Matei 15,1-20

Vom prezenta esența credinței.

De obicei, despre credința, mulți cred că e o problemă de minte – „Fericit tu, care crezi”, adică ești etichetat un credul… deci, slab de minte – sau e o problemă de practici religioase – „fericit tu, care faci multe lucruri bune”… În realitate, credința e o problemă de inimă, este inima iluminată. Vom vedea…

Apoi vom aborda temele fundamentale care au legătură cu inima, care alcătuiesc țesutul vieții noastre… adică problema tradiției, confruntată cu inima, pentru ca să nu devină tradiționalism… și apoi problema binelui și a răului, care nu locuiesc în lucruri, ci în inima omului; deci, este problema discernământului, a întrebării ce trebuie să facem? Toate acestea sunt teme mari… Să-L rugăm pe Domnul să le înțelegem…

Se citește Mt. 15, 1-20

1 Atunci au venit la Isus unii farisei şi cărturari de la Ierusalim şi i-au spus: 2 „De ce discipolii tăi calcă obiceiurile din bătrâni? Pentru ce nu-şi spală mâinile când mănâncă?” 3 El le-a răspuns: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu din cauza tradiţiei voastre? 4 Căci Dumnezeu a spus: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi cine vorbeşte de rău pe tatăl său şi pe mama sa, să fie dat la moarte. 5 Voi însă spuneţi: «Dacă cineva îi zice tatălui sau mamei: ceea ce ţi se cuvine de la mine este ofertă sacră», 6 acela este scutit să-i cinstească pe tatăl său şi pe mama sa. Astfel aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu pentru tradiţia voastră. 7 Ipocriţilor! Bine a profetizat despre voi Isaia când spune: 8 Acest popor mă cinsteşte cu buzele, însă inima lor este departe de mine. 9 În zadar mă cinstesc propunând învăţături care sunt doar porunci ale oamenilor„.
10 Şi chemând mulţimea le-a spus: „Ascultaţi şi înţelegeţi! 11 Nu ceea ce intră în gură îl face pe om impur, dar ceea ce iese din gură, aceea îl face pe om impur”. 12 Atunci s-au apropiat discipolii şi i-au spus: „Ştii că fariseii, ascultând cuvântul acesta, s-au scandalizat?” 13 El le-a răspuns: „Orice plantă pe care n-a plantat-o Tatăl meu ceresc va fi smulsă din rădăcini. 14 Lăsaţi-i, ei sunt călăuze oarbe pentru orbi. Iar dacă un orb călăuzeşte un alt orb, amândoi cad în groapă”. 15 Atunci Petru, luând cuvântul, i-a zis: „Explică-ne parabola aceasta”. 16 El însă a zis: „Deci nici voi nu pricepeţi? 17 Nu înţelegeţi că tot ceea ce intră în gură, merge în stomac şi este eliminat în loc ascuns? 18 Însă ceea ce iese din gură vine din inimă şi aceea îl face pe om impur. 19 Căci din inima omului ies: gândurile rele, crimele, adulterele, desfrânările, furturile, mărturiile false, blasfemiile. 20 Acestea îl fac pe om impur, însă a mânca cu mâinile nespălatenu-l face pe om impur”.

Contextul pericopei: ne aflăm după înmulțirea pâinilor, când Isus ia pâinea, o binecuvântează, o frânge și o dă, inaugurând astfel noul stil de viață: viața Împărăției. Aceasta constă în a lua ca pe un dar, a binecuvânta și a împărți cu alții. De fapt, aceasta e viața Fiului și e viața nouă. Și această viață e însuși Dumnezeu: este Spiritul Sfânt prezent în noi, care ne face fii… Apoi am văzut că discipolii nu-l recunosc în barcă, ci-L consideră o nălucă…

Textul nostru începe cu discipolii care stârnesc protestele fariseilor și ale cărturarilor, pentru că mănâncă fără să-și spele mâinile… și se încheie cu Isus care spune că se poate mânca fără să se spele mâinile.

Așadar, tema este „a mânca, fără a-și spăla mâinile în prealabil; a mânca cu mâinile nespălate”. Poate părea o problemă simplă, dar e una importantă… Căci a mânca înseamnă „a trăi”. Și cu ce trăiești? Cu spălături, sau cu altceva?

În partea centrală a textului ni se prezintă două teme mari: în prima parte, avem toate tradițiile oamenilor folosite pentru spălarea mâinilor, adică pentru a fi curați, pentru a fi în ordine, pentru a putea trăi și a mânca iar, în partea a doua, avem tema curatului și a necuratului, adică ce ne dă viață și ce generează moarte? Ce e licit și ce e ilicit? Ce e bine și ce e rău? Deci sunt marile teme ale vieții cotidiene.

Iar în centru, avem tema inimii. Isus spune că problema nu-i a mâinilor sau a buzelor, ci a inimii.

Deoarece se opun două figuri: cea a credinciosului, care trăiește prin credință, și cea a omului care respectă, care trăiește prin tradiție… Așadar, putem spune că cel credincios trăiește (se hrănește) prin iubire, prin dar – exprimat prin pâine – în amintirea Domnului; în schimb, omul care respectă (religios sau nu), trăiește în baza datoriei, a legii, a tradiției.

vv. 1-2

1 Atunci au venit la Isus unii farisei şi cărturari de la Ierusalim şi i-au spus: 2 „De ce discipolii tăi calcă obiceiurile din bătrâni? Pentru ce nu-şi spală mâinile când mănâncă?”

Întrebarea o pun fariseii și cărturarii care vin de la Ierusalim în mod special, cu acest scop.

Fariseii sunt persoanele bune, care practică religia, respectând toate poruncile, chiar și cele mai mici. Cărturarii sunt cei care cunosc normele juste de practicat, de respectat… Așadar, cei care fac sunt fariseii; cei care știu și uneori fac, sunt cărturarii… Aceste persoane protestează înaintea lui Isus pentru că discipolii Săi încalcă tradițiile părinților.

Problema tradiției e mare, pentru că întreaga cultură e tradiție, iar noi trăim în baza tradiției. Nu înseamnă că dimineața, când ne trezim, noi trebuie să inventăm cum să ne legăm șireturile… Știm deja cum să o facem… La fel, întreaga noastră viață este organizată, ghidată sau reglementată de ceea ce deja am primit de la generațiile care ne-au precedat. Altfel spus, tradiția este întreaga experiență anterioară nouă, care s-a consolidat și de care omul se folosește pentru a trăi. Altfel în fiecare zi ar trebui să inventeze totul de la început: de la foc la apa caldă, la toate celelalte lucruri. Așadar tradiția e fundamentală în viața omului. Cu alte cuvinte, întreaga cultură e tradiție; întreaga știință e tradiție. Omul o învață de la alții… Și dacă totul merge bine, o dezvoltă puțin…

Cu atât mai mult, tradiția e importantă în sfera religiei, dar într-o religie revelată, și nu cea pe care mi-o inventez eu… Nu inventez eu ceea ce Dumnezeu spune… Dacă Dumnezeu a vorbit – chiar dacă s-a întâmplat în urmă cu cincizeci de mii de ani – ceea ce El a spus se transmite de la un om la altul cu fidelitate.

Așadar, tradiția e ceva care întemeiază existența umană. Fără tradiție, omul nu poate trăi.

Tradiția este memoria, e amintirea. Iar un om trăiește în baza amintirilor pe care le are… Un om fără amintiri nu trăiește! Cu alte cuvinte, tradiția dă identitatea individului. Deci e un lucru important și mare. Tradiția determină amintirea sau memoria, cu care se trăiește în prezent și care, în același timp, deschide capacitatea spre viitor. Cu cât memorie sau amintire este mai extinsă, cu atât omul posedă un elan mai mare pentru a se lansa înspre viitor. Cu cât are rădăcini mai mari, cu atât pomul crește mai mult. Așadar, tradiția e un lucru hotărâtor ori vital pentru om.

Totuși, discipolii încalcă tradițiile… Ei au o altă tradiție. Tradiția lor este cea de a mânca pâinea chiar și cu mâinile murdare.

A mânca pâinea e ceva fundamental pentru un om. Pâinea e simbolul vieții. Pâinea – în această parte a Evangheliei – este trupul lui Isus dat pentru noi, deci e Euharistia. Așadar tradiția noastră este Euharistia. Altfel spus, noi trăim în baza amintirii – și ce avem în inimă ca tradiție? Îl avem în inimă pe El, care ne-a iubit și s-a dat pe Sine pentru noi. Deci avem tradiția iubirii, a iubirii vii, care devine dar al propriei vieți. Aceasta e adevărata Tradiție, care judecă, măsoară toate celelalte tradiții!… Cu alte cuvinte, atât de mult se respectă toate celelalte tradiții, cât ele folosesc pentru a trăi „pâinea”. Dacă nu-ți folosesc pentru a trăi „pâinea”, le arunci, sau le ții de-o parte, dacă ar putea fi utile. Și când vor fi utile, le poți respecta… Dar tu nu ești sclavul tradiției!!!

Tu ai „pâinea” din care trăiești. Și în plus, această pâine o trăiești și o mănânci chiar „cu mâinile murdare”… De fapt, această pâine e dată discipolilor, care se leapădă, trădează și fug… Nu e dată perfecților.

Adică noi avem un început, un principiu nou de viață, care-i darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut! Și din acest dar, noi ne hrănim; în baza acestui dar, noi trăim. De aceea Euharistia e centrul vieții creștine. Și Euharistia e adevărata tradiție, căci Pavel ne spune: „Vă dau (în sensul că vă transmit ca tradiție) ceea ce eu însumi am primit: că Domnul Isus, în seara în care a fost trădat, a luat pâinea…”.

În viața noastră există o luptă constantă între diferitele tradiții, obișnuințe, legi, chiar nescrise, după care noi trăim, din care ne hrănim și acea lege fundamentală – cea a pâinii dată discipolilor, pe care ei o mănâncă, chiar având mâinile murdare – a vieții date din iubire, în baza grației și a darului.

Tradițiile, dacă nu țin cont de această Tradiție, devin o pură cursă ce urmărește să aibă putere asupra persoanelor și asupra lui Dumnezeu, reducând apoi întreaga credință și toată practica religioasă la simple rituri sau ritualuri, la norme, la porunci și la prohibiții…

Interesat este faptul că poruncile există și e bine că lucrurile stau astfel… A „comanda” sau „a porunci” înseamnă con-mandare, adică a trimite împreună. Cu alte cuvinte, experiența ne învață că toți suntem trimiși împreună înspre unele lucruri, pentru că sunt pozitive, bune. Și aceasta este porunca.

La fel, există interdicții (interdetto, însemnând „spus între noi”), adică sunt lucruri care – după ce am vorbit, ne-am consultat între noi – am înțeles că nu trebuie făcute, căci nu ne conduc la niciun rezultat, sau ne conduc unde noi nu am vrea. Deci e just să existe porunci și opreliști. Omul trăiește în baza lor…

Dar care este criteriul pentru a ști dacă poruncile și interzicerile sunt juste sau injuste? Criteriul e cel al pâinii… Urmând aceste porunci sau interziceri, tu poți mânca, adică poți trăi, te ajută să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele, să trăiești darul pâinii (al vieții) așa cum a făcut Isus? Aceasta e întrebarea și e tema textului… Iar fariseii și cărturarii n-o înțeleg.

Religiozitatea se mărginește foarte ușor la ceva fariseic. Adică, eu merg duminica la Liturghie, respect poruncile – atâta cât pot și cât îmi e util – și astfel cred că sunt în ordine. Această mentalitate nu are nimic de a face cu creștinismul, ci e doar o religiozitate marcată de tradiționalism, care însă a uitat substanța: a mânca Pâinea.

Mulți s-au îndepărtat de creștinism pentru că au văzut unii creștini că-și trăiesc credința precum o practică alcătuită din norme, din prevederi legale restrictive – mai mult sau mai puțin înțelepte – dar trăiesc această religiozitate numai în baza normelor și interdicțiilor; apoi trăiesc celebrările doar ca ritualuri frumoase, dar acestea nu le influențează viața, căci nu devin Pâine. Cu alte cuvinte, Pâinea – care-I Domnul prezent în mijlocul nostru – e redusă la o nălucă, o fantasmă, după cum am subliniat în cateheza precedentă.

vv. 3-6

3 El le-a răspuns: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu din cauza tradiţiei voastre? 4 Căci Dumnezeu a spus: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi cine vorbeşte de rău pe tatăl său şi pe mama sa, să fie dat la moarte. 5 Voi însă spuneţi: «Dacă cineva îi zice tatălui sau mamei: ceea ce ţi se cuvine de la mine este ofertă sacră», 6 acela este scutit să-i cinstească pe tatăl său şi pe mama sa. Astfel aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu pentru tradiţia voastră.

Răspunsul lui Isus e polemic. El spune: discipolii Mei încalcă tradițiile, voi însă încălcați porunca lui Dumnezeu, ba mai mult, „voi anulați Cuvântul lui Dumnezeu”.

Să ne gândim de câte ori noi încălcăm porunca lui Dumnezeu – care-i iubirea aproapelui, sinteza întregii Legi – în numele tradițiilor noastre, religioase sau laice. Căci există și tradițiile laice, care sunt mult mai rigide: legea pieței, munca, ceea ce ne convine, imaginea, avantajul, interesul, profitul… Oare aceste lucruri ne ajută să practicăm porunca lui Dumnezeu de a ne iubi aproapele? Sau toate acestea sunt tradiții umane, o cursă sau o închisoare de tradiții?

Noi suntem cu adevărat administrați/subjugați de nenumăratele tradiții, de legile rigide de când ne trezim și până când mergem la culcare… Ni se spune cum să petrecem sfârșitul săptămânii și vacanțele… cu ajutorul acestor legi rigide… Iar noi trebuie să le respectăm pe toate, căci altfel suntem excluși din societate… Oare aceste legi ne ajută să respectăm porunca lui Dumnezeu? Ne ajută să mâncăm Pâinea, adică să trăim, să-l iubim pe aproapele?

Întrebarea lui Isus nu-i polemică doar cu fariseii și cărturarii, ci e o întrebare fundamentală, întotdeauna, pentru fiecare dintre noi și pentru întreaga Biserică.

Obișnuințele, deprinderile sau obiceiurile mele – căci tradițiile se reduc, se rezumă la obiceiuri, iar omul le alege pe acelea care-i convin – sunt acelea care-mi folosesc și mă ajută să-L iubesc pe Dumnezeu sau pe aproapele? Sau sunt acel zid pe care mi l-am construit, ca să mă apăr de toți? Oare în acest scop îmi sunt utile atât religia, cât și credința, și practica religioasă, căci îmi dau acea satisfacție interioară, încât mă simt chiar grozav și în ordine în raportul meu cu Dumnezeu… Sau cu adevărat mâncarea Pâinii – care-i Trupul dat pentru noi – mă ajută să-L iubesc pe Dumnezeu și pe aproapele?

Apoi Isus dă un exemplu: legea corbanului. S-o explicăm: dacă un om consacra lui Dumnezeu unele bunuri, nu mai putea să le înstrăineze, adică să le vândă. Deci nu mai putea să le folosească pentru nevoile tatălui său, ale mamei sale și nici pentru nevoile fiilor, căci erau consacrate Templului. El putea să le folosească în timpul vieții sale spre avantajul sau folosul său, dar nu le putea utiliza pentru nevoile altuia. Iar la moartea sa, aceste bunuri treceau în proprietatea Templului. Așadar era o lege caracterizată doar de egoism, pe care și-au inventat-o, prinzându-L în joc și pe Dumnezeu! „Sunt bunuri consacrate lui Dumnezeu”… Iar în numele acestei legi, se încălca inclusiv porunca fundamentală a iubirii în sensul cel mai limpede (natural) „a iubi tatăl și mama”. Iubirea părinților, așa cum suntem iubiți de ei, este rădăcina vieții; această iubire este ceea ce permite ca viața să continue.

Așadar printr-o lege religioasă, ei au reușit să anuleze porunca fundamentală a lui Dumnezeu și să se simtă și-n ordine, curați.

Evanghelistul Marcu e mult mai ironic în textul paralel, unde Isus spune: „Voi faceți multe astfel de lucruri”. Deci acest exemplu este doar „unul dintre multe”. Adică noi suntem specialiști să inventăm lucruri, legi care reușesc să anuleze pâinea, să anuleze viața și iubirea, să anuleze Cuvântul lui Dumnezeu…

Se pare că Isus îi laudă: „faceți multe lucruri asemănătoare, sunteți harnici să le inventați…”. Și nu spune care sunt, lasă lista deschisă, pentru ca fiecare om să se interogheze personal…

De ce se întâmplă așa? De ce ne construim aceste complicații care, la fel ca pietrele, acoperă izvorul… Și apoi murim de sete

vv. 7-9

7 Ipocriţilor! Bine a profetizat despre voi Isaia când spune: 8 Acest popor mă cinsteşte cu buzele, însă inima lor este departe de mine. 9 În zadar mă cinstesc propunând învăţături care sunt doar porunci ale oamenilor„.

Isus încheie spunând: „Fățarnicilor, ipocriților!”.

Isus niciodată nu jignește, nu insultă persoanele! Dar în cazul cărturarilor și, în special al fariseilor (căci cărturarii sunt puțin diferiți) – fariseii fiind mai atenți, pentru că și împlinesc Cuvântul – Isus folosește un cuvânt dur fățarnici.

Pentru noi cuvintele „fariseu ipocrit” par un binom inseparabil. Însă, nu!

Ipocritul e originea tuturor relelor, căci este omul care pune eul propriu în centrul tuturor lucrurilor, evenimentelor, raporturilor. În toate, ipocritul caută eul său și folosul său, buna sa imagine… este cel care se pune pe sine în locul lui Dumnezeu. Și acesta e păcatul radical al omului, numit egoism. Și tot restul trebuie să fie subordonat faptului că el este în centru: religia trebuie să-i dea o conștiință curată, să-l ajute să aibă o imagine bună înaintea altora… apoi munca, profesia, relațiile, toate sunt subordonate propriului eu… Aceasta e rădăcina tuturor relelor!

Religiozitatea ipocritului e o problemă numai de „gură” și nu de inimă.

„Și au o mare cinstire, un mare cult…”.

Toți profeții vorbesc mereu împotriva cultului, dar nu pentru că sunt dușmanii acestuia… Căci, cultul e un lucru sfânt! Ci profeții critică acest cult, această cinstire ipocrită, făcută cu gura și nu cu inima.

Tema fundamentală a textului nostru e expusă acum: este problema inimii. Cu cine este inima ta? Cu Dumnezeu sau cu altcineva?

Alegerea e radicală: cu Dumnezeu sau cu idolii? Sunt condus de interesele mele meschine de moment, sau mă las ghidat de Iubirea divină, care îmi dă viața și mi-o susține, mă ajută să iubesc și să fiu eu însumi/însămi? Alegerea radicală a omului este cea a inimii… Așadar problema nu e despre tradiții sau non-tradiții – care toate pot fi atât juste cât și greșite – ci problema este a inimii.

Spre exemplu: când mergi la Liturghie și împreună celebrăm un ritual frumos… De ce mergi la Liturghie? Pentru că e o poruncă, o obligație? Pentru ca să te simți în ordine și împăcat cu tine? Sau mergi pentru că inima ta e aproape de Dumnezeu, pentru că tu îți „amintești” și îți repui în inimă această amintire fundamentală păstrată în memorie, care-i iubirea Sa pentru tine, ce înseamnă pentru tine viața Sa oferită ție? Și din această amintire tu trăiești… Altfel spus, ce are inima ta în centrul ei, în atenția ei, în interesul ei?

Porunca fundamentală constă în îndemnul de a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele și de a avea această iubire în inimă.

O inimă care nu are în centrul ei pe Dumnezeu și pe aproapele, e o inimă moartă; adică este o inimă care nu știe să iubească, deci nu se relaționează… E o inimă care are relații cu alții, dar numai de ipocrizie… adică sunt acele conexiuni care folosesc să-și umfle propria imagine.

Despre cultul doar „cu buzele”… Există destul de des o rugăciune care-i făcută numai cu buzele și care-I dă o mare neplăcere lui Dumnezeu.

Căci un om – doar cu buzele – repetând cuvintele, poate intra în transă și să se iluzioneze că are senzații divine, când de fapt doar bolborosește… Chiar dacă ar spune: 1, 2, 3, timp de 10 ore, intră în transă. Da, dar aceasta nu e o mare rugăciune…

Problema este legată de locul unde e inima? Rugăciunea nu este a ieși din sine, ci tocmai a intra în sine și a-L afla în sine, în liniștea profundă, pe Dumnezeu care este în interior, mai mult decât ești tu; și care-i iubirea ta care stă în tine; apoi, cauți să trăiești această iubire…

Căci există un cult deșert, orgolios, gol, care-i cultul idolului, al golului.

Cultul deșert este adus de o persoană care-i centrată pe sine, adică raportează la sine toate lucrurile. Așadar, tot efortul nostru de a construi rituri, tradiții… are scopul să ne ajute să înfăptuim o mântuire a „sinelui”, adică să ne dăm noi o însemnătate vieții noastre… fără să vrem să primim sensul vieții noastre ca fiind un dar – așa cum este – de la Dumnezeu.

vv. 10-20

10 Şi chemând mulţimea le-a spus: „Ascultaţi şi înţelegeţi! 11 Nu ceea ce intră în gură îl face pe om impur, dar ceea ce iese din gură, aceea îl face pe om impur”. 12Atunci s-au apropiat discipolii şi i-au spus: „Ştii că fariseii, ascultând cuvântul acesta, s-au scandalizat?” 13 El le-a răspuns: „Orice plantă pe care n-a plantat-o Tatăl meu ceresc va fi smulsă din rădăcini. 14 Lăsaţi-i, ei sunt călăuze oarbe pentru orbi. Iar dacă un orb călăuzeşte un alt orb, amândoi cad în groapă”. 15Atunci Petru, luând cuvântul, i-a zis: „Explică-ne parabola aceasta”. 16 El însă a zis: „Deci nici voi nu pricepeţi? 17 Nu înţelegeţi că tot ceea ce intră în gură, merge în stomac şi este eliminat în loc ascuns? 18 Însă ceea ce iese din gură vine din inimă şi aceea îl face pe om impur. 19 Căci din inima omului ies: gândurile rele, crimele, adulterele, desfrânările, furturile, mărturiile false, blasfemiile. 20 Acestea îl fac pe om impur, însă a mânca cu mâinile nespălatenu-l face pe om impur”.

Mai înainte de interpretarea acestor versete, să notăm personajele…

La v. 1 sunt cărturarii și fariseii; la v. 10 este mulțimea, la v. 12 sunt discipolii, iar la v. 15, Petru. Cu alte cuvinte, avem aproape o coincidență a cărturarilor și a fariseilor cu mulțimea, cu discipolii și cu Petru. Adică, problema îi privește pe toți.

Pentru că un om poate crede că această problemă îi privește pe alții: adică fariseii și cărturarii ar putea crede că problema aceasta privește mulțimea… Această suprapunere de personaje, este maniera folosită de evanghelist pentru a ne indica faptul că această chestiune ne privește pe toți.

Isus face o afirmație care nouă nu ne spune nimic, dar ascultătorilor Săi le spune multe, pentru că problema era: „ce se pune în gură”. Era problema purului și impurului, a curatului și necuratului și toate tabuurile alimentare… foarte importante în unele culturi. În cultura creștină, problema alimentară, nu ne apasă prea mult…

Isus spune că tot ceea ce intră pe gură nu face omul necurat… Iar în gură intră totul: înseamnă că omul poate să mănânce de toate, poate să se hrănească cu orice. Înseamnă că întreaga creației este bună; nu există creaturi rele.

E adevărat că noi avem multe „guri”, spre exemplu cea a simțurilor, a inteligenței… E adevărat că în interiorul nostru avem și răul, totuși avem posibilitatea să mâncăm Pâinea, așa cum suntem… Ne este dată posibilitatea să ne hrănim cu Pâinea, deși suntem necurați… Adică putem să mâncăm, să introducem în noi acest mare dar al tradiției creștine, care este Trupul dat, jertfit din iubire pentru noi, chiar așa „necurați” cum suntem. Și este această Pâine care pune în noi o „drojdie” sau o energie nouă, un Cuvânt nou – noua tradiție – pe care progresiv o vom trăi și-n viața noastră cotidiană.

Texte utile

Psalmul 16, descrie inima care stă cu Dumnezeu…
Is. 29, 13-24, subliniază că fără inimă, cultul nostru poate fi deșert…
F.Ap. 10, despre curat și necurat, istoria lui Petru
Gal. 5, 19-22, ne spune ceea ce produce inima care-i departe de Dumnezeu… (operele trupului) și ceea ce produce inima care-i aproape de Dumnezeu (rodul Spiritului)…
1 Cor. 13, imnul iubirii, iubirea care-i Pâinea, care-I Dumnezeu, care e baza și sufletul oricărei tradiții

Unele întrebări care ne pot ajuta să reflectăm la acest text biblic:

Amintirea euharistică sau memorialul euharistic, adică tradiția Pâinii, este pentru noi un ritual la care participăm, sau e cu adevărat realitatea cu care ne hrănim și prin care trăim? Nu trebuie să ieșim nedemni de la participarea la Euharistie: ori mâncăm viața, ori mâncăm moartea… Pentru că la Liturghie, primim un dar de viață! Dacă îl refuzăm, ne așezăm în sfera morții…

Celebrăm Euharistia doar așa, precum un ritual care nu are legătură cu viața, sau Euharistia e acea Pâine cu ajutorul căreia cautăm să ne hrănim pentru a trăi întreaga săptămână? Pentru mine, Euharistia este doar una din multele tradiții? Da, printre altele există și Euharistia… există porunca: amintește-ți să cinstești sărbătorile… Sau cu adevărat Euharistia e centrul vieții mele, adică Pâinea cu care mă hrănesc, chiar având mâinile necurate, adică așa păcătos cum sunt?

Întrebarea a II-a: care sunt cuvintele, chiar nespuse, care ghidează acțiunile mele? Să mă întreb de ce fac un lucru? Ce simte inima mea în timp ce-l fac? Și după ce l-am făcut, ce simt?

Întrebarea a III-a: care sunt acele tradiții, numeroase care ne domină și care nu sunt în conformitate cu porunca iubirii? În viața noastră, suntem administrați de infinite norme, reguli… Însă noi trebuie să ajungem să fim liberi, să avem o libertate suficientă…

Cum mă folosesc de bunurile din lume? Întreaga lume e bună, e un dar al lui Dumnezeu… Mă folosesc de lucrurile din lume după cuvântul iubirii, după tradiția Pâinii, sau mă folosesc de bunuri în mod ipocrit, auto-raportându-mi toate bunurile, după interesul și profitul meu, încălcând porunca lui Dumnezeu?

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. dr. Adrian Podar