cu alte cuvinte, rodul e sigur: Cuvântul Domnului îl produce. Dar acest Cuvânt întâlnește piedici…

Care sunt dificultățile concrete pe care Cuvântul lui Dumnezeu le întâlnește în noi și le biruiește, pentru ca apoi să producă rod?

Acesta e sensul aplicației parabolei, care-i un bun exemplu de predică, deoarece ne indică modul în care comunitatea creștină primară a aplicat această parabolă a lui Isus. Și așa ar trebui să facem și noi, de fiecare dată când ascultăm Cuvântul lui Isus: să căutăm să-I înțelegem sensul – sensul fiindu-ne dat de parabolă – să avem dispoziția necesară pentru a-i pricepe sensurile enumerate în cateheza precedentă (adică, să fim capabili să ascultăm, să dialogăm, să ne convertim) și apoi să începem să o aplicăm în cazul nostru.

În textul nostru ni se spune care sunt dificultățile pe care Cuvântul le întâlnește și le învinge în noi. De aceea, parabola nu vorbește despre faptul că un anume om este ca pământul bătut, ca pământul plin cu spini sau ca pământul pietros… În noi mereu există aceste trei feluri de pământ…

Fiecare dintre noi este o cale bătută, având o inimă de piatră sau plină cu spini… Noi trebuie să descoperim bine aceste aspecte, care sunt de fapt dificultățile noastre, și să vedem cum Cuvântul pătrunde în aceste dificultăți și le biruiește, pentru că rodul este produs tocmai în mijlocul greutăților concrete ale vieții… Rodul nu crește dincolo de parcela semănată, ci crește în acest teren cu aceste dificultăți…

În această parabolă – care-i mai mult o alegorie – se vede aventura Cuvântului lui Dumnezeu în inima noastră.

În textul paralel din Marcu, Isus spune: „Dacă nu înțelegeți această parabolă, nu înțelegeți niciuna”, altfel spus, dacă voi nu înțelegeți ce face Cuvântul în inima voastră, nu veți înțelege niciodată Cuvântul lui Dumnezeu. Așadar, această parabolă ne arată ceea ce face Cuvântul în noi. Deci ne folosește pentru a interpreta toate parabolele, tot ceea ce se întâmplă.

Întregul discurs e condus în interiorul inimii noastre: cele patru situații (trei de dificultate, și a patra de succes) se află în interiorul vieții noastre personale. Deci nu este vorba de diferitele categorii de persoane

vv. 18-19

18 Aşadar, ascultaţi parabola semănătorului! 19 Când cineva ascultă cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine Cel Rău şi răpeşte ceea ce a fost semănat în inima lui: acesta este ce s-a semănat de-a lungul drumului.

„Voi deci ascultați și înțelegeți”… În limba greacă aceste verbe sunt la modul imperativ, traducându-se: „Voi, deci, trebuie să începeți să înțelegeți parabola!”, adică a sosit momentul să începeți să înțelegeți ce spune parabola semănătorului, căci până acum nu ați înțeles-o. Așadar, parabola ne expune aventura seminței lui Dumnezeu în istorie, în istoria lui Isus, în viața fiecăruia dintre noi și în istoria seminței în inima noastră.

Numai dacă înțeleg parabola, eu pricep Cuvântul care se află în spatele parabolei istoriei lui Isus, a istoriei mele și a tuturor oamenilor. Așadar, suntem invitați să înțelegem misterul Cuvântului în interiorul nostru.

Atunci când citim Evanghelia, există pericolul să înțelegem exact opusul… Spre exemplu, un om se descurajează pentru că privește Evanghelia în cheie moralistă… adică citește Evanghelia pentru a vedea ce îi spune să facă și-și dă seama că el nu poate să realizeze îndemnurile Evangheliei, deci pentru el Evanghelia este o veste rea. Când citește în Evanghelie că „trebuie să iubească dușmanii” și experimentează că nu reușește să-și iubească nici măcar aproapele sau prietenii… atunci, cum să-și poată iubi dușmanii? Acesta e un exemplu care dorește să ne arate că noi putem citi și interpreta Evanghelia ca fiind o veste rea, deci imposibil de urmat…

În schimb, dacă noi interpretăm Evanghelia ca fiind darul lui Dumnezeu pentru noi – și aceasta-i interpretarea corectă – înțelegem că în Evanghelie Dumnezeu îmi arată iubirea Sa și-mi oferă și mie darul să iubesc. Iar trecerea de la ceea ce sunt (un limitat, un păcătos) la ceea ce Dumnezeu îmi dă, este tocmai locul/rezultatul încrederii, al speranței, al drumului spre maturizare… Din această optică, Evanghelia este cu totul altceva!

Să nu transformăm Evanghelia – vestea bună că Dumnezeu ne iubește – în lege, într-o lege mai grea decât cea a VT.

Un alt mod greșit de a interpreta Biblia este cel fundamentalist: „Așa este scris!” Cine ți-a spus că e scris așa? Căci Cuvântul este Cel pe care Dumnezeu îl scrie în inima ta și nu e o normă scrisă de aplicat în practică, ci este o Persoană vie, care ți se descoperă ție. Și fiecare persoană se comunică în mod diferit și cu însușirile sale… Așadar, înaintea aceluiași Cuvânt, fiecare om reacționează în mod diferit. După cum soarele strălucind peste un trandafir, un crin sau o pisică face în așa fel încât crinul să fie crin, iar pisica să fie pisică… tot astfel, fiecare om reacționează în felul său… În schimb, noi vrem să uniformizăm reacțiile Cuvântului în toți oamenii… E abominabil! În acest fel, Cuvântul nu mai este un Cuvânt de viață, nu mai este soare sau ploaie care fecundează, ci este o „literă” care ucide! Așadar, există pericolul unui fetișism al Cuvântului.

Acest fapt se întâmplă mereu, atunci când nu știu să interpretez ceea ce Cuvântul stârnește în inima mea. Căci Cuvântul lui Dumnezeu face să se nască (produce) în inima mea adevărul meu și libertatea mea de fiu, care e libertatea mea, și mă ajută să o trăiesc. Iar libertatea unui alt om este a sa…

E important să înțelegem aventura Cuvântului în inima noastră, pentru că în inimă – în întâlnirea dintre Cuvânt și mine – se înfăptuiește mântuirea noastră. Pentru că eu apoi devin Cuvântul pe care eu Îl ascult, așa cum eu Îl ascult. Modul în care eu ascut Cuvântul este identitatea mea personală, modul meu de a fi fiul lui Dumnezeu. Și acest lucru este propriu fiecărui om.

Nu trebuie să urmărim o omologare! E groaznic atunci când, după ce au citit Biblia, toți spun aceleași cuvinte și fac aceleași observații, repetând cuvintele relatorului… Nu!

Dacă este Cuvântul creator al lui Dumnezeu, în fiecare a stârnit ceva, care este adevărul său profund personal și pe acest adevăr fiecare om trebuie să-l descopere, să-l comunice și aceasta este realitatea sa, pe care apoi o trăiește.

V-am spus toate acestea, explicând textul: „Dacă voi nu înțelegeți această parabolă, cum le veți înțelege pe toate celelalte? (Mc. 4,13)”.

Aici, evanghelistul Matei ne îndeamnă: „Începeți să ascultați această parabolă a Împărăției, căci dacă nu, voi nu le veți înțelege pe celelalte”.

Primul fel de „pământ” exprimă primul lucru care ni se întâmplă tuturor, adică faptul că Cuvântul „cade lângă drum și nu încolțește…”. Este experiența cotidiană. Noi ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu: intră printr-o ureche și iese prin cealaltă. Ca și cum nu L-am fi ascultat.

Așadar, Cuvântul Domnului întâlnește în noi un fel de impermeabilitate, când noi zicem: „Nu este pentru mine Cuvântul”, nici nu-L înțeleg, nici măcar nu încolțește. E prima experiență pe care toți o avem. Noi credem că „Cuvântul este pentru cei evlavioși… dar cu siguranță nu este pentru mine”. Este vorba de faptul că ne simțim străini față de Cuvânt… Și este prima dificultate, căci noi trăim această distanță dintre noi și Cuvânt ca neîncredere…

De ce ne simțim străini față de Cuvânt? Textul spune că „vine cel rău și-l fură de la noi”. Altfel spus, în noi deja există cel rău, care ia Cuvântul de la noi: este mulțimea gândurilor noastre care, pe măsură ce în inima noastră cade Cuvântul lui Dumnezeu, Îl rupe în firmituri, Îl însușește și-L reduce la sine. Adică omul – când ascultă Cuvântul – face obiecțiile și considerațiile sale, distrugându-L.

Iar modul nostru de a gândi mereu este: „Așa se gândește… așa se zice… așa se face”. „Căci toți așa fac…”.

Prima dificultate cu care se întâlnește Cuvântul este „așa se face, așa se zice, așa se gândește”. Această mentalitate ne face impermeabili față de ceea ce Dumnezeu face, spune și gândește.

Lui Petru – care prin revelația lui Dumnezeu L-a numit pe Isus „Cristosul” – Isus îi spune: satană… De ce? „Pentru că tu nu gândești ca Dumnezeu, ci ca oamenii”. Așadar, această primă dificultate este ceva foarte natural, obișnuit: „Noi deja avem gândurile noastre și, în baza lor, măsurăm Cuvântul lui Dumnezeu: dacă Cuvântul este în armonie cu gândurile noastre, Îl acceptăm, dacă nu, Îl aruncăm”. Aceasta este prima dificultate serioasă: noi distrugem Cuvântul lui Dumnezeu.

Ce face satana, încă de la început? Ne fură Cuvântul! Imediat le-a furat Cuvântul lui Adam și Evei, căci le-a zis că nu e adevărat ceea ce le-a spus Dumnezeu.

Noi ascultăm zilnic Cuvântul, dar, la un moment dat, afirmăm: „Să fim realiști. Viața este cu totul altceva!” Ca și cum Cuvântul lui Dumnezeu nu ar avea legătură cu viața noastră. Și această mentalitate e umană, e normală… adică e diabolică.

Ce putem face în această situație, căci toți o avem? E prima dificultate…

Și-n această dificultate noi răspundem: „Cuvântul este cel care învinge această dificultate și-mi va da credința, pentru că credința-mi vine prin ascultarea Cuvântului. Și ascultând Cuvântul lui Dumnezeu – puțin câte puțin – voi începe să îndrăgesc și să înțeleg acest Cuvânt”.

Cuvântul generează credința. Apoi, credința mea va birui lumea, gândul omului, adică lucrurile clare pentru toți… Odată cu trecerea timpului, ne vom da seama că Cuvântul Domnului va învinge acele lucruri de care suntem foarte siguri, pe care noi le credeam foarte adevărate, și că nu am fi putut face altfel… iar acum vedem că acele lucruri sunt false și că putem acționa foarte diferit…

Așadar, aceasta – care e prima dificultate concretă pe care o întâlnește Cuvântul – devine primul loc unde Cuvântul aduce rod prin credință.

A doua situație

vv. 20-21

20 Ce a fost semănat pe loc pietros este cel care ascultă cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie, 21 dar nu are rădăcini în sine, este de scurtă durată; când vine o încercare sau o persecuţie din cauza cuvântului, imediat se scandalizează.

Omul este identificat cu sămânța, cu pământul și cu modul său de a asculta… „Cea semănată în pământ stâncos, e omul care ascultă Cuvântul și-l primește cu bucurie”… Cine este omul? E identificat cu sămânța, adică cu Cuvântul, cu pământul și cu modul de a primi Cuvântul. Sunt cele trei componente (părți) ale omului.

A doua experiență este că Cuvântul cade pe un pământ stâncos…

„Primită cu bucurie” indică sămânța care crește imediat, dar rădăcina acesteia întâlnește o piatră și nu se mai dezvoltă…

Și această a doua experiență o facem toți… Când primim Cuvântul cu bucurie… acesta crește cu entuziasm, pe moment… Apoi ne dăm seama că acest Cuvânt – înaintea unei mici dificultăți – imediat Îl uităm, Îl negăm și spunem că nu poate fi adevărat… De ce? Pentru că dedesubt există un pământ pietros. Adică inima noastră încă este de piatră… Iar inima de piatră este o inimă care nu trăiește… Așadar, inima noastră încă este moartă și închisă în fricile sale. Cu alte cuvinte, poate că primim cu bucurie Cuvântul – la suprafață – dar în interior încă trăim cu fricile noastre, care ne împietresc… Încă trăim fără speranță. De fapt, înaintea minimei dificultăți exterioare, imediat spunem: „Eu știam că este așa? E inutil, căci oricum nu pot împlini Cuvântul…” și deci, ne prăbușim.

A doua dificultate constă în lipsa speranței: ne bucurăm la început, când ascultăm Cuvântul, dar această bucurie apoi se întâlnește cu greutățile externe, iar acestea ne arată că în interiorul nostru suntem goi, ba, mai mult, noi spunem: „Știam că așa este…”. Este inima atât de plină de teamă, e inima blocată, încât nu depășește minima dificultate.

Din punct de vedere uman, înaintea Cuvântului noi avem o lipsă de consistență. Nu ne lipsește inteligența, ci capacitatea de a primi Cuvântul

Suferințele sau persecuțiile ne fac să cădem, adică rămânem scandalizați.

Suferințele sunt dificultățile pe care omul le întâmpină în interiorul său, când vrea să trăiască Cuvântul, iar persecuțiile sunt cele exterioare. Iar acestea există și vor exista mereu. Pentru că, dacă un om trăiește Cuvântul, acest Cuvânt luptă împotriva răului care este în el; iar dacă omul luptă împotriva răului, răul luptă împotriva sa.

Însă, dacă inima ta încă este fără speranță, ți se va întâmpla precum fiecărui om care nu speră, adică întotdeauna vei pierde în orice fel de luptă, deoarece omul care nu speră este sigur și-i convins că va pierde, deci pierde mereu.

Atunci, care este al doilea rod al Cuvântului? Este acela de a da Speranță oricărei speranțe de-ale noastre.

Dificultățile mă fac să-mi pierd speranțele mele – care nu sunt adevărate, adică sunt speranțele în idoli – care nu rezistă înaintea greutăților, și-mi dau speranța numai în Dumnezeu.

Al doilea rod al Cuvântului este speranța. Dacă primul rod este credința – care-mi deschide un nou orizont în mod lent – al doilea rod este speranța, care-mi dă o inimă nouă, care nu mai este de piatră. Căci o inimă care nu speră este moartă. Deci nu poate face nimic altceva decât să producă moarte.

Așadar, al doilea efect al Cuvântului face să trăiască inima noastră: ne dă speranțe vii, care devin acțiuni practice, care ne dau putere în mijlocul greutăților, ne ajută să înfruntăm diferitele situații nedorite din viață.

Comunitatea descoperă dificultățile ei și tocmai în dificultăți comunitatea afirmă (și întărește) sensul parabolei care a fost spusă: adică își arată credința și speranța, la fel cum Isus a întâlnit dificultăți și tocmai în mijlocul acestora Și-a arătat încrederea.

E important să interpretăm corect explicația parabolei, tocmai la lumina parabolei, altfel nu-i înțelegem însemnătatea.

v. 22

22 Ce a fost semănat între spini este cel care ascultă cuvântul, dar grija acestei lumi şi plăcerea înşelătoare a bogăţiei înăbuşă cuvântul şi rămâne fără rod.

A treia situație…

Prima dificultate apare când Cuvântul cade lângă drum și este distrus de noi care reacționăm prin: „Așa se face… așa se zice”, astfel încât Cuvântul nu intră în noi… Iar această dificultate este biruită de ascultarea Cuvântului care ne dă credința.

A doua dificultate este dată de faptul că inima noastră – în profunditatea sa – este încă plină de frică, fără speranță, și atunci, înaintea piedicilor, imediat ne predăm… Iar al doilea rod al Cuvântului va fi să ne dea o inimă nouă – de carne – plină de speranță.

A treia dificultate a Cuvântului se datorează uzurii, istovirii (micilor dificultăți) prezente în viața cotidiană, astfel încât lucrurile cele mai bune și credința cea mai mare – iubirea și speranța cea mai mare – puțin câte puțin, tot scad și dispar…

Acesta e un risc subtil, mai ascuns și mai viclean… pentru că e prezent în viața de zi cu zi, nu e un lucru grav, ci unul care sporește încet, în interiorul tău

Așadar, nu e o suferință particulară sau o prigoană, ci este îngrijorarea normală a lumii: cum vom trăi, ce vom mânca sau cu ce ne vom îmbrăca? Este vorba de faptul că noi ne „pre-ocupăm” (îngrijorăm) în loc să ne „ocupăm”. Înseamnă că facem la fel ca păgânii. Deci, dificultatea adevărată este faptul intrării/pătrunderii Cuvântului în cotidianul vieții, și nu doar în credință și în speranță. Adică să devină acea iubire biruitoare care apoi ghidează și legiferează existența mea cotidiană.

Aceste „preocupări, griji lumești” există în noi toți; aspectul monden e în interiorul nostru: dorința de a avea, năzuința după putere, dorința de a apărea bine, de a avea garanții, certitudini… toți le avem, și-L înlocuiesc pe Dumnezeu… Da, sunt de acord că Domnul îmi dă garanția vieții veșnice, dar, aici pe pământ, garanția mi-o dau eu… construindu-mi aici vizuinile, comorile și siguranțele mele… Dar făcând așa, îmi risipesc întreaga viață prin a-mi construi garanții… Și astfel trăiesc întreaga mea viață în neliniște, străduindu-mă să-mi construiesc siguranțe pe care la urmă oricum le voi pierde… Sunt diferiții idoli și nenumăratele înșelăciuni care înăbușesc Cuvântul…

Ce spune comunitatea înaintea celei de a treia dificultăți, care este cea mai subtilă și pe care toți o avem? Se subliniază că printre diferitele seduceri și preocupări (griji), printre nenumăratele afecționări (iubiri) de lucrurile concrete, care zi de zi ne atrag, Dumnezeu ne va da o iubire pentru El, capabilă să învingă toate celelalte seduceri, pentru că omul se comportă în baza iubirii biruitoare, prezente în inima sa. Cuvântul ne va da acea iubire pentru Domnul, care ne va permite să ne ordonăm viața și-n sfera tuturor lucrurilor concrete. Iar de lucrurile acestui pământ ne vom folosi atât cât ne este de folos pentru a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele… Și nu ne vom lăsa subjugați de lucrurile lumii.

Comunitatea – cu claritate – vede în cele trei feluri de pământ, cele trei dificultăți pe care Cuvântul le întâlnește în inima mea… Și în aceste trei dificultăți afirmă care este sensul parabolei… adică tocmai aici – în dificultăți – vor birui credința, speranța și iubirea pe care Domnul mi le comunică prin Cuvântul Său.

Și după aceste trei victorii, noi devenim pământul „frumos” despre care se vorbește la urmă.

v. 23

23 Iar ce a fost semănat în pământ bun este acela care ascultă cuvântul şi-l înţelege. Acesta aduce rod şi face care o sută, care şaizeci, care treizeci”.

Omul este „pământ frumos”. Adam înseamnă pământ, dar și om. Omul e pământ frumos pentru a primi sămânța care e Cuvântul lui Dumnezeu!

Omul nu e creat după nicio specie, se spune în Biblie! Omul devine după specia cuvântului pe care-l ascultă. Astfel, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, omul devine fiu, devine după specia lui Dumnezeu.

Omul e „pământ frumos”: este creat intenționat să fie pământ frumos, pentru că este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

De ce a creat Dumnezeu omul? Pentru a dialoga cu el. Iar omul devine cuvântul căruia îi răspunde, fapt pentru care omul – în dialog cu Dumnezeu – devine ca Dumnezeu. De aceea e creat omul! De aceea omul e pământ frumos… Dar pentru a fi pământ frumos, omul se luptă cu dificultățile pământului urât: dificultatea drumului bătut, cea a pietrelor și a spinilor.

Cuvântul Domnului va birui aceste dificultăți și ne va face pământ frumos! Și numai după ce am devenit pământ frumos vom asculta cum se cuvine Cuvântul și-L vom înțelege…

Iar Cuvântul – pe care-L ascult și-L înțeleg – mă face Maica lui Isus. Să ne amintim concluzia cap. 12: „Cine e maica Mea, frații și surorile Mele?” E lumea care șade în jurul Lui, ascultă Cuvântul Domnului și face voia Tatălui, devenind astfel egală cu El.

Așadar, noi, ascultând Cuvântul, dăm trup (viață) lui Dumnezeu în lume: Îi dăm viață, deci suntem maică. După cum maica pământ germinează sămânța, la fel – fiecare dintre noi – Îl germinează pe Dumnezeu în viața sa. Deci devenim maică.

De ce devenim frații și surorile lui Isus? Generând eu Cuvântul, înseamnă că eu însumi devin egal cu Dumnezeu, devin fiu. Devin ca Isus și devin fratele Său.

Și acest rod e produs în mod diferit, pentru fiecare om: 100, 60 și 30. Fiecare are măsura sa. Și fiecare măsură e bună.

Căci fiecare măsură e imensă, nemăsurată pentru că cifrele citate – 30, 60, 100 – sunt mult mai mari decât recolta normală, obținută în timpul lui Isus. Aceste cifre – reflectând succesul final – mereu sunt nesperate de om

Parabola subliniază că de fiecare dată când noi ascultăm Cuvântul se întâmplă mecanismul descris în parabolă: 1. faptul că Cuvântul întâlnește și se luptă cu certitudinile, cu siguranțele noastre și imediat Cuvântul dispare. Și totuși, puțin câte puțin, Cuvântul biruie certitudinile noastre… și astfel ne dă credința; 2. Cuvântul întâlnește împietririle noastre și imediat secătuiește. Dar Cuvântul – puțin câte puțin – ne dă speranță și o inimă nouă; 3. Cuvântul întâlnește și se luptă cu toate grijile noastre, cu micile noastre interese. Dar Cuvântul ne va da o iubire mare, care va birui orice îngrijorare de-a noastră și ne va face pământul-mamă care-L generează pe Mântuitorul.

E minunat să vedem cum Biserica, de la început, cu luciditate, își vede propriile ei împotriviri și dificultăți față de Cuvânt și tocmai în dificultăți vestește sensul parabolei, adică rodul se produce. De ce? Pentru că Dumnezeu este așa: El este țăranul, El e sămânța, El a construit pământul…

Texte utile

Ps. 65

Diferitele feluri de pământ: Os. 11, 7-9; Ez. 36, 24-36; Io. 8, 43-45; Mt. 8, 23-27; Mt. 19, 16-30

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă