Matei 16,21-28

Am ascultat întrebarea centrală a Evangheliei, după care registrul se schimbă. Întrebarea este cea pe care Isus o adresează discipolilor Săi: „Cine sunt Eu pentru voi?”. Și e de fapt, o întrebare adresată fiecăruia dintre noi… „Cine sunt Eu pentru tine?”.

E momentul în care încheiem să-L mai interogăm pe Domnul și acceptăm să fim noi interogați de El.

Petru dă răspunsul plin de bucurie și iubire, căci a descoperit cine este Isus: e Domnul său, e Cristosul, e Cel care realizează toate speranțele lui, e Fiul lui Dumnezeu.

După această descoperire, Isus începe să se arate în chip deschis.

Anterior dorea ca discipolii să-L recunoască, să-L iubească, să-I fie alături. După ce discipolii Îl iubesc, El începe să se arate, fapt descris în textul nostru…

Versetele sunt importante pentru că în mod concentrat conțin întreaga revelație a lui Isus – revelația creștină -, descoperindu-ne cine-i Isus dar și care-i viața noastră de discipoli.

Se citește Mt. 16, 21-28

21 De atunci a început Isus să le destăinuie discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie. 22 Atunci, Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe spunând: ” Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!” 23 Dar el, întorcându-se, i-a spus lui Petru: „Mergi în urma mea, Satană. Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”. 24 Atunci Isus a spus discipolilor săi: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. 25 Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla. 26 Aşadar, ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? 27 Căci Fiul Omului va veni în gloria Tatălui cu îngerii săi şi atunci va da fiecăruia după ceea ce a făcut. 28 Adevăr vă spun că sunt unii dintre cei care stau aici, care nu vor vedea moartea până când nu-l vor vedea pe Fiul Omului venind în împărăţia lui”.

Textul conține o mare „Evanghelie”, fiind o sinteză a restului Evangheliei, adică din acest punct până la sfârșitul Evangheliei, va fi explicat acest text.

Versetele conțin identitatea lui Isus: El însuși ne spune, pentru prima dată, cine este El, la v. 1.

Iar înaintea lui Isus care ni Se arată așa cum este, Petru reacționează în mod dur: Îl ia de-o parte și-L ceartă. Iar Isus răspunde cu aceeași monedă, numindu-l satană.

Imediat Isus ne spune care-i identitatea discipolului: acesta-L reflectă pe El.

În centrul textului avem revelația crucii Domnului și al scandalului crucii. Pentru prima dată apare, în termeni clari, că Isus ne zice care-i Cuvântul fundamental al Evangheliei, adică faptul că crucea este realizarea mântuirii omului și este revelația deplină a lui Dumnezeu.

În timp ce noi mereu credem că mântuirea noastră este să reușim să facem un slalom printre cruci, evitându-le pe toate și că Dumnezeu este cu totul altcineva, față de acele situații negative pe care le cunoaștem.

De ce stă crucea în centrul Evangheliei? Vom încerca să înțelegem mai bine acest lucru, pe măsură ce vom avansa în explicarea Evangheliei. Crucea este în centru, pentru că reprezintă pasiunea (pătimirea), iubirea lui Dumnezeu pentru om. Și tocmai în pătimirea Lui pentru noi, noi descoperim cine este Dumnezeu – este o iubire fără margini pentru noi – dar aflăm și cine suntem noi: suntem ținta iubirii Sale și aceasta este mântuirea noastră.

v. 21

21 De atunci a început Isus să le destăinuie discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie.

„De atunci”… Odată ce Isus e recunoscut, doar atunci ni Se poate arăta. Căci numai în măsura în care un om Îl iubește, poate să-L înțeleagă, pentru că iubirea ne ajută să înțelegem dincolo de tot ceea ce noi înțelegem momentan…

Atunci El începe să Se descopere în mod limpede discipolilor, relatând cine este El.

El este unul care „trebuie să meargă la Ierusalim”, are această datorie.

Cuvântul „datorie” în Evanghelie Îl privește numai pe Domnul și crucea Sa. Așadar este datoria lui Dumnezeu, care-I iubire, să stea acolo unde suntem noi.

Datoria Sa e să meargă la Ierusalim – care-i centrul puterii economice, religioase, civile, culturale – și acolo Isus se va măsura și lupta cu această putere. El trebuie să sufere (să pătimească) această putere, pentru că această putere reprezintă răul care-i în lume și răul care-i prezent în fiecare dintre noi.

Noi mereu credem că Dumnezeu este persoana cea mai bogată, puternică și auto-suficientă din lume, și am vrea ca și noi să fim ca acest dumnezeu… foarte bogați, puternici și autosuficienți.

În schimb, Dumnezeu – care este iubire – este sărac, pentru că dă totul; este slujitor, deci nu-i puternic; este umil și nevoiaș de toți, deci nu este autosuficient. Pentru că iubirea nu este autosuficientă, ci are nevoie de celălalt.

Iar El ne aduce mântuirea tocmai pentru că este sărac, servitor și umil, și ia asupra Sa întreaga răutate – tot răul – lumii care-i tocmai dorința (goana) noastră după avere, putere și după a apărea bine (a avea o bună imagine). Și tocmai astfel El ne mântuiește!

Noi credem că mântuirea este sanctificarea criteriilor noastre umane după putere. În schimb mântuirea este tocmai opusul criteriilor noastre. Și de aceea El trebuie să treacă prin acest rău, pentru că noi suntem în interiorul acestui rău… Și trece precum Cel care nu săvârșește acest rău, pentru că se comportă diferit. Și pentru că nu-l face – întotdeauna răul îl duce (îl îndură) acela care nu-l face – îl ia asupra Sa. Și tocmai luându-l asupra Sa, fără să-l facă, ne eliberează de rău.

„Și este ucis”… moartea Sa nu-i o simplă moarte. Tuturor oamenilor li se întâmplă să moară, din cauza unui accident sau a unei tumori, sau chiar fără motiv… În schimb, un om care-i ucis, niciodată nu-i omorât fără motiv, ci e ucis din motive precise, pentru ceea ce face în viața sa… Iar Domnul este ucis tocmai din cauza că-I Domnul: pentru că este sărac, servitor și umil.

Și tocmai astfel „învie”… Tocmai astfel El ne revelează Viața lui Dumnezeu, care-i „o iubire mai mare decât moartea”.

Acest verset sintetizează conținutul întregii Evanghelii și apoi va fi explicat de aici înainte până la sfârșitul Evangheliei. Versetul ne prezintă calea aleasă de Dumnezeu pentru mântuirea omului; reprezintă și revelarea lui Dumnezeu; și este opusul gândirii lui Petru despre Dumnezeu… Petru, după ce a recunoscut că Isus este Cristosul, imediat spune „acum că am descoperit că El este Cristosul, în sfârșit mergem la Ierusalim, luăm noi puterea în mână și de acolo ne extindem în întreaga lume – după profeți și după cuvântul Psalmilor împărătești – și astfel începe Împărăția lui Dumnezeu”. Acesta era proiectul limpede al lui Petru, care cu puțin timp înainte a fost proclamat infailibil de Isus, deci era sigur de ceea ce spunea.

De fapt, ei merg la Ierusalim și Isus spune că „trebuia să meargă”. Lăsând de o parte adevărul că Dumnezeu este liber, și Isus este un om liber, deci nu înseamnă că trebuie să facă ceva… Nu însemnă că El merge la Ierusalim pentru că „așa este scris”, adică din obligație, sau dintr-o coerență ideologică, sau datorită unei constrângeri interioare… nu! El merge la Ierusalim în baza unei exigențe dictate de iubire: pentru că El ne iubește și ne iubește până la capăt. Fapt pentru care înfruntă ceea ce I se întâmplă (pătimirea), făcându-o să devină o alegere liberă a Sa, din iubire.

Acest verset conține „Cuvântul”, toate celelalte sunt „cuvinte” – în Evanghelie – care-L explică pe acesta, care-I Cuvântul, cuvântul crucii, al morții și al învierii, care-i centrul credinței creștine.

Textul paralel din Mc. 8,32 spune că „pe față spunea (vestea) acest Cuvânt„, cuvântul crucii.

Avem reacția lui Petru.

v. 22

22 Atunci, Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe spunând: ” Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!”

Închipuiți-vă scena: imediat după ce Isus a fost recunoscut ca fiind Mesia, Fiul lui Dumnezeu, El începe să spună aceste lucruri…

Atunci toți discipolii au înghețat, au amuțit… Iar Petru, care se simțea însărcinat cu o anume autoritate în comunitate, pentru că Isus îi spusese „Ferice de tine, Simone, pe tine voi construi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui…”, Îl ia de-o parte… E minunat, Petru vrea să-L învețe, să-I fie învățător… E și un semn de iubire față de Isus, Îl ia în grija sa…

Îl ia de-o parte și începe – nu să protesteze – ci să-L amenințe, spune textul grec, care folosește același cuvânt pe care-l utilizează Isus, când amenință dracii. De fapt, Petru Îi spune: „Tu faci un lucru diabolic”; sau Tu spui aceste cuvinte, pentru a ne pune la încercare, dar nu-i drept… Poți să mă pui la încercare pe mine – Petru – care sunt tare, dar tinerii, precum Ioan, Te abandonează. Tu nu trebuie să te joci așa cu noi… Deci nu face aceste glume cu noi! Apoi, să știi că ceea ce Tu vrei să faci este împotriva voii lui Dumnezeu: „Dumnezeu să nu lase: niciodată să nu Ți se întâmple acestea!”. Deci Petru Îi vrea binele… Nu trebuie să Ți se întâmple acestea! Până la sfârșit va rămâne cu această convingere și va scoate și sabia, pentru ca lui Isus să nu I se întâmple pătimirea și crucea… Și până la sfârșit, chiar și în timpul procesului, Petru speră ca jocul să se schimbe, pe neașteptate…

E interesant că Petru, deși a avut revelația de la Tatăl, despre cine este Isus, despre cine e Domnul, nu înțelege în realitate cum stau lucrurile… Și va trebui să învețe încet, încet, Cine este și cum este Domnul…

Pentru că Petru gândește la fel ca fiecare om… Cine trebuie să fie Dumnezeu? Trebuie să fie proiectarea dorințelor noastre, nu? Ce dorim noi să fim? Bogați, puternici și autosuficienți! Iar, după părerea noastră, Dumnezeu trebuie să fie la maximum de: bogat, puternic și autosuficient… Deci Fiul lui Dumnezeu, care este Mesia, ne va aduce toate acestea: bogăția, puterea și autosuficiența… Iar dacă nu ne aduce aceste lucruri, greșește, adică acționează împotriva lui Dumnezeu, după părerea lui Petru. „Dumnezeu să nu lase: niciodată să nu Ți se întâmple acestea!”. Apoi, crede-mă pe mine, care-s infailibil, căci Tu mi-ai spus acest lucru…

Din punct de vedere uman, înțelegem că Petru îi vrea binele lui Isus, nu-L ia de o parte numai pentru a-L ajuta să evite un scandal sau o abandonare din partea altora mai tineri, ci-L ia de o parte și pentru că Petru Îi vrea binele, nu vrea să I se întâmple acestea… Petru, la fel ca oricare părinte sau prieten, îl iubește pe aproapele și pretinde că știe care-i binele său… Deci suferința și crucea nu-Ți fac bine, așadar nu trebuie să Ți se întâmple… Deci Tu ai idei care nu sunt bune… Îți fac rău… E o gândire umană, prea umană, cea a lui Petru

E minunat că Petru a reacționat așa: căci de obicei noi spunem „e evident că Domnul a murit pe cruce”, recităm și-n Crez acest adevăr… Adică noi considerăm ca fiind ceva clar, evident toate acestea… În schimb nu sunt evidente, ci sunt opusul oricărui bun simț, fiind o certitudine tocmai opusul. Dacă nu ne dăm seama că este evident opusul, înseamnă că nu am înțeles nimic… Deci Petru a înțeles ceva: că nu așa trebuie să fie! Și este important să înțelegem că nu așa trebuie să fie! Pentru că noi facem exact opusul, iar El trebuie să confirme ceea ce noi gândim (după părerea noastră)… iar dacă El nu confirmă așteptările noastre, concluzionăm că ceva nu merge bine…

Iar Petru trebuie să-i fie un foarte bun prieten pentru a-i vorbi atât de franc, trebuie să-i vrea binele lui Isus…

Spuneai că: „Așa nu trebuie să fie”, e clar că „nu așa ar trebui să fie”, dar, pentru că este așa, Isus trebuie să înfrunte această situație… și din iubire o înfruntă.

Răspunsul lui Isus

v. 23

23 Dar el, întorcându-se, i-a spus lui Petru: „Mergi în urma mea, Satană. Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”.

„Isus se întoarce”… Probabil Petru nu i-a vorbit față în față, ci din lateral, ori fiind cu spatele la El… Nu îndrăznea să-L privească… Isus se întoarce, îl privește în față și-i spune – dar nu cum e scris în traducere „mergi de la Mine sau departe de Mine”, nu-l trimite de la El – ci-i spune „mergi în spate! Nu sta înainte”.

Marea ispită este să ne punem înainte, pretinzând ca El să ne urmeze. Ce vrem noi – în substanță – de la Dumnezeu? Ca El să facă „preasfânta” voie a noastră; să confirme și să ne dea ceea ce vrem noi. Iar dacă nu primim semne, ne încăpățânăm și ni le procurăm… Cu alte cuvinte, noi ne punem înainte, iar El trebuie să urmeze criteriile noastre.

Așa tindem să facem și noi: „El trebuie să-mi împlinească dorințele mele, trebuie să-mi satisfacă așteptările”. În schimb, mulțumită lui Dumnezeu, El nu împlinește așteptările noastre, ci făgăduințele Sale; nu împlinește dorințele noastre, ci pe ale Sale, care-s mai interesante!

Dorințele și așteptările noastre ar fi sanctificarea răului nostru, adică noi am pretinde ca Dumnezeu să confirme răul nostru în veșnicie; am vrea ca Domnul să confirme criteriile noastre egoiste. În schimb, Dumnezeu care-I iubire, gândește exact opus față de cum judecăm noi: deci, nu te pune înainte, ci în spate, urmează-Mă pe Mine! Nu Eu trebuie să te urmez! Ci omul trebuie să-L urmeze pe Domnul.

„Sminteală Îmi ești”, este „piatra care împiedică”. Petru de abia a fost numit „piatră”. Dar această atitudine a sa față de Isus este o piatră împiedicătoare; ar vrea să-l facă să cadă tocmai pe Domnul.

Apoi îi explică în mod simplu: „Tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”. Cum gândesc oamenii? În mod foarte uman… Mai mult, diabolic; îl numește „satană”.

Satanicul este modul nostru evident de a-L considera pe Dumnezeu și valorile vieții… Care-s valorile curente (din zilele noastre)? Sunt cele opuse valorilor lui Dumnezeu! Satanic e faptul că noi credem că realizarea noastră este tocmai egoismul nostru perfect… și că Dumnezeu ar fi egoistul cel mai desăvârșit dintre toți…

În schimb Dumnezeu este exact opusul. Și aici avem lupta (ciocnirea) reală, vizavi de imaginea lui Dumnezeu, a omului și despre ce este mântuirea. Și tocmai această luptă noi o evităm.

Un creștin ar putea să-I atribuie lui Isus toate imaginile sale despre Dumnezeu și să facă din Isus idolul dorințelor sale… Și-i spune Isus… în loc să-i dea un alt nume, dar acesta nu-i Isus.

În schimb, Dumnezeul nostru este acest om-Isus care a făcut așa, a gândit așa, a acționat așa, a murit așa… și așa a înviat.

Omul normal simte această contradicție între gândirea lui Dumnezeu – crucea, scandalul crucii – și gândirea omului…

Petru este primul nostru reprezentant, pentru că simte acest scandal, și nu atât pentru că „ghicește” cine e Isus: el spune cine e Isus, pentru că Tatăl i-a descoperit…

Petru este învățătorul nostru în credință pentru că acum – scandalizându-se – nu ghicește, ci spune adevărul său de om pe care toți îl cugetăm… Toți Îl gândim așa pe Dumnezeu și așa ne închipuim și mântuirea, ca fiind împlinirea „dorințelor noastre”.

Petru știe să înfrunte lupta și această luptă ne face discipoli. Și este o luptă care nu se termină niciodată în timpul vieții pământești: între Dumnezeu – care-I iubire până la sfârșit – și noi, care avem exact tendințele opuse.

De fiecare dată când noi citim și explicăm Evanghelia, dacă nu există această luptă, înseamnă că nu citim și nu explicăm Evanghelia, ci doar căutăm confirmări pentru opiniile noastre. E adevărat că noi putem să căutăm confirmări pentru ideile noastre, dar Evanghelia spune mereu exact opusul…

Isus îi spune lui Petru: „pune-te în spatele Meu”. Este adevărat că textul ne descoperă identitatea lui Isus și a discipolului, dar acest verset ne descoperă ceva tipic lui Dumnezeu, adică faptul că Isus nu poate să-l trimită de la El pe Petru, nu poate spune „departe de Mine”… Dumnezeu s-a angajat în raport cu poporul Său, deci nu poate refuza poporul Său! Dumnezeu l-a ales pe Petru, iar acum nu poate spune: „M-am plictisit, vă trimit acasă și să fiți buni”… Când citim un text spunem: „Cuvântul Domnului”, deci Cuvântul Domnului nu-i cuvântul omului, căci Dumnezeu se angajează într-o lucrare și rămâne fidel Cuvântului și alegerilor Sale… Așadar Isus nu-l trimite pe Petru de la El, ci-l re-cheamă să stea la locul său de discipol, îl cheamă în urma Sa. Aceasta este vestea bună, Evanghelia! Domnul nu se plictisește de noi; poate că ne ceartă, pentru că vrea să ne ajute să înțelegem, dar nu ne alungă de la El. Ci ne re-cheamă în urma Sa, să-L urmăm, dar ca discipoli. El ia asupra Sa limitele noastre, El face efortul să rupă puțin câte puțin surzenia, să înlăture orbia și împietrirea inimii noastre. Deci, „în urma Mea”.

Acum scena trece la toți discipolii.

v. 24

24 Atunci Isus a spus discipolilor săi: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze.

Acest verset ne descoperă identitatea credinciosului. Într-o propoziție ni se spune ce și cine sunt Biserica și discipolul.

Mai întâi de toate discipolul este „dacă vrea cineva”… Deci este un act liber, căci un om poate și să nu vrea. Deci, este o invitație adresată de Isus ucenicului.

Este actul voinței maxime și al libertății fără granițe a omului de a merge după Isus.

Așadar cine este discipolul? Este cel care merge în urma Fiului lui Dumnezeu, cel care-l urmează pe Isus, cel care face aceeași călătorie și deci este și el fiu al lui Dumnezeu. E cel care duce același gen de viață, întâlnește aceleași dificultăți, și întâlnește același rezultat: victoria asupra răului și a morții.

Partea frumoasă este „a merge în urma Lui”. Discipolii au fost chemați pentru a-L urma pe Isus, pentru a merge în urma Lui. A merge după o persoană înseamnă că ea este viața ta… El este Fiul lui Dumnezeu, e Domnul, deci viața mea este să merg după El. El este Cel care a deschis în lume calea libertății, a iubirii, a victoriei asupra morții și a învierii. Și de aceea eu vreau să merg după El.

Tot creștinismul constă în a merge după Isus, în urma Sa. Creștinismul nu-i o idee sau a avea o convingere fermă – un crez -, ci este a merge în urma lui Isus: este o pereche de picioare pentru a-L urma și o inimă pentru a-L iubi, căci altfel tu nu-L urmezi; este și o pereche de ochi, pentru a-L vedea și înțelege. Așadar credința este ceva foarte concret, este acest raport personal și dinamic al călătoriei în urma Sa, pentru a fi mereu cu El.

Despre a fi creștin se poate scrie o lucrare în multe volume, dar toate pot fi sintetizate de cuvintele: „Vino după Mine”, care sunt esența creștinismului. Iar apoi fiecare va scrie volumul său, care-i viața sa, modul său de a merge după Isus.

Dacă un om vrea să meargă „după”, prima condiție este „să se lepede de sine”. Acest fapt nu ne place, dar este fundamental.

Toți avem un eu fals, de care trebuie să ne lepădăm. Acest eu este alcătuit din falsele criterii lumești – a avea, a deține puterea, a apărea bine – care nu sunt autentice și ne distrug viața. Iar noi trebuie să lepădăm tot ceea ce ne distruge viața; trebuie să lepădăm egoismul nostru.

Lupta noastră adevărată este contra noastră, contra eului nostru fals. Această luptă o putem duce în măsura în care mergem în urma Lui și-L iubim pe El, căci numai astfel eu înțeleg că sunt diferit, că criteriile mele de viață trebuie schimbate, că viața mea trebuie schimbată.

Și astfel iau „crucea mea”. Fiecare-și ia „crucea sa”. E interesant că fiecare om are crucea sa, pe care numai el poate să o ducă. Nimeni altul nu o poate duce în locul lui. Cu alte cuvinte, lupta împotriva răului meu o pot face numai eu și nu o poate face un altul în locul meu. Un alt om nu poate recita „mea culpa” (actul de căință) în locul meu…

Fiecare are crucea sa de zi cu zi și este lupta sa împotriva răului! Iar dacă nu duce această luptă împotriva răului, el rămâne în rău. Deci nu înseamnă că Isus ne mântuiește cu bagheta Sa magică, nu! El doar ne deschide drumul. Apoi activează libertatea și inteligența noastră, ca să înțelegem care-s valorile și să le lepădăm pe cele false. El activează libertatea noastră, ca să știm umbla în această direcție, dincolo de dificultățile imediate care există.

Și astfel „să-L urmăm pe El”. Finalul ne invită din nou să mergem în urma Sa. Adică în această călătorie noi nu suntem singuri.

A urma o persoană într-o călătorie înseamnă multe lucruri: mai întâi de toate înseamnă că acea stradă deja este deschisă. Dacă ar trebui să ne inventăm și calea, să străbatem o cale care nu există, ar fi o mare problemă… Așadar calea deja există!

Dar nu înseamnă că noi trebuie să înfruntăm (să străbatem) calea ca niște eroi: El a traversat deșertul și a trecut prin multe pericole și atunci… și noi trebuie să facem așa… nu!!! Ci noi străbatem calea în urma Sa și cu El, adică suntem în compania Sa. Deci El este și tovarășul nostru de călătorie.

Noi ducem „crucea noastră”; fiecare o duce pe a sa. El însă nu duce crucea Sa, ci pe a noastră. Apoi El este cel care ajunge să fie răstignit pe crucea noastră. Să ne amintim de crucea dusă de Cireneul: pe cruce nu va fi răstignit Cireneul, ci Isus.

În acest verset este descrisă identitatea noastră de discipoli. Discipolul e chemat, e invitat, în libertate deplină, să meargă în urma Sa, să știe să lepede (să renege) falsul eu și valorile false, să știe să ducă propria luptă împotriva răului, dar urmându-L pe Isus, în tovărășia Sa.

Ar fi suficient să știm aceste lucruri cu privire la „cine este discipolul”, căci tot restul explică aceste lucruri.

v. 25

25 Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla.

Isus aduce un motiv rațional și util pentru a face așa… Și spune: „Voi vreți să vă mântuiți viața. Nu?”. E clar că fiecare om vrea să-și mântuiască viața. Însă tocmai în încercarea de a ne mântui noi devenim egoiști, iar cine-i egoist își distruge propria viață de fiu al lui Dumnezeu, precum și viața celor de lângă el. Așadar, paradoxal, tocmai încercarea noastră de a ne mântui, ne pierde (ne condamnă), pentru că nici un om nu se mântuiește de moarte. Numai că încercarea de a ne mântui cu orice preț, ne face egoiști, și atunci ne ucide ca fii ai lui Dumnezeu, ne distruge adevărul nostru profund. Așadar cine vrea să-și mântuiască propria viață, deja a pierdut-o. Devine egoist și deja are moartea în inimă și produce moarte în jurul său.

„Cine însă știe să-și piardă viața…”. Viața este un dar, iar darul trebuie trăit precum un dar. Cine știe să-și dea viața din iubire, a mântuit-o. A trăi înseamnă a ști să iubești. Iar maximul iubirii este a-ți da viața. Iar cine-și dă viața, dă viață, ajută pe alții să trăiască. Și astfel își mântuiește viața.

În acest text se opune criteriul egoismului, care-i a mântui viața, de fapt pierzând-o, celui de a ști să dai viața, mântuind-o.

v. 26

26 Aşadar, ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?

În limba greacă cuvântul „suflet”, înseamnă tot „viață”. Așadar, la ce-ți folosește să câștigi lumea întreagă, dacă-ți pierzi viața? Amintiți-vă: câți metri cubi de pământ are nevoie un om…

Omul crede că cu cât mai mult câștigă, cu atât are mai multă viață… În realitate, cu cât mai mult câștigă, cu atât pierde mai multă viață. Iar dacă a câștigat întreaga lume, și-a sacrificat (pierdut) anticipat viața sa. De ce? Pentru că viața nu este a strânge tot mai mult! Ci viața înseamnă a iubi și a dărui.

Așadar, omul, tocmai acumulând tot mai multe bunuri, și-a făcut rău propriei sale vieți; ai dăunat existenței tale și chiar o pierzi.

Ce poți da în schimbul vieții tale? Nimic!

Iar viața ta este: dacă tu trăiești iubind, ai viața, dacă nu trăiești așa, ți-ai pierdut viața.

Textul ne prezintă aceste motive raționale, dar greu de urmat, de practicat… Sunt acele proverbe eterne pe care le-am învățat de mici, dar aceste proverbe știu susține (sprijini) lumea. Și ele ating inima răului.

Inima răului este frica (teama) care ne determină să facem totul pentru a ne mântui cu orice preț. Tocmai pentru a ne mântui noi săvârșim tot răul, adică devenim egoiști. Iar egoismul este începutul oricărui rău.

Însă viața nu este ceva ce noi trebuie să o mântuim cu orice preț. Ci viața există pentru ca să o trăim, și o trăim numai dacă iubim, dacă o dăruim. Dacă tu iubești și-ți dăruiești viața, atunci această viață pământească deja este viață veșnică, viața divină care a biruit moartea. Iar moartea ta nu-i nimic altceva decât împlinirea călătoriei.

vv. 27-28

27 Căci Fiul Omului va veni în gloria Tatălui cu îngerii săi şi atunci va da fiecăruia după ceea ce a făcut. 28 Adevăr vă spun că sunt unii dintre cei care stau aici, care nu vor vedea moartea până când nu-l vor vedea pe Fiul Omului venind în împărăţia lui”.

Primul verset vorbește despre judecata finală, când fiecare om va primi răsplata după acțiunile sale. Așadar este important timpul prezent. Căci ce voi fi eu, la urma urmei? Ceea ce fac acum! Cu alte cuvinte, tot viitorul depinde de decizia mea, luată aici și acum.

Judecata (sentința) omului nu o face Dumnezeu, ci omul se judecă pe sine. Așadar momentul prezent este important! Aici eu câștig sau îmi pierd viața! Deci nu trebuie să aștept ceea ce va fi după moarte… Aici eu seamăn o viață în iubire și atunci viața înmugurește și crește; sau seamăn egoism și moarte, dar nu strâng nimic.

Așadar, mereu trebuie să trăim din perspectiva (optica) viitorului. Înțeleptul este cel care se întreabă: „ce câștig”? Însă noi trebuie să avem o gândire mai largă: „Ce câștig de la viața mea, în general?”. „Ce țintesc, ce urmăresc de la viață?”.

Și acest viitor mișcă prezentul vieții mele.

Ultimul verset subliniază că viața veșnică nu-i doar ceva legat de viitor.

„Unii din cei prezenți, deja mai înainte să moară, vor vedea Împărăția lui Dumnezeu”…

Acest verset îl vom explica în cateheza următoare. Este așezat înainte de Schimbarea la față. Cu alte cuvinte, cine decide deja acum să-L urmeze pe Domnul, deja acum experimentează Împărăția lui Dumnezeu prezentă în interiorul său.

Ceea ce-i viitorul (viața veșnică): bucuria, pacea, victoria asupra răului, deja începe să aibă o anticipație în interiorul omului, care-i garantează acestuia că așa e frumos și așa are sens să-și trăiască viața. Și aceasta este arvuna (acontul) rezultatului final.

Așadar textul ne prezintă la început identitatea lui Isus, iar la sfârșit prezintă identitatea noastră – viitoare și deja prezentă – în timp ce în centru lupta lui Isus cu Petru.

Lupta cu Petru este punctul central și fundamental care se verifică ( se prezintă) constant, atunci când noi ne confruntăm (ne măsurăm) cu Evanghelia.

Texte utile:

Pentru v. 1 putem vedea Is. Cap. 52 și 53, fiind cântecul slujitorului care descrie anticipat pătimirea Domnului.

Despre a-L urma pe Isus, cf. Num. 9, 15-23, unde se descrie Israelul care urma norul luminos în timpul nopții; Fil 2,5-11, Fil. 3,7-14, experiența lui Pavel…

Întrebările fundamentale pentru a aprofunda acest text ar putea fi:

După mine creștinismul – cine este Isus? – este chiar atât de clar? Dacă e clar, este ceva tare periculos… Simt cel puțin scandalul crucii? Simt că există o luptă (o ciocnire)? Sunt de acord să accept lupta mea cu Domnul? E important să acceptăm această înfruntare! Deci să avem onestitatea să-I spunem: „Așa nu merge bine!”. Să-I spunem și apoi să ascultăm răspunsul Său…

Lui îi place această ciocnire, pentru că este cinstit. Cu alte cuvinte, între prieteni se joacă cu cărțile pe masă, nu? Prietenii își vorbesc pe față, deschis… Aici avem punctul cel mai înalt al prieteniei dintre Petru și Isus: au reușit să se dojenească ambii în mod dur, vizavi de lucruri mari. Petru Îi spune că-I împotriva lui Dumnezeu, iar Isus îl numește satană…

Oare confund dorințele mele cu voia Domnului? Vreau ca El să mă urmeze, sau sunt dispus eu să-L urmez pe El?

Care sunt criteriile mele de viață? Sunt acelea de a mă mântui, adică egoismul, cu tot ceea ce presupune, sau criteriul de a ști să-mi dau viața, adică iubirea cu tot ceea ce implică aceasta?

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop