Matei 13,53-58

Intrăm într-o nouă parte a Evangheliei.

Parabolele s-au încheiat în Mt. 13,53. De aici înainte – până la cap. 17 – se descrie parcursul omului de la necredință la credință; un drum pe care-l face fiecare om. Niciun om nu se naște cu credința în buzunar. Toți pornesc de la necredință și fiecare om, în mod obligatoriu, experimentează dubiul (îndoiala)… Cu alte cuvinte, necredinciosul începe să nu fie prea dogmatic cu necredințele sale… adică începe să aibă îndoieli. La fel și credinciosul, tocmai prin dubiu își maturizează credința…

În această parte a Evangheliei, devine tot mai netă deosebirea dintre cei care sunt atrași de persoana lui Isus și mulțime… Și se explică în ce constă credința creștină. Altfel spus, Isus nu-i un întemeietor al unei religii: nu-i Moise, nu-i Buda și nici Mahomed. Isus nu a fondat o religie, nu a alcătuit o doctrină – deși El are o doctrină și o înțelepciune, totuși nu a dat o lege – căci Isus este Domnul! Aceasta e diferența între învățătura Sa și o religie (o doctrină). Cu alte cuvinte, chiar dacă nu ar fi existat Moise, dar ar exista ceea ce el a scris, iudaismul ar exista și fără Moise… Tot astfel și-n cazul islamului și al budismului: ele pot exista sub formă de curente (ideologii), chiar dacă nu ar fi existat întemeietorii lor… Însă, fără Isus, nu rămâne nimic din creștinism, pentru că creștinismul este sinonim cu Persoana lui Isus, deci e Persoana Sa; creștinismul este Domnul! Doctrina noastră este tot ceea ce El este, spune și face. Iar viața noastră este să-L iubim pe El cu toată inima, cu toată inteligența, cu toate puterile: pe El, ca persoană concretă. E foarte important acest lucru, căci, în general, omul are idei religioase frumoase, însă, datorită ideilor, oamenii se luptă între ei.

Eu niciodată nu am văzut o idee plimbându-se. Ideile nu există! Există lucrurile. Și există persoana care-i o realitate concretă. E adevărat că persoana comunică idei, dar în special ea trăiește, dă o formă (o întrupează) și pretinde o implicare (o antrenare)… Iar credința este tocmai Persoana lui Isus și aderarea la El.

Prima erezie creștină constă în a uita trupul (umanitatea) lui Isus, adică gnosticismul. Iar prima erezie, întotdeauna este cea care rămâne în mod constant. Și astăzi, prima erezie este a-L uita pe Isus, adică a uita istoria, întruparea și umanitatea Sa. Trupul Său, care este fundamentul, baza mântuirii: în niciun alt nume nu există mântuire. Niciun alt nume n-a fost dat omului, decât numai numele Fiului, pentru că, în Fiul, toți am fost creați, făcuți pentru El… Și numai în El noi toți suntem noi înșine, adică mântuiți.

Toate acestea sunt o introducere în textul nostru… text care ne expune centrul credinței creștine: a accepta – sau nu – Persoana lui Isus.

A accepta Persoana în realitatea Sa concretă… Prima erezie, care-i mereu prezentă, este aceea de a nu accepta Persoana concretă a lui Isus, istoria Sa, umanitatea (carnea) Sa circumscrisă în timp și spațiu… E posibil să se accepte mai ușor disciplina Sa, teoria, doctrina, filozofia Sa de viață… dar nu se acceptă Persoana istorică a lui Isus. Poate pentru că e scandalos să ne gândim că discursul mântuirii e legat de (sau depinde de) o persoană; să ne gândim că veșnicia este circumscrisă în timp – în viața scurtă a unui om – și-n spațiu.

Se citește Mt. 13, 53-58

53 Când a terminat Isus parabolele acestea, a plecat de acolo. 54 Venind în locul lui natal, îi învăţa în sinagoga lor, aşa încât ei se mirau şi spuneau: „De unde are el înţelepciunea aceasta şi aceste puteri? 55 Nu este oare acesta fiul lemnarului? Nu se numeşte mama lui Maria, iar fraţii lui: Iacob, Iosif, Simon şi Iuda? 56 Şi surorile lui oare nu sunt toate la noi? De unde deci are el toate acestea?” 57 Şi erau scandalizaţi de el. Dar Isus le-a zis: „Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui şi-n casa lui”. 58 Şi nu a făcut acolo multe minuni, din cauza necredinţei lor.

Povestirea e clară: ni-L prezintă pe Isus care se reîntoarce în patria Sa, la Nazaret. Până acum a lucrat la Capernaum și-n împrejurimi. A devenit cunoscut și faimos. Ei Îl invită, sâmbăta, să vorbească în sinagogă. Apoi ei conchid: „Spune și face lucruri frumoase, dar… pe acesta noi îl cunoaștem bine. Acesta nu poate fi Mesia, pentru că noi îl cunoaștem”.

Altfel spus, ei au înaintea lor Persoana reală a lui Isus și nu acceptă ca înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu să locuiască în acea Persoană concretă pe care ei o cunosc atât de bine… Ar prefera să nu-L cunoască, căci atunci și L-ar inventa pe Mesia după cum ar dori… Însă, despre acea Persoană pe care o au în fața lor și o cunosc bine se întreabă: „Cum se poate că Acesta să fie locul înțelepciunii și al puterii lui Dumnezeu?”

Și e problema centrală a credinței tocmai a accepta că Acesta – această carne, acest om care va sfârși pe cruce – este înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu, mântuirea fiecărui trup… Dacă nu ar fi așa, nu ar fi mântuire!

În naivitatea noastră, noi credem că dacă în timpul lui Isus am fi fost acolo, cu siguranță că L-am fi recunoscut și ascultat… „Fericiți cei care L-au văzut și auzit…”. În realitate, din unele puncte de vedere, ei au avut mai multe dificultăți decât noi… Iar textul nostru este argumentarea cea mai plauzibilă… Cu alte cuvinte, tocmai pentru că L-au cunoscut, L-au circumscris într-o sferă care, după părerea lor, „le era cunoscută”. Erau convinși că-L cunosc și nu mai erau deschiși noutății. Lucrurile despre care pretindem că ne sunt foarte cunoscute ne pot bloca, ne împiedică să fim deschiși nouluiPoate că noi întâmpinăm un risc exact opus, acela că ni-L inventăm pe Isus, ni-L închipuim… Ei nu reușeau să înțeleagă cine era El cu adevărat, pentru că pretindeau că-L cunoscAșadar, atât contemporanilor lui Isus, cât și nouă, ne este dată o posibilitate egală de a-L cunoașteAtât ei – cât și noi – suntem invitați să depunem un efort pentru a-L cunoaște pe adevăratul Isus, pentru a-L lăsa să ni Se reveleze așa cum este El.

Refuzul pe care Isus l-a îndurat în patria Sa – la Nazaret – este anticiparea refuzului pe care-L va îndura din partea poporului Său – din partea alor Săi – și e refuzul constant pe care Isus îl va îndura de la „ai Săi”, adică de la noi, căci noi suntem ai Săi… Așadar, ceea ce s-a întâmplat la Nazaret și apoi Israelului este o profeție constantă a ceea ce ni se întâmplă nouă. Noi pretindem că-L cunoaștem foarte bine… Cel puțin credem că-L cunoaștem. Însă, într-adevăr, Îl acceptăm așa cum este, ca Persoană?

vv. 53-54

53 Când a terminat Isus parabolele acestea, a plecat de acolo. 54 Venind în locul lui natal, îi învăţa în sinagoga lor, aşa încât ei se mirau şi spuneau: „De unde are el înţelepciunea aceasta şi aceste puteri?

Isus se reîntoarce în satul în care a crescut, unde a locuit timp de 30 de ani și a muncit ca tâmplar… Iosif a murit, iar Isus i-a continuat munca… în satul unde niciodată nu a făcut minuni… Evangheliile apocrife povestesc că Isus a modelat păsări din tină, care zburau… Și pe bună dreptate sunt apocrife, căci Isus nu făcea păsări din tină, care zburau, ci muncea pentru a se întreține. Învăța munca dură de a se susține și de a trăi în această viață, învăța o meserie pe care fiecare trebuie să o învețe: efortul, rutina din viața de zi cu zi; relațiile, descoperirile, neînțelegerile… Isus a trăit toate aspectele care se întâmplă într-un sat și care se întâmplă în fiecare sat…

Ce a făcut Isus în acei 30 de ani? A trăit acele lucruri pe care noi căutăm să nu le trăim, pentru că nu au un sens. Este vorba de viața de zi cu zi… În realitate, acești 30 de ani sunt importanți!

Și intră în sinagogă – un loc de care-L legau multe amintiri – unde a învățat să citească și să scrie… unde a crescut și a învățat Cuvântul lui Dumnezeu… și unde erau toți tovarășii Săi. Evanghelistul numește sinagoga „a lor”, pentru că Matei e evreu, dar creștinii deja au fost expulzați din sinagogă. Deci sinagoga era „a lor”, nu mai era un loc comun…

„Iar lumea rămâne uimită”. Înaintea cuvântului Său apare uimirea. Mirarea este categoria fundamentală a cunoașterii: dacă nu te miri, nu înțelegi. Dacă spui: „E clar”, înseamnă că nu ai înțeles, căci tu pretinzi că-i un lucru pe care deja îl știai…

Uimirea nu-i doar mama filozofiei și a înțelepciunii, ci și a credinței. Însă mirarea poate avea un dublu rezultat. Te miri de ceva pentru că nu înțelegi, sau te miri pentru că nu accepți ca un lucru să fie diferit de felul în care tu-l înțelegi.

Așadar, e just să existe mirarea. Apoi trebuie să accepți ca uimirea să te deschidă înspre descoperirea misterului, sau preferi să te închizi și să spui: „Eu deja cunosc toate acestea”.

Reîntoarcerea lui Isus în satul Său. Acolo a trăit 30 de ani. Iar noi îi numim „anii întunecați din Nazaret” în sensul că Evangheliile nu ne spun prea multe din această perioadă. Totuși, Isus a trăit o mare parte din viața Sa într-un sat anonim… Era așteptat de milenii. El se naște, și timp de 30 de ani nu face nimic… Nu vestește nimic în afara „normalului”. „Fiul teslarului”: înseamnă că după moartea tatălui, El i-a luat locul. Deci nu făcea mobilă de lux… Teslarul este cel care repară… Poate că nici nu avea un atelier al Său, ci trăia muncind pentru alții.

Anii întunecați din Nazaret” sunt o revelație, ne arată modul în care Dumnezeu intră și trăiește în viața noastră de zi cu zi, deși e adevărat că trăiește cotidianul în mod diferit, umil, sfânt

v. 54b

54 se mirau şi spuneau: „De unde are el înţelepciunea aceasta şi aceste puteri?

Evanghelia vorbește despre „înțelepciune și minuni”. Ei văd că ceea ce Isus spune e ceva înțelept și văd că ceea ce El face e divin. Deci, recunosc că ceea ce El spune și face nu-i uman, ci e divin.

Problema este „Acesta”… Dacă această înțelepciune ar avea-o un om care a studiat la Ierusalim, dacă această putere ar fi fost dată unui ascet care a postit și s-a rugat mult… dacă această putere și înțelepciune ar fi fost date fiului unui faraon sau al unui rege… am înțelege… Dar „Acestuia”?

Scandalul este tocmai că „Acestuia” i-au fost date puterile și înțelepciunea. Cu alte cuvinte, ei neagă faptul că înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu pot locui în acest sărman trup, în acest om sărac, Isus din Nazaret, pe care ei Îl cunosc bine și care va sfârși pe cruce.

Acesta-i centrul credinței: a recunoaște că puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu ne-au fost dăruite în sărăcia (limita, fragilitatea) umanității lui Isus, care-i mântuirea oricărui om și a oricărei limite.

Tocmai Acestuia, acestei Persoane concrete, cu însușirile sale negative, căci cuvântul „Acestuia” indică ceva negativ… Dacă ar fi un altul care a primit aceste puteri și înțelepciunea, poate că am fi de acord… Însă acestui om, atât de obișnuit, atât de egal cu noi…? Dacă ar fi fost diferit, am fi fost de acord că a primit puterea și înțelepciunea divină… dar El e egal cu noi…

Așadar, nazarinenii pun problema centrală a credinței creștine.

Noi spunem că „Ei sunt fericiți că L-au văzut pe Cristos… Și dacă eu L-aș vedea”…? Dar adevărul este că dacă L-aș vedea, nu aș crede, la fel ca ei. Căci până când nu-L văd, eu mi-L imaginez așa cum vreau eu și-mi închipui picturi minunate, aureole… Însă, dacă aș vedea un tâmplar care intră aici, imediat aș reacționa: Acesta nu poate avea puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu… Un altul, poate…

Un om îi spune altuia: pe acea stradă locuiește un pictor faimos… Iar celălalt îi răspunde: nu-i adevărat, pentru că-i vecinul meu și-l cunosc bine… Ideea greșită este că nu poate fi un bun pictor, pentru că-i vecinul meu…

La fel și-n cazul lui Isus: „Acesta” este unul pe care toți Îl cunosc bine… dar Îl cunosc atât de bine încât El nu poate fi decât numai Acela pe care ei Îl cunosc

Nu doar la început, ci în mod constant pretenția că-L cunosc bine este motivul pentru care Isus este refuzat. Și-n zilele noastre, în multe teologii motivul pentru care Isus este refuzat este tocmai faptul „că acest trup ar fi mântuirea lumii, acest Cristos care moare pe cruce”. Ei nu pricep cum acest Isus e puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Ei ar vrea ca mântuirea lumii să fie o idee genială… Acesta e scandalul constant al credinței… Ei nu cred că crucea lui Isus biruie orice putere și înțelepciune umană (lumească). Pentru ei, e greu să accepte Persoana lui Isus în limita și cotidianul ei, în crucea Sa. Nu pot pricepe că Mesia e un om obișnuit.

Scandalul maxim e crucea… Cum poate mântui un om care moare?

Înțeleg că această cunoaștere a misterului lui Dumnezeu poate fi dată numai în Spirit. Iar misterul lui Dumnezeu ni se arată și se împlinește prin acest Trup. Toate celelalte imagini despre Dumnezeu sunt acelea pe care mi le inventez eu – pe care și le inventează toți ceilalți – și toate-s la fel… În schimb, acest trup neagă (arată că sunt false) toate imaginile noastre religioase despre Dumnezeu… începând de la „cei din casa Sa”, care împreună cu El au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu și alături de care a crescut împreună timp de 30 de ani și care-L așteptau să vină de 2 mii de ani.

De ce-L refuză?

vv. 55-56

55 Nu este oare acesta fiul lemnarului? Nu se numeşte mama lui Maria, iar fraţii lui: Iacob, Iosif, Simon şi Iuda? 56 Şi surorile lui oare nu sunt toate la noi? De unde deci are el toate acestea?”

Din aceste versete reiese că-L „cunosc bine” și tocmai de aceea nu-L recunosc pe Mesia.

De multe ori, „cunoașterea” e un vaccin bun împotriva „recunoașterii”. A recunoaște înseamnă a accepta persoana și misterul ei.

Noi căutăm să cunoaștem pentru a elimina persoana și adevărul ei și astfel să o avem la dispoziția noastră: e o cunoaștere, care-i o manipulare.

A recunoaște înseamnă a-L accepta pe celălalt așa cum este, în misterul său. De aceea, este dificil să recunoști ceea ce deja tu cunoști.

Aduc un exemplu banal: atunci când doi se întâlnesc pentru prima dată, sunt convinși că-i „sfârșitul lumii”: „Tu ești persoana cea mai bună pe care am întâlnit-o!” Însă, după un timp, când ei cred că se cunosc, încep să-și schimbe această certitudine: nu se mai recunosc ca la început… Însă nu acesta e adevărul! Ci problema reală a iubirii și a credinței este de „a recunoaște”… atunci când „cunoști”… Din păcate, noi permitem numai necunoscutului să aibă o aură de mister, dar nu permitem același lucru și cunoscutului. După noi, ceea ce cunoaștem imediat e ceva banal… Dar asta înseamnă că în viața noastră – după noi – totul devine banal… și ar fi mai bine să fim ignoranți… Însă, nu! Ci atunci când înțelegi că există o cunoaștere mai profundă, care constă în a accepta misterul persoanei și a intra în raport…și acest fapt e important…

Așadar, există o înțelegere, o cunoaștere care se oprește (la impresiile noastre) și de aceea pretindem că știm totul despre Isus… Deși ei știu lucruri greșite, căci de la Matei noi știm că Isus nu e fiul teslarului… La cap. 1, Matei ne spune că Isus nu se naște din Iosif. Oricum, după ei este clar că-i fiul lui Iosif. Iar pentru noi – oamenii – lucrurile sigure, clare, sunt cele de care nu ne îndoim; deși sunt false, nu ne interesează…

Iar în situațiile noastre dificile și tulburi, mereu considerăm că totul este clar. „Mama Lui se numește Maria”. Ei pretind că o cunosc… Pretind că-i știu și pe frații Săi.

În tradiția creștină – până în urmă cu un secol – se credea că frații sunt rudeniile Sale. Începând cu secolul trecut, câțiva protestanți – deoarece pentru ei fecioria Mariei nu mai era importantă – au susținut că erau chiar frații Lui de sânge. Acest fapt e interesant pentru că interpretarea pe care o dai este condiționată de supoziția pe care o ai (o iei în considerare). Timp de două mii de ani, tradiția a considerat un singur lucru… apoi un om are o părere personală și interpretează diferit starea de fapt… Așadar, e important ca omul să priceapă ceea ce el are în cap mai înainte de a înțelege realitatea, pentru că ideile personale (prejudecățile) filtrează realitatea și pot să o falsifice și, în acest fel, întotdeauna un om care se bazează numai pe ideile sale înțelege numai ceea ce vrea. Iar pretextele, motivele invocate pentru a înțelege numai ceea ce vrea el, mereu le poate găsi.

„Surorile nu sunt toate printre noi”. Ce înseamnă? Că nici surorile nu L-au urmat! De fapt, de la Marcu 3,21 știm că „ai Săi” au mers să-L aducă acasă, pentru că-L cred nebun… Cu alte cuvinte, ei Îl iubesc, dar se consideră persoane sănătoase la minte și atunci nu acceptă că există acest lucru ciudat…

Problema credinței – dar și a oricărei cunoașteri – constă în a înțelege lucrurile pe care deja le cunoaștem. Noi știm multe lucruri, dar cu adevărat le înțelegem, le avem în inimă, le concepem? Sau doar pretindem că le știm, și atât?

Ce putem spune despre rudeniile lui Isus? Credința ne conduce la lucrurile concrete, împotriva oricărei alte ipoteze! Însă un anume tip de religiozitate ne face să fugim de realitate… După rudeniile Sale, Mesia nu poate fi cineva normal, ci trebuie așteptat un Mesia care să fie un fel de extraterestru… puternic, înconjurat de mult mister… Această religiozitate nu acceptă un om atât de concret ca Isus!

„De unde are El toate aceste lucruri?”… Se repetă întrebarea de la început… „Aceste lucruri”, adică înțelepciunea și minunile există… De unde-I vin? Întrebarea e corectă. La fel și răspunsul: „De la Dumnezeu”. Dar ei nu pot admite acest răspuns, căci, după părerea lor, Dumnezeu nu poate vorbi în și prin „Acesta”. Așadar, ei au o prejudecată față de Cel pe care pretind că-L cunosc.

v. 57a

57 Şi erau scandalizaţi de el.

Aceasta e concluzia. Cu alte cuvinte, acea Persoană concretă, acel trup, acel om este scandal – scandal însemnând piedică – în loc să fie loc al comuniunii cu Dumnezeu, căci umanitatea lui Cristos e comuniunea întregii omeniri cu Dumnezeu, dacă o accepți. Dacă nu accepți acest adevăr, pentru tine umanitatea lui Isus este o piedică… Adică tu cazi…

Adevărul credinței creștine este probat (întărit) tocmai de umanitatea lui Isus, care-i Persoana concretă a lui Isus. Adevărul credinței creștine nu este nici doctrina, nici morala, nici rugăciunea, nici iluminarea… elemente prezente în toate religiile… ci adevărata credință creștină se măsoară în funcție de acceptarea Persoanei Sale.

A accepta o persoană înseamnă a iubi, adică e porunca fundamentală a iubirii; deci, înseamnă a fi în relație cu El, a aparține unul celuilalt, a fi în compania Sa, a nu mai fi singuri, ci a fi consolați, înseamnă a descoperi cine este Dumnezeu, care-I companie, iubire, trup și care nu abandonează niciun om… e concret și se face viață… Tocmai această Persoană măsoară întreaga credință creștină…

E adevărat că există multe cărți și multe teorii… toate sunt bune, dar și ridicole: „Înaintea măreției cunoașterii lui Isus Cristos, Domnul meu”. Convertirea lui Pavel e trecerea de la marele înțelept al legii, zelos și râvnitor al respectării ei, la trupul lui Isus. Pavel este un om care știe și care practică. Se întâmplă rar ca aceste două lucruri să fie întâlnite la un om: de obicei, ori suntem ignoranți și atunci reușim să practicăm din stupiditate, ori suntem practicanți… Pavel, care era un înțelept și un practicant, susține: toate acestea sunt un gunoi, căci eu am descoperit cu adevărat mărgăritarul prețios: e Isus-Domnul, e însăși umanitatea lui Isus, care-I revelația (arătarea) lui Dumnezeu!

Și acest fapt este scandalul ireductibil al credinței creștine. E scandalul crucii, e scandalul lui Dumnezeu care se revelează pe cruce. Și este distanța pe care Dumnezeu a pus-o între Sine și toate imaginile noastre false despre Dumnezeu, adică toți idolii… E acest scandal al crucii… E un scandal pe care noi, creștinii, de multe ori nu-l înțelegem, căci zicem: „Eu sunt creștin pentru că m-am născut aici, dar dacă m-aș fi născut într-un alt loc aș fi fost budist”… Nu! Nu aș fi budist! Și acest scandal e creștinismul: creștinismul e cu totul altceva… Și nu aș fi musulman… De fapt, Mahomed spune că Isus nu a murit pe cruce… În schimb, Isus a murit pe cruce și tocmai pe cruce-L revelează pe Dumnezeu! Dumnezeu e tocmai această Persoană pe care eu o cunosc, pe care eu caut să o înțeleg, să o iubesc, să o urmez!

Pomul se cunoaște după roade… „aceștia (noi) spun că există aceste semne, roade, deci ar trebui să deducă ce pom e Isus; în schimb, nu deduc, ci pretind că cunosc acest pom. De aceea, ei nu înțeleg cum de există aceste roade. Și astfel pierd posibilitatea de a adera la credință: ei pretind că cunosc pomul; există roade clare; dar ei nu înțeleg legătura dintre roade și pom. Și rămân blocați”.

v. 57b

57 Şi erau scandalizaţi de el. Dar Isus le-a zis: „Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui şi-n casa lui”.

Pare un proverb și se pare că Isus îl spune și pentru a justifica refuzul lor… „E clar că M-au refuzat, căci mereu a fost așa…”. Deci Isus nici măcar nu se prea supără… Vorbind despre păcat și blesteme, Isus spune: „Orice păcat împotriva Fiului omului va fi iertat”… De fapt, cei din Nazaret păcătuiesc împotriva Fiului omului, adică ei nu-L recunosc pe Domnul prezent în Fiul omului. Iar acest fapt încă nu-i păcatul împotriva Spiritului. De ce?

Pentru că, cu adevărat, a recunoaște – mai înainte de Înviere și de dăruirea Spiritului – în umanitatea (în trupul) lui Isus, atât de egală cu trupul nostru, faptul că Dumnezeu a ales tocmai această umanitate ca să Se reveleze, e ceva imposibil pentru om… Acest adevăr este numai o revelație a Spiritului! Iar când omul a avut această revelație și L-a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, prezent în trupul lui Isus, numai atunci poate păcătui împotriva Spiritului.

Așadar, aceste cuvinte ale lui Isus sunt un fel de justificare pe care o acordă poporului care L-a refuzat, întărind că e obligatoriu să fie așa: „Un profet, în țara sa, e disprețuit”.

Cum de nu știm să apreciem la justa lor valoare lucrurile pe care le cunoaștem? Noi vrem să apreciem numai lucrurile care ne sunt necunoscute: „Cine știe ce va fi?” În schimb, lucrurile cotidiene, obișnuite: pământul pe care calci, aerul pe care-l respiri, persoanele pe care le vezi… nu știm să le apreciem…

Acesta-i adevărul? Da! Totul se află în umanitatea lui Isus!

Să ne deschidem pentru a înțelege și a primi misterul profund al lucrurilor pe care le cunoaștem. Dacă nu, reușim doar să nu disprețuim lucrurile de neajuns (neînțelese, misterioase) sau cele care pentru noi încă nu există. Și pe măsură ce le cunoaștem, suntem opusul regelui Midas, care transforma totul în aur… Însă noi, ceea ce atingem, cunoaștem, îl transformăm în ceva fără valoare.

v. 58

58 Şi nu a făcut acolo multe minuni, din cauza necredinţei lor.

Această concluzie e interesantă: „N-a făcut minuni din cauza necredinței”. Înseamnă că izvorul, cauza, motivul minunilor e credința noastră.

Așadar, minunile nu le face Dumnezeu. El lucrează mereu. Credința – care e comuniunea cu El – face să se întâmple în mine ceea ce El face. Necredința mea împiedică să se întâmple în mine ceea ce El lucrează. În joc este libertatea mea, libertatea mea permite sau nu să se întâmple în mine acțiunea Sa pentru că Dumnezeu mă lasă liber.

Așadar, credința noastră înfăptuiește minunea, minunea de a ne pune în comuniune cu El. Credința noastră este precum un întrerupător: permite să ajungă la noi curentul lui Dumnezeu.

Noi avem puterea semaforului asupra intrării în noi a bunătății Domnului. Dacă punem semaforul roșu, El respectă atitudinea noastră: se oprește… dacă semaforu-i verde, și El intră în noi

Marea minune constă în a-I spune „da” Lui, a-L accepta pe El, a spune da acestui Trup, lui Dumnezeu, care ni se prezintă în această umanitate concretă.

Noi avem un fel de atotputernicie: ori să-L acceptăm, ori să-L blocăm pe Domnul. Dacă-L acceptăm, El vine la noi și, prin noi, ajunge la alții… Deci Îi permitem să circule în lume…

Minunea nu e un spectacol care să demonstreze puterea lui Dumnezeu! Minunea adevărată e un gest care înseamnă o viață nouă, un stil diferit, și acest fapt cere consimțământul nostru. Altfel nici lui Dumnezeu nu-i e posibil să facă minunea

În sinteză, acest text ne prezintă scandalul credinței care-i „da-ul” nostru spus „Acestuia”, adică Persoanei lui Isus, umanității Sale. Și prin Acesta noi avem înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu. Iar da-ul nostru ne permite comuniunea cu înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu. Dacă noi nu acceptăm carnea Sa, ne excludem din sfera puterii și a înțelepciunii lui Dumnezeu, pentru că puterea și înțelepciunea Sa sunt (și se arată în) sărăcia, limita, fragilitatea lui Cristos pe cruce.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă