Matei 16,1-12

Textul ne vorbește despre o pâine care ne este dată „în timpul somnului”, adică este vorba despre o situație în care omul nu ia inițiativa, ba mai mult, nici măcar nu-i conștient. Deci este o pâine dăruită, iar inițiativa – în misterul comunicării acestui dar – e a lui Dumnezeu.

Cap. 16 în centru are un discurs despre Petru care este pus ca fundament al Bisericii.

Evanghelia după Matei subliniază rolul, slujirea pe care o are Petru în interiorul comunității credincioșilor… Noi trebuie să subliniem și faptul că din punct de vedere istoric, această diaconie, slujire, acest rol al lui Petru, în interiorul comunității credincioșilor, a devenit și o ocazie de tensiuni, lupte și separări.

Noi putem spune că vv. 1-12 ale cap. 16 urmează după a doua povestire a înmulțirii pâinilor, a pâinii frânte și împărțite. Și este ca un fel de reacție sau de răspuns, care se desfășoară în două scene. În prima scenă-L avem pe Isus, împreună cu fariseii și saducheii; în a doua Isus este cu discipolii.

Avem ceva care unește cele două scene: faptul că nu înțeleg Pâinea, faptul că nu-L recunosc pe Isus și deci e o cerere de semne…

Despre semne putem aminti cuvintele lui Ioan la cap. 1,18 „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut. Fiul unul născut L-a revelat”.

Saducheii și fariseii cer un semn din cer… Dar și discipolii – discipolul de atunci și din zilele noastre (eu și tu) – cer un semn. Pentru că în fiecare dintre noi, în fiecare generație care are o stratificație de perversitate, de adulter (spune textul) se află o nevoie după semne, pentru că este greu să trăim cu o credință curată, să acceptăm realitatea, care-I Isus… Și atunci căutăm semne. Și în zilele noastre avem o foame după semne, viziuni, mesaje, apariții…

Nu-i judecăm pe cei care simt această dorință, dar într-o măsură sau alta, simțim toți această dorință după semne…

Însă Evanghelia ne prezintă riscul care stă în spatele acestei nevoi după semne.

Matei ne spune că sunt saducheii și fariseii, cei care cer semne. Pe ce bază? Pe baza unui ferment care-i în ei: un ferment al legii, ne spune Isus… Dorința de a avea o anume cunoaștere, dorința de a se realiza pe baza unei culturi sau a unei cunoașteri… Aceștia sunt fariseii… Apoi există un „ferment al puterii”: o încercare de a se realiza pe sine prin a avea, a poseda lucrurile și chiar pe Dumnezeu. Aceștia sunt saducheii.

Acest ferment împiedică omul să înțeleagă, să primească și să mănânce Pâinea, care-i darul lui Dumnezeu, adică însăși viața Sa.

Un proverb despre ambiguitatea semnului: „Dacă-i indici luna nebunului, el va privi degetul tău”. Așadar semnul poate fi util, dar poate și înșela, căci omul se oprește la semn, la ceea ce ar trebui să-l îndrepte spre direcția corectă… (semnul te trimite la o altă realitate).

Se citește Mt. 16, 1-12

1 Apoi au venit la el fariseii şi saduceii. Ispitindu-l, i-au cerut să le arate un semn din ceruri. 2 Dar el le-a răspuns: „Când se înserează spuneţi: «Va fi timp frumos pentru că cerul este roşu», 3 iar dimineaţa: «Astăzi va fi furtună pentru că cerul este roşu închis». Aşadar, aspectul cerului vă pricepeţi să-l apreciaţi, dar semnele timpurilor nu sunteţi în stare? 4 O generaţie rea şi adulteră cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul lui Iona”. Şi, părăsindu-i, s-a dus.  5 Venind discipolii pe ţărmul celălalt, au uitat să ia pâine. 6 Atunci Isus le-a zis: „Fiţi atenţi la aluatul fariseilor şi al saduceilor”. 7 Iar ei discutau între ei, spunând: „Nu am luat pâine”. 8 Cunoscând aceasta, Isus le-a zis: „Oameni cu puţină credinţă, de ce discutaţi între voi că nu aveţi pâine. 9 Nu înţelegeţi şi nici nu vă aduceţi aminte de cele cinci pâini pentru cei cinci mii? Câte coşuri aţi adunat? 10 Sau de cele şapte pâini pentru cei patru mii? Câte coşuri aţi adunat? 11 Cum de nu înţelegeţi că nu despre pâini vă vorbeam? Feriţi-vă de aluatul fariseilor şi al saduceilor!” 12 Atunci au înţeles că nu le zicea să se ferească de aluatul pâinii, ci de învăţătura fariseilor şi a saduceilor.

Textul poate fi împărțit în trei părți. Noi vom lua în considerare cele două scene. În cea dintâi Isus este împreună cu fariseii și saducheii, iar în a doua, în barcă, Isus este cu discipolii.

v. 1

1 Apoi au venit la el fariseii şi saduceii. Ispitindu-l, i-au cerut să le arate un semn din ceruri.

Fariseii și saducheii se reîntorc să-l pună la încercare pe Isus. Deja I-au pus o întrebare cu scopul de a-L prinde în cursă… în Mt. 12,38, din partea cărturarilor și fariseilor.

Fariseii și saducheii sunt persoanele care prezintă dubii și cer semne. Fariseii, cărturarii și saducheii ne reprezintă pe noi ,în măsura în care suntem persoane auto-centrate (auto-fixate) pe noi; persoane care – atunci, la fel ca acum – pun întrebări, cer semne, după măsura gândirii lor – după măsura și în vederea confirmării propriilor lor frici – și pentru ca să se confirme propriile lor convingeri despre Dumnezeu și despre om.

Cărturarii sunt cunoscătorii, experții legii. Fariseii sunt cei care respectă legea. Saducheii sunt proprietarii bogați, care dețin terenuri. Deci avem oamenii înțelepți, practicanți (pioși) și cei puternici, bogați… Adică sunt persoanele auto-centrate, care au acest ferment care atentează, ispitesc Pâinea, care-I Domnul.

Despre faptul de a cere semne… Oricât am putea explica și justifica cererea de semne, din punct de vedere uman… Din punct de vedere biblic, Dumnezeu nu tolerează și nu suportă ca omul să ceară semne!!! Avem un exemplu în Exod 17, 7, când poporul se întreabă: „Dumnezeu este în mijlocul nostru? Da sau nu?”. Dumnezeu se simte jignit de această întrebare… care pune în dubiu nu doar grija Sa față de popor, ci însăși substanța Sa, adică Cine este El. Iar „El este!” și „este cu poporul”, călătorește cu poporul. În Ev. lui Matei, Dumnezeu se definește ca fiind „Cel ce este”: „voi fi cu voi, până la sfârșitul veacurilor”.

Deci, a ne întreba dacă Dumnezeu este în mijlocul nostru, da sau nu, deci a ne îndoi de prezența și de grija Sa față de noi, și a cere semne, însemnă a-L lua la rost pe Dumnezeu.

Cererea de semne întotdeauna are legătură cu nevoia omului după autonomie. Adică eu am nevoie de semne care să-mi confirme, să întărească și să mă liniștească în situația concretă pe care o trăiesc, care-i o situație care-mi ia siguranța și liniștea… Cu alte cuvinte, noi îi cerem Domnului să ne dea acele lucruri care ne folosesc pentru ca să trăim fără El, pentru a trăi în mod autonom, pentru ca noi să nu avem nevoie de ajutorul Său, să nu depindem de El. Fapt pentru care, în spatele cererii de semne stă o răutate ( o nedreptate sau josnicie) de-a noastră. Poporul, care cere ca Dumnezeu să fie cu el, solicită de fapt să poată să se descurce singur; să nu aibă nevoie să apeleze la Dumnezeu în momentele de nesiguranță… Așadar, avem această ispită, de fapt cererea de semne este o ispită; e acea ispită radicală, prezentă de la primul om încoace, adică de a trăi fără Dumnezeu.

vv. 2-3

2 Dar el le-a răspuns: „Când se înserează spuneţi: «Va fi timp frumos pentru că cerul este roşu», 3 iar dimineaţa: «Astăzi va fi furtună pentru că cerul este roşu închis». Aşadar, aspectul cerului vă pricepeţi să-l apreciaţi, dar semnele timpurilor nu sunteţi în stare?

Aceste două versete lipsesc în unele manuscrise.

În aceste versete Isus subliniază că acești oameni (printre care și noi) care cer semne, știu discerne semnele care par opuse; știu interpreta realitatea în diferite planuri, dând însemnătăți opuse… și acesta e discernământul. Însă ei nu știu (la fel ca noi) să priceapă realitatea existentă în sensul și însemnătatea ei adevărată, profundă… Ne referim la Persoana lui Isus și a acțiunii Sale, care ne indică victoria asupra răului și este semn al Împărăției lui Dumnezeu.

Versetul al III-lea a fost mult evidențiat de Vaticanul al II-lea, căci aparține „exercițiului credinței” – adică efortului creștin – faptul de a judeca semnele timpului.

v. 4

4 O generaţie rea şi adulteră cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul lui Iona”. Şi, părăsindu-i, s-a dus.

Iată răspunsul lui Isus…

Nu este vorba de o generație sau de o alta, nu! Ci de fiecare generație și de fiecare dintre noi! Fiecare persoană tinde să devieze, să se îndrepte în altă parte și nu înspre Domnul: este omul pervers. Este vorba de o tendință care caută să afle alți dumnezei, dincolo de Singurul Domn și Mire, deci este un neam adulter.

Isus spune că acestei generații nu i se va da nici un semn! Totuși i se va da un semn: cel al crucii, al mormântului, reprezentat de figura lui Iona care rămâne trei zile în pântecele balenei… la fel cum rămâne Fiul omului în sânul pământului… Apoi bobul de grâu căzut în pământ, moare și aduce rod (Io. 12,24).

Despre „semn” spune sf. Ioan al Crucii din sec. XVI – un secol caracterizat de multe cereri de semne, la fel ca al nostru, un secol plin de apariții și mesaje – în mod foarte clar: într-o vreme poate că se puteau cere semne Domnului, adică în VT, pentru că încă Dumnezeu nu vorbise clar, dar acum – în NT – „acum, când credința este bazată în Cristos, nu mai este necesar să-L consultăm pe Dumnezeu, și nu-i mai necesar nici ca El să vorbească și să răspundă la fel ca atunci (VT). De fapt, dăruindu-ne pe Fiul Său – care este Cuvântul său unic și definitiv – ne-a spus totul, într-o singură dată, și nu mai are nimic ce să ne reveleze. Acesta este sensul autentic al textului, în care sf. Pavel vrea să-i determine pe evrei să abandoneze modurile antice de a trata (dialoga) cu Dumnezeu, după legea mozaică, și să fixeze privirea lor numai în Cristos… Dumnezeu care deja a vorbit în timpurile antice de multe ori și în diferite moduri – le-a vorbit părinților prin profeți – în timpurile din urmă, în aceste zile, ne-a vorbit nouă prin Fiul. Cu aceste cuvinte, apostolul vrea să ne ajute să înțelegem că Dumnezeu a devenit, într-un anume sens, mut; Dumnezeu nemaiavând nimic să ne spună. Căci ceea ce odată ne-a spus doar parțial – prin profeți – acum ne-a spus deplin, dându-ne totul în Fiul Său.

De aceea, cine ar vrea din nou să-L întrebe pe Domnul și să-I ceară viziuni sau revelații, nu doar că ar face o nebunie, ci L-ar jigni pe Dumnezeu, pentru că nu-și fixează privirea sa doar în Cristos, ci de fapt merge să caute lucruri diferite și noutăți.

Dumnezeu ar putea să-i răspundă: „Acesta-I Fiul Meu iubit, în care-Mi aflu bucuria. Ascultați-L!”

Sfântul Ioan al Crucii este învățătorul „nopții”

„Vom merge noaptea. Noaptea vom călători. Pentru că, pentru a întâlni Izvorul, numai setea ne iluminează”. Și acest text vrea să ne spună că numai Domnul este singurul semn! Setea după El este singurul semn care ne este dat: este setea după El care intră în noapte. Singura comparație pe care Domnul o face cu crucea Sa este semnul lui Iona, deoarece semnul lui Iona e semnul unei vieți care intră în noapte, în întunericul morții… Și atunci acesta este singurul semn despre care Domnul vorbește și este singurul semn care are sens: este semnul Celui care intră în noaptea omului și a celui care se odihnește în această noapte.

Omul caută semne care să-l facă să scape de întuneric și de noapte și de durere. Domnul dă ca singur semn pe Cel care a intrat în interiorul acestei nopți. Și tocmai de aceea a întâlnit Izvorul.

A doua scenă… care prezintă dificultăți asemănătoare, formulate în alte cuvinte. Aici ne aflăm în dialogul lui Isus cu discipolii.

v. 5

 5 Venind discipolii pe ţărmul celălalt, au uitat să ia pâine.

Nu atât că au uitat, ci „nu și-au amintit”. Discipolii nu-și amintesc Pâinea…

Dincolo de o neglijență a discipolilor „nu au luat pâinea”, problema este că discipolii nu și-au mai amintit (au uitat) de Pâine, de prezența Pâinii care-i cu ei în barcă și care-I Isus.

Fenomenul „a-și aminti și a nu-și aminti” traversează întregul VT. Iar Israelul este rugat de Dumnezeu să nu uite, ci să-și amintească de Domnul, de fidelitatea Sa, de prezența și de iubirea Sa… de mântuirea Sa.

Pâinea de care discipolii nu și-au mai amintit, nu e pâinea materială, ci este Isus: El nu-i recunoscut…

Faptul că ei „au uitat” în limba greacă subliniază un lapsus, adică a uita de ceva care generează piedici și conflicte interiore… Lucrul care generează obstacole interioare este economia darului, este Isus care-ți spune să nu te îngrijorezi, să nu iei cu tine pâine, ești un misionar; mergi și ți se vor da lucrurile de care ai nevoie. Și e acel Isus, care se propune El ca fiind Pâinea. Iar acest fapt generează conflict. Discipolii sunt mulțumiți, le place acest fel de a vorbi al lui Isus, vor să facă așa cum spune El, dar, în realitate, în interiorul lor ei nu sunt convinși și uită pâinea. Care pâine? Nu pâinea ca aliment, ci sensul acestei pâini, adică Isus.

v. 6

6 Atunci Isus le-a zis: „Fiţi atenţi la aluatul fariseilor şi al saduceilor”.

Isus subliniază motivul ultim al situației conflictuale dintre discipoli… Cu alte cuvinte, discipolilor nu le lipsește pâinea: pâinea există și e prezența Sa. Ci în ei se află un ferment – în ei și în noi fermentează – care-i pretenția legii (fariseii), conflictul puterii (saducheii). Aceste două aspecte (aluaturi) îi împiedică să-L recunoască pe Domnul; îi împiedică să-și amintească minunea pâinilor; îi împiedică să înțeleagă, să accepte și să trăiască darul Pâinii Sale, adică viața filială și frățească.

v. 7

7 Iar ei discutau între ei, spunând: „Nu am luat pâine”.

Este ca un dialog paralel care nu se întâlnește. Poate continua la infinit… Discipolii merg înainte pe contul lor: „n-am luat pâine”…

Poate că și discipolii cer un semn din cer… la fel ca fariseii, sau pretind – la fel ca saducheii – să ia, să stăpânească pâinea Domnului… „n-am luat pâine”.

Discipolii cred că pâinea e mai valoroasă decât Domnul: ei vor pâinea și nu pe El. Ceea ce ne deranjează și ne creează conflict e Isus în barcă cu noi: pe El nu vrem să-L luăm.

v. 8

8 Cunoscând aceasta, Isus le-a zis: „Oameni cu puţină credinţă, de ce discutaţi între voi că nu aveţi pâine.

Textul originar spune „de puțină credință” care e o descriere sintetică a stării fariseilor, saducheilor, a cărturarilor, dar și a discipolului… Și discipolul e om „de puțină credință”. Fiecare dintre noi, dacă ne privim în interior cu sinceritate, înțelegem că suntem „puțin credincioși”.

Așadar, aceste cuvinte folosite de Isus subliniază adevărul discipolului din orice timp care „are puțină credință”; dar aceste cuvinte subliniază și răbdarea lui Isus față de ucenic…

După ce Isus ne indică răul, imediat Isus ne arată terapia, ne arată ceea ce începe vindecarea… Vrea să ne ajute să conștientizăm în ce stare ne aflăm – că avem puțină credință – pentru ca apoi să-i cerem ajutorul…

Isus e înțelept pentru că știe și pentru că nu-i apasă pe alții, nu-l strivește pe cel nebun, ci vrea să-l conducă puțin câte puțin, cu răbdare, să conștientizeze situația de conflict pe care el nu vrea să o privească… Există această situație interioară de conflict: „eu acest Isus îl vreau și nu-L vreau; îmi place, dar nu-mi place…”. Isus folosește o pedagogie răbdătoare, care caută să vindece într-un mod ne-dramatic acest conflict al credinței: adică eu cred sau nu în acest Isus?

vv. 9-10

9 Nu înţelegeţi şi nici nu vă aduceţi aminte de cele cinci pâini pentru cei cinci mii? Câte coşuri aţi adunat? 10 Sau de cele şapte pâini pentru cei patru mii? Câte coşuri aţi adunat?

Isus continuă cu terapia Sa.

„Nu înțelegeți?”, adică „nu vă amintiți?”. Subliniez din nou, că acest verb este decisiv, căci nu-i o problemă de memorie – rădăcina cuvântului memorie este înrudită cu noțiunile de mormânt și moarte – ci este vorba de „ri-cordare”, adică de a trăi în profunditatea inimii, deci în centrul vieții. Este vorba de a-ți aminti, a duce la inimă minunile pâinilor și acest fapt ne ajută încet, încet să înțelegem că a fost biruit aluatul, fermentul fariseilor și al saducheilor.

Isus nu predă o lecție de catehism, căci în acest câmp discipolii sunt puternici: ne amintim textul paralel din Marcu, 8, 11ș.u. În Marcu întrebările le pune Isus, iar discipolii răspund exact: „Câte coșuri ați strâns”, ei spun „12”; „câte persoane erau?”. Discipolii răspund corect… Așadar au o memorie bună, dar un „ri-cordo” rău…

v. 11

11 Cum de nu înţelegeţi că nu despre pâini vă vorbeam? Feriţi-vă de aluatul fariseilor şi al saduceilor!”

Isus, cu răbdare – nu-i complice al răului – dar cu claritate, îi ajută să înțeleagă că nu vorbea despre pâinea materială, când le-a spus să fie atenți la aluatul fariseilor și al saducheilor, ci El vorbea despre modul de a trăi pâinea: adică cu care criteriu, cu care aluat trăiești și-ți consumi timpul și puterile? Cu criteriul Împărăției care conduce la semnul lui Iona, care dăruiește totul, până la darul trupului Său? Sau este aluatul, criteriul legii, al puterii, al omului care vrea să-și garanteze posedarea și care-l va elimina chiar și pe Domnul? Aceasta este întrebarea…

Suntem invitați să înțelegem cu inima, adică acea înțelegere care este mereu unită cu amintirea, este acea înțelegere care vizează zona afectivă a omului, zona profundă a sentimentelor, care-i singura capabilă să-l ajute să decidă; să-și schimbe atitudinea, să-și schimbe alegerile, să vadă diferit viața… De aceea înțelegerea este mereu legată de amintire, adică o adevărată înțelegere nu este numai cea logică, ci aceea care atinge inima și-și aduce aminte, „ri-corda”, adică duce la inimă.

v. 12

12 Atunci au înţeles că nu le zicea să se ferească de aluatul pâinii, ci de învăţătura fariseilor şi a saduceilor.

Bine pentru ei care au început să înțeleagă! Așadar întunericul a început să se risipească… Deci începe discernământul. Adică ei înțeleg că nu-i o problemă de aluat, de pâine materială, ci de pâine spirituală.

Iată întrebarea care e valabilă pentru ei, dar și pentru noi, adică: Trăim pâinea, adică existența concretă, adică timpul și forțele, sub semnul legii, adică al datoriei? Sau o trăim după stilul și cu puterea lui Isus? Cum ne folosim viața? Știm să o dăruim? Sau o ținem pentru noi, ucigând-o, adică o trăim sub semnul legii sau al puterii?

Textul ne sugerează ca imediat să alegem, dar apoi gradual, vom realiza alegerea făcută… Adică suntem ori în favoarea aluatului divin al darului, ori alegem aluatul posedării?

Evanghelia ne îndeamnă să alegem aluatul divin, al darului, al Pâinii care e frântă și care-i satură pe toți.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop