Matei 13,24-30

Psalmul 136 (135) amintește toată opera creației și întreaga istorie până în prezent: Domnul „dă hrană oricărei viețuitoare, aici și acum…”. Psalmistul caută să afle motivul acestor lucruri… De ce e creat orice lucru? De ce există fiecare eveniment din istorie? De ce eu, acum, sunt aici? De ce trăiesc? Se caută motivul secret al fiecărui lucru… A înțelege motivul înseamnă a pricepe originea, dar și scopul acelui lucru sau eveniment… De unde vine și unde merge? Iar motivul se repetă după fiecare verset, pentru ca – până la urmă – fiecare om să poată înțelege: „pentru că veșnică este mila Sa”.

Structura psalmului este deschisă – pornește din trecut și ajunge în prezent – astfel încât omul să-și povestească istoria și, în evenimentele istoriei sale, să afle motivul ei… „Pentru că veșnică e mila Sa”.

Așadar, tot ceea ce există, tot ceea ce se întâmplă – bine sau rău – are un motiv, adică o origine și un scop.

Cu privire la origine, ea poate avea izvoare diferite, pentru că răul, Dumnezeu nu-l face, dar ultimul cuvânt mereu este al lui Dumnezeu care dă un motiv (un scop) final fiecărui lucru. Acest motiv este revelația iubirii Sale gratuite, e revelația lui Dumnezeu ca fiind Dumnezeu și Domnul istoriei.

În cateheza precedentă am notat că sămânța e bună, Cuvântul lui Dumnezeu e bun, dar întâlnește dificultăți… întâlnește împotrivirile răului. Cine face binele se luptă, se întâlnește cu răul. Dar e o problemă destul de pașnică, deși ne deranjează că e așa.

Dar există o problemă care ne deranjează mai mult… Nu constă în faptul de a ne lupta cu răul, ci de a-l afla în noi… Până când ceilalți sunt răi… nu ne deranjează prea mult… Dar problema (necazul) este că nu ceilalți sunt răi, ci că noi suntem cei răi și comunitatea noastră! Nu doar comunitatea noastră, ci eu însumi sunt rău. Aceasta e adevărata dramă a omului: faptul că răul este între noi și e în noi. Și nu este doar un obstacol extern care ni se împotrivește atunci când căutăm să facem binele.

Parabola din această cateheză răspunde acestei mari probleme: „De unde vine răul?” Și „ce să facem înaintea răului?”

E o parabolă de dualitate, de contrast (de opoziție), care ne arată că există sămânța bună și sămânța rea, există un semănător bun, dar și unul rău, există rod bun, dar și rod rău… Iar la urmă există două soluții: una bună și una rea.

Dar nu poți rezolva problema. Chiar și soluția problemei răului poate fi rea. De obicei, cele mai mari lucruri abominabile mereu sunt legate de soluția răului.

Se citește Mt. 13, 24-30

24 Le-a prezentat o altă parabolă: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat sămânţă bună în ogorul său. 25 Dar pe când oamenii dormeau, a venit duşmanul lui, a semănat neghină prin grâu şi a plecat. 26 Când a răsărit grâul şi a dat rod, atunci s-a văzut şi neghina. 27 Venind servitorii stăpânului, i-au spus: «Stăpâne, oare n-ai semănat sămânţă bună în ogorul tău? De ce are deci neghină?» 28 El le-a spus: «Un om duşmănos a făcut aceasta». Servitorii i-au spus: «Vrei să mergem ca să o smulgem?» 29 Dar el le-a zis: «Nu, ca nu cumva, smulgând neghina, să scoateţi din rădăcină şi grâul. 30 Lăsaţi să crească împreună până la seceriş. În timpul secerişului voi spune secerătorilor: smulgeţi mai întâi neghina, legaţi-o în snopi ca să fie arsă, iar grâul adunaţi-l în grânarul meu»”.

Problema este cea a neghinei, a răului, a buruienii care sufocă grâul.

Istoria umană, istoria Bisericii și cea personală – a fiecăruia dintre noi – e un câmp de luptă între bine și rău…

Noi am vrea să existe numai binele. Am vrea să fim puri, ca Biserica să fie pură, ca noi să fim liberi de rău… În realitate, fiecare dintre noi este în același timp „just și păcătos”, un pic mai păcătos, decât mai just… Iar Biserica spune: un părinte al Bisericii este „casta meretrix”, dar mereu mai meretix decât casta

Noi cum trăim această situație? Noi am vrea „să o abolim”, să o rupem și să construim o sectă de oameni puri… Sau ne dăm seama că în noi există răul. Deci, ce facem cu acest rău?

Răul care există în lume și care nu vine de la Dumnezeu și pe care Dumnezeu nu-l vrea, până la urmă reintră în planul mântuitor al lui Dumnezeu într-un mod mai intens față de lucrarea creatoare a Domnului de la începutul lumii… Dumnezeu, la început, a creat lumea frumoasă. Stricăciunea pe care noi am făcut-o și continuăm să o facem cu răul nu urâțește planul mântuitor al lui Dumnezeu, ci-l face mai bun, îl face divin. De ce?

Căci tocmai în răul meu Dumnezeu îmi arată (îmi dă) mila Sa. Iar mila este esența lui Dumnezeu ca fiind iubire gratuită, grație și har. Așadar, în răul meu Îl înțeleg cu adevărat pe Dumnezeu, cine este El.

Iar în răul altora încep să folosesc mila, să fiu milostiv cu ei, adică devin ca Dumnezeu, devin iubire gratuită.

Deci răul care există în istorie nu este ceva care trebuie plivit, scos cu violență. Apoi violența sacră e teribilă, mă gândesc la războaiele sfinte. Cel mai mare rău se face atunci când se dorește plivirea, smulgerea cu violență a răului. Când dorești să smulgi răul, faci și mai mult rău. Căci astfel agresezi omul, îi iei libertatea… Te comporți fără milă, implacabil, folosind un comportament opus lui Dumnezeu.

În mod paradoxal, răul care există – dar nu este un motiv pentru care noi trebuie să-l facem – devine, în istorie, locul cel mai profund al revelației lui Dumnezeu (arătându-ne cine e Dumnezeu în esența Sa).

Noi vorbim mereu de o lume mai bună. Lumea mai bună este tocmai cea care există acum! Și depinde de cum o privim noi.

Problema nu este cea de a-i elimina pe cei răi: a-i urca într-o barcă și a-i îneca pe toți, fără vărsare de sânge… Nu aceasta e soluționarea răului… Soluția este următoarea: răul care există trebuie să-l considerăm corect, adică să-l vedem ca fiind locul iertării și al milei. Și așa învingem răul cu ajutorul binelui. Și aceasta e victoria binelui.

Astfel, binele triumfă într-un mod care, la început, nici măcar nu s-ar fi putut închipui, adică Binele triumfă, revelându-se în esența Sa de iubire gratuită. E ceea ce spune Pavel în Rm. 5,20: „Unde a sporit păcatul, și mai mult a sporit grația”.

De multe ori preferăm să ignorăm răul care ne plictisește și ne prefacem că nu există, ne justificăm sau inventăm teorii, spunând că „nu există”, că e numai o treaptă inferioară pentru a ajunge la o altă treaptă, superioară… Nu! Răul există. E adevărat că nu ar trebui să fie, dar răul există!

Dar tocmai în rău, noi putem trăi binele maxim.

Acesta e sensul global al parabolei pe care acum o examinăm.

Această parabolă e prezentată doar de Matei și ne miră, căci înaintea răului noi imediat am spune că „răul trebuie smuls”… Însă răul Îl scandalizează pe Dumnezeu care suferă, îndură răul… Așadar, misterul răului e surprinzător… dar ne învață ceva profund

v. 24

24 Le-a prezentat o altă parabolă: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat sămânţă bună în ogorul său.

Primul punct. Această parabolă este pentru „ei”, adică pentru discipolii cărora le vorbește. Pentru că tocmai discipolul care caută binele se izbește de rău. Unui om care face răul, îi convine situația, căci nu-și dă seama de răul în care se află…

Discipolul care caută binele, mai întâi observă că există răul în afara sa, în exterior. Apoi, când crede că și-a luat măsurile de apărare pentru răul exterior, se întreabă: „Cum, răul există și-n fratele meu, și există și-n mine?” Aceasta este marea problemă…

E interesant că pilda începe astfel: „Un om a semănat sămânță frumoasă în pământul său”. Așadar, de la început sămânța e frumoasă, bună. Deci începutul, originea, nu este răul. Omul e frumos! Sămânța pe care o primește de la Cuvântul lui Dumnezeu e frumoasă. Binele se află la început! Răul niciodată nu stă la început, ci doar e parazitar, e doar lipsa binelui, e doar un defect. Însă ceea ce se află la început, e binele… Iar ceea ce se află la început, întotdeauna se află și la sfârșit.

Răul fiind parazitar – un defect – în sine nu există pe cont propriu, ci în mod necesar se află mereu în interiorul binelui, pentru că e un parazit.

Aceasta e marea problemă… „Atunci, binele va fi distrus?” Pilda răspunde acestei întrebări.

v. 25

25 Dar pe când oamenii dormeau, a venit duşmanul lui, a semănat neghină prin grâu şi a plecat.

Răul vine „după”, nu există de la început. Mai înainte există binele. Iar răul vine în mod viclean (înșelător), adică pe ascuns, în somn, în timp ce omul nu veghează.

Răul niciodată nu e rodul răutății omului, ci e rodul neatenției, al prostiei, al greșelii, al întunericului. Cu greu un om – care înțelege cu adevărat situația – poate fi rău. Sau poate că înțelege doar unele lucruri, dar nu le pricepe pe cele fundamentale…

Răul vine în timpul somnului și vine „de la dușman”.

Pe noi ne uimește că există un dușman…

Însă dacă noi nu acceptăm că răul vine de la o realitate – care nu e Dumnezeu și nu e omul – atunci ar trebui să spunem: „Ori Dumnezeu este diavolul” – ceea ce e absurd – ori „omul e îndrăcit” și, astfel, pentru el nu mai există mântuire, fapt la fel de absurd … Așadar, noi percepem că răul e în noi, dar că nu suntem noi răul. Ca demonstrație, noi îl numim „rău”, căci altfel ne-am simți bine…

Dacă îmi lipsește o mână, spun că e un rău. De ce? Pentru că ar trebui să am două, originar… Căci altfel nu ar fi un rău… Pentru o pisică, faptul de a nu avea mâini nu e un rău. Căci ea de la început e planificată fără mâini…

Deci, răul vine de la o realitate exterioară, nu de la om și nici de la Dumnezeu (cf. Gen. 3). Nu ne oprim acum asupra acestei teme…

În textul nostru e povestită istoria așa cum este descrisă în Geneză: „Există binele. Totul e bine – natura, creația – dar apoi își face apariția răul”Somnul indică mai mult misterul decât neatenția omului. Răul a intrat în mod misterios în istoria omului, „Un dușman l-a adus”, și apoi a dispărut, dar răul rămâne în istorie…

Ținând seama de Cartea Genezei: ce reprezintă sămânța bună și cea rea, neghina?

Sămânța bună indică faptul că omul nu e creat după nicio specie în Geneză… în timp ce toate celelalte realități sunt după specia lor, deci au o sămânță. Omul însă nu are nicio sămânță. Sămânța omului e Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că omul devine cuvântul pe care-l ascultă… Așadar, sămânța bună e Cuvântul lui Dumnezeu, care e Cuvântul adevărului, iar Cuvântul adevărului dă încredere, speranță și iubire. Aceasta e sămânța bună a Împărăției.

Sămânța rea, în schimb, e minciuna (înșelătoria), cuvântul mincinos, veninul din gura șarpelui. Iar minciuna dă neîncredere, ia speranța, produce egoism. Așadar, acestea sunt cele două semințe. Iar omul poate deveni ori o sămânță, ori alta. Dar noi avem ambele semințe în noi. Cea originară e sămânța bună, cea rea a intrat „după” în om.

v. 26

26 Când a răsărit grâul şi a dat rod, atunci s-a văzut şi neghina.

De ce ne dăm seama după? Pentru că mai înainte nu puteam! Binele și răul sunt foarte asemănătoare… Minciuna și adevărul sunt foarte asemănătoare, pentru că și minciuna trebuie să fie verosimilă (plauzibilă, posibilă), altfel nu e o minciună.

Știrile false, pentru a fi știri false și crezute, trebuie să fie cel puțin credibile (plauzibile, posibile), deci verosimile…

De rău ne dăm seama mereu după… privind efectele. Dar la început, răul mereu pare frumos, bun și de dorit. Căci altfel, cine ar face răul, dacă ar fi rău, urât și de nedorit?

Numai după ne dăm seama, privind roadele (rezultatul)… și ne dăm seama din faptul că nu e adevărat că își menține promisiunile (de frumusețe sau bunătate)… Ți-a pus înainte (pro-messo) ceva despre care apoi tu îți dai seama că e un nimic (că nu-și respectă promisiunile).

De fapt, Adam și Eva, după această făgăduință de „frumos, bun și de dorit” și chiar „să fie ca Dumnezeu” (fapt care e binele maxim… Căci noi suntem creați să fim ca Dumnezeu)… își dau seama, în schimb, că sunt goi, rușinați, fugari, plini de frică…

Noi nu ne dăm seama de rău la început. Răul se introduce sub aparența binelui.

Apoi ne dăm seama de rău cu surpriză: „Înflorește totul. Iată că apare și neghina”. Răul mereu e o surpriză și ne întrebăm: „Eu doream să fac binele! Cum de există răul?”

În textul grec, cuvântul „neghină” e mereu la plural, iar „grâul” mereu e la singular, pentru că binele e unic și variat, cu „gusturi” infinite, la fel ca rodele Spiritului, care sunt iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, fidelitata, libertatea, bunăvoința. Răul însă e multiplu. De fapt, e divizat, dar mereu este egal: o neghină e egală cu cealaltă. Căci – prin definiție – răul întotdeauna e lipsa binelui.

Binele înseamnă că aici avem lumina și vedem multe fețe… și toți suntem diferiți, grație binelui, care e lumina; în schimb, pe întuneric putem amesteca totul și suntem toți divizați și între noi și toți egali… Așadar, răul mereu e egal, divizat și multiplu, însă binele e unit și mereu e diferit.

Originea răului e omologarea și constă în a nu-l admite pe celălalt, a nu accepta diversitatea, diversitatea întemeietoare care e Dumnezeu, cealaltă diversitate care sunt părinții și cealaltă diversitate care sunt frații… Este vorba de a-l nega pe celălalt, care e diferit, ceea ce înseamnă a-l ucide.

v. 27

27 Venind servitorii stăpânului, i-au spus: «Stăpâne, oare n-ai semănat sămânţă bună în ogorul tău? De ce are deci neghină?»

Înaintea neghinei, prima întrebare…

Patron, în limba greacă înseamnă „Domn”. „Doamne, dar Tu nu ai semănat sămânță bună? Înaintea răului, prima întrebare pe care i-o adresăm lui Dumnezeu este: „Doamne, ce-ai făcut?” Pentru noi, existența răului este o învinuire adusă lui Dumnezeu. „Cum de permiți răul?” „Ai creat Tu răul? Atunci ești rău…”. De ce nu-l iei, de ce nu-l dizolvi? Dacă nu-l elimini – pentru că nu poți – atunci ești neputincios… Dacă nu-l iei pentru că nu vrei, atunci ești rău… Dacă nu-l dizolvi pentru că ești indiferent, nepăsător, atunci binele și răul sunt egale și înseamnă că nimic nu are sens.

Aceasta e problema răului… Și e singura problemă serioasă a omului și a istoriei.

Iar la început noi Îl învinuim pe Dumnezeu, la fel ca Adam, când Dumnezeu l-a întrebat: „Ce-ai făcut?”, iar el a răspuns „femeia”, dând vina pe aceasta, „pe care Tu mi-ai dat-o”, și L-a învinuit și pe Dumnezeu… Răul mereu e vina altuia… Substanțial e și adevărat… numai că celălalt suntem noi, care nu acceptăm să fim celălalt (altul)!

Apoi, a doua întrebare – după ce L-am învinuit pe Dumnezeu – este „de unde vine?”

„De unde vine răul?” e întrebarea fundamentală a omului, pentru a putea cu propriile-i puteri să-l remedieze (să-l repare). Întreaga filozofie, orice religie, toată știința caută să rezolve problema răului… Deci, încearcă să știe de unde vine răul și ce trebuie să facă pentru a-l dizolva…

„Nu e bună sămânța pe care ai semănat-o. Iar dacă e bună, de unde vine neghina?” Omul caută să înțeleagă de unde vine răul, pentru a căuta să-l anihileze…

Adam întreba – dar și adamul din viața de zi cu zi, noi toți – cum de există răul? Și omul ajunge să-L învinuiască pe Dumnezeu. Înaintea războaielor, a suferinței, a morții copiilor, imediat facem apel la Dumnezeu

Și psalmistul se întreabă: „Unde ești Doamne, ai adormit? S-a scurtat brațul Tău? Nu ai grijă de noi?” Sunt cuvinte pe care psalmii – înaintea răului – le spun împotriva lui Dumnezeu…

Putem să-L întrebăm pe Dumnezeu, dar El nu dă un răspuns deplin, în sensul că El spune câte ceva, dar, în special, „face ceva…”. Vom vedea… Dumnezeu ia asupra Sa responsabilitatea răului. Mielul lui Dumnezeu poartă greutatea răului.

Întotdeauna noi vrem explicația rațională a răului… Dar dacă răul e irațional, ce explicație vrem? Cu alte cuvinte, nici Dumnezeu nu află un motiv, o justificare pentru existența răului… Adică nu poți explica ceva ce nu poate fi explicat, ceva absurd. Răul e absurd! Dacă ar fi rațional, nu ar fi un rău.

Noi facem răul pentru a-l justifica… Începem acest război, dar avem un motiv… Bine… Astfel producem răul.

„Am reacționat, dar am motive întemeiate…”. Răul întotdeauna se face în baza motivelor întemeiate sau bazându-ne pe motive fondate, dar false, care sunt o autojustificare.

În schimb, primul lucru evident al răului este că răul nu e justificabil. Chiar dacă eu caut în toate felurile să-l explic cu rațiunea, nu reușesc să-l anulez doar cu ajutorul rațiunii, căci răul există. Iar oamenii care au reușit cu ajutorul rațiunii să-l abolească, au făcut lucrurile cele mai teribile, spunând că nu fac un rău… Pentru că atunci nu mai există nici bine și nici rău, și atunci fac răul cu spor…

În schimb, răul există. Iar explicația pe care o dă Dumnezeu e sobră și precisă.

v. 28

28 El le-a spus: «Un om duşmănos a făcut aceasta». Servitorii i-au spus: «Vrei să mergem ca să o smulgem?»

Primul răspuns e că l-a făcut „un dușman”. Cu alte cuvinte, răul nu vine nici de la Dumnezeu și nici de la om în mod direct. În această cateheză lăsăm deschisă această temă. Vom reveni… Problema e că răul există.

Cum să rezolvăm problema răului? Există două propuneri.

Prima e cea a servilor și e propunerea fiecăruia dintre noi înaintea răului. Primul gând este „să smulgem răul”… Răul trebuie abolit, pedepsit!

Ce facem când pedepsim răul? Dacă un om ucide, tu îl ucizi pe el și astfel ai doi morți. Prin pedepsire, tu dublezi răul.

Propunerea noastră este să smulgem…

Isus a ales această parabolă pentru un motiv precis care ne ajută să înțelegem însemnătatea răului.

Neghina este o iarbă care contaminează; la început, e egală cu grâul și nu-ți dai seama că există, având rădăcinile bine înfipte în pământ și împletite cu rădăcinile grâului, iar dacă tu vrei să o scoți, scoți inevitabil și grâul.

Isus relatează această parabolă pentru a ne spune că dacă tu vrei să scoți răul din lume, atunci elimini binele… De ce? Pentru că tu folosești violența. Iar violența e un rău. Apoi iei libertatea și, luând-o, îi iei omului maximul bine, care e asemănarea cu Dumnezeu.

Aceasta e propunerea zeloasă a discipolilor. A scoate neghina, adică a-i ucide pe cei răi… A elimina răul. Și acest fapt îl facem mereu, la nivel teoretic, spunând „că răul nu există”. Și modul cel mai grav de a face răul este să spunem că răul nu există!

Dacă un om îmi spune că e un bine să ucidem persoanele, că înfometarea e un bine… și un bine e și abandonarea copiilor… pentru că nu există niciun rău… și că e un bine să exploatezi, să profiți de alții și să creezi mizerie în lume… folosind mii de justificări… E clar că această negare teoretică a răului este cel mai mare rău! Dar noi mereu facem așa în sferele care ne interesează…

Sau soluția practică de a elimina răul… De obicei, identificăm răul în dușmani, și atunci spunem: e suficient să-i eliminăm…

Întreaga istorie este alcătuită din încercarea omului de a elimina răul. Istoria e marcată de diferitele războaie, de dorința de a-l elimina pe dușman.

Acest adevăr – valabil la nivel istoric global – e valabil și-n istoria familiilor, în istoria prieteniilor. Ai un defect în raport? Ce faci? După unul, două, trei defecte, tu elimini persoana, elimini raportul și atât…

Problema apare și atunci când îmi dau seama că răul e în mine. Și atunci mă întreb: cum pot să-l scot, să-l elimin?

v. 29

29 Dar el le-a zis: «Nu, ca nu cumva, smulgând neghina, să scoateţi din rădăcină şi grâul.

Domnul spune „Nu!” în mod clar. Pentru că nu se face așa!… Răul trebuie biruit prin bine!

Dacă tu vrei să elimini răul smulgând neghina, smulgi și grâul. De ce?

Grâul e simbolul vieții. Viața e Dumnezeu. Și Dumnezeu e iubire și milă, ambele gratuite.

Dacă tu ești implacabil, nemilostiv față de cine face răul, atunci elimini grâul, elimini divinul (care e în) din om, Îl elimini pe Dumnezeu. Așadar, toate cruciadele, războaiele sfinte sau sfintele zeluri, urile teologice, nu trebuie practicate, căci exact așa se smulge grâul și se smulge mila.

Să nu uităm că Dumnezeu e milostiv, iertător, răbdător, binevoitor… Tocmai aceste calități îl supără pe dreptul Iona…

Iona ar vrea să pedepsească, să elimine răul. Însă victoria lui Dumnezeu constă în faptul că El este milostiv, iertător, răbdător, binevoitor… Și în rău se arată și mai milostiv, iertător, răbdător, binevoitor. Tocmai în rău se revelează ca fiind Dumnezeu care, ca și Creator, dăruiește, iar acolo unde există un defect, iartă (per-dona), adică face o acțiune mai mare decât cea a Creației: iubește infinit. Și tocmai această iubire repară defectul.

Așadar, răul – care e în mine – este locul iertării lui Dumnezeu, și nu locul eliminării răului.

Iertarea face în așa fel încât răul să devină un bine mai mare: „Cine va iubi mai mult? Cel căruia i-a fost iertat mai mult.” Așadar, răul nu împiedică binele. Ci răul depinde de modul în care tu îl trăiești (îl abordezi, cum îi răspunzi): dacă tu răspunzi cu violență, dublezi răul… dacă răspunzi cu iubire și milă, biruiești răul și dublezi binele. Mai mult: dublezi binele la infinit pentru că binele se arată ca fiind un bine absolut și gratuit… Toate acestea… despre răul care e în mine…

Dar răul care e în celălalt? Acest rău îmi permite să devin ca Dumnezeu: „milostiv, iertător, răbdător, binevoitor”. Iată de ce răspunsul pe care Domnul îl dă problemei de a smulge răul este „Nu!”, nu aceasta este calea, căci răul se biruie prin bine. Iar răul nu împiedică binele.

Ceea ce împiedică binele este pretenția că faci binele prin faptul că elimini răul. Așadar, adevăratul rău nici măcar nu este răul, ci este reacția, răspunsul pe care omul îl dă răului.

Adevăratul rău al lui Adam și al Evei nu a fost cel de a fi ascultat de sugestia șarpelui, ci a fost următorul rău, atunci când nu au reacționat bine față de ceea ce au făcut. Puteau să spună: „Da, am greșit”. Dacă atunci când Dumnezeu i-a căutat, în loc să se justifice și să dea vina unul pe altul, ar fi recunoscut „Am greșit”… ei ar fi reacționat bine față de acel rău și ar fi experimentat iertarea.

În schimb, a se ascunde și a se justifica în rău, înseamnă a reacționa rău înaintea răului; aceasta este împietrirea în rău, care multiplică răul.

Așadar, tocmai atitudinea noastră față de rău ne descoperă cine suntem. Dacă privim bine răul, deci ca fiind loc al iertării primite și acordate, iată că suntem chip al lui Dumnezeu, care face să ploaie și să răsară soarele atât peste drepți, cât și peste nedrepți… Adică este Tată pentru toți.

În acest fel, noi experimentăm, în rău, fraternitatea absolută, adică Spiritul Sfânt, deci iubirea absolută a lui Dumnezeu, viața lui Dumnezeu, grâul.

Dacă vrem să scoatem răul, atunci smulgem grâul, smulgem Spiritul lui Dumnezeu.

Pilda e puternică, deoarece o propunere similară pentru a elimina răul nu aflăm nicăieri. Și dificil o înțelegem, chiar și noi, creștinii.

Nu de aceea trebuie să facem răul, spune Pavel. Răul deja îl facem din abundență. Problema este să abordăm răul după învățătura acestei pilde.

Continuă răspunsul…

v. 30

30 Lăsaţi să crească împreună până la seceriş. În timpul secerişului voi spune secerătorilor: smulgeţi mai întâi neghina, legaţi-o în snopi ca să fie arsă, iar grâul adunaţi-l în grânarul meu»”.

Imperativul este: „Lăsați să crească împreună”. În limba greacă, cuvântul „lăsați” este același cu cuvântul „iertați”… Pentru că lăsând să crească răul, răspunzându-i bine, crește în noi grâul, deci crește în noi mila. Dacă însă eliminăm răul, eliminăm mila. Așadar, în mod necesar neghina și grâul trebuie lăsate.

„Până la seceriș”. Deci – la sfârșit – există judecata lui Dumnezeu și e numită „seceriș”. E minunat că judecata e secerișul.

Secerișul ne amintește de seceră, de moarte, deci nu ne place. Însă secera indică lucrul cel mai simpatic din lume: culesul, recoltatul roadelor. Așadar, există recoltarea roadelor.

Ce se va culege? Neghina va fi arsă…

Ce este neghina? Tot răul pe care noi l-am făcut!

Răul pe care l-am făcut nu este cel pe care noi îl numim rău. Ci adevăratul rău este lipsa iubirii, a iertării și a milei. Această lipsă a noastră nu e grâul! E neghina, care va fi arsă.

Arsă, de ce? Arsă de iubirea lui Dumnezeu, care arde tot! Și care ne mântuiește pe toți! 1Cor. 3, 13-14 ne spune că judecata lui Dumnezeu este crucea, loc în care răul este ars în iubirea lui Dumnezeu.

Rămâne grâul… Grâul e măsura noastră de milă pe care o arătăm față de aproapele. Și aceasta e asemănarea noastră cu Dumnezeu, realizarea noastră…

Deci, ne este dăruit timpul prezent pentru ca să crească în noi asemănarea noastră cu Dumnezeu, adică acest grâu, această milă. Iar judecata finală e rezervată lui Dumnezeu, care va fi o judecată de milă, când răul din nou va fi ars, adică iertat. Dar fiecare om va fi atins acea măsură plină a identității sale, tocmai în funcție de cum a trăit această judecată de milă față de răul propriu și al altuia.

Pilda nu e simplă. Poate fi simplu de înțeles, dar pentru a o pune în practică avem înaintea viața veșnică… dar să reușim să intuim câte ceva despre acest adevăr încă din această viață pământească e important: „Pentru că cu măsura cu care măsurăm, vom fi măsurați”. Așadar, suntem chemați acum să trăim judecata lui Dumnezeu, care e această milă. Și cum judecăm, vom fi judecați.

Răul care există în lume nu e locul biruirii binelui, nici locul cruciadelor, al urii, al răzbunărilor, ci e locul triumfului iubirii și al milei; e locul victoriei judecății lui Dumnezeu, care este crucea: Dumnezeu care-Și dă viața pentru păcătoși. Și e locul în care noi devenim fiii lui Dumnezeu pentru că devenim perfecți ca Tatăl, care e milostiv.

Înțelegem de ce Pavel spune în Rm. 8,28 că totul cooperează în vederea binelui, totul. Chiar și răul.

Această pildă nu e înțeleasă în sensul ei profund. În jur, sunt activate prea multe forțe pentru a smulge răul, în special din exteriorul nostru… În schimb, ar trebui ca toate aceste puteri să le antrenăm în promovarea binelui.

Texte…

Ps. 136
Iona 4, Iona se supără pe Domnul pentru că e milostiv, iertător, răbdător, binevoitor
Rm. 7, 14-25 ne vorbește despre lupta interioară dintre bine și rău, prezentă în fiecare dintre noi. Chiar dacă un om e înaintat în vârstă și sfințenie, ca și Pavel, tot există această luptă.
Rm. 11,11-36, toți au păcătuit, pentru că Dumnezeu oferă milă pentru toți…
Mt. 5,43-48, a fi perfecți ca Tatăl care face să plouă peste buni și răi… Mt. 6,14… dacă nu veți ierta, nu veți fi iertați; Mt. 7, 1-5, să nu judecăm, căci cu măsura cu care măsurăm, vom fi măsurați… Mt. 18, 21-34, de câte ori să iertăm fratelui?
Lc. 6, 36-38

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă