Matei 17,1-13

Psalmistul ne vorbește despre dorința de a vedea fața lui Dumnezeu, care să strălucească peste noi. Mulți psalmi subliniază această dorință… Întreaga viață a omului este dorința de a vedea Fața: Fața, care-i mântuirea feței mele… Omul este chipul lui Dumnezeu și, a vedea Fața Sa înseamnă a se reafla pe sine, a fi el însuși ca om.

Vom trata „schimbarea la față”, care-i evenimentul cel mai frumos din viața pământească a lui Isus. Cel puțin așa ne spune Petru: că e frumos… Este evenimentul cel mai entuziasmant, este strălucirea în viața cotidină a gloriei viitoare, glorie la care cu toții suntem destinați, este anticipația viitorului.

Și e frumos să avem anticiparea viitorului pentru că deja știm unde mergem. Iar Schimbarea la față reprezintă în Evanghelie anticipația a ceea ce va fi după…

Stă scris în VT: „Să te binecuvânteze Domnul și să te protejeze. Să facă să strălucească fața Sa peste tine. Domnul să îndrepte fața Sa spre tine și să-ți dea pacea”.

Se citește Mt. 17, 1-13

1 După şase zile, Isus l-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt 2 şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui strălucea ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina. 3 Şi iată că le-au apărut Moise şi Ilie, care vorbeau cu Isus. 4 Petru, intervenind, i-a spus lui Isus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. 5 Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos şi iată că un glas din nor spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!” 6 Auzind, discipolii au căzut cu faţa la pământ şi au fost cuprinşi de o mare spaimă. 7 Isus a venit, i-a atins şi le-a zis: „Ridicaţi-vă, nu vă temeţi!” 8 Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur. 9 Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi”. 10Discipolii l-au întrebat: „De ce spun cărturarii că mai întâi trebuie să vină Ilie?” 11 El le-a răspuns: „Într-adevăr Ilie trebuie să vină şi va restabili toate. 12 Eu însă vă spun: Ilie a venit deja, dar nu l-au recunoscut, ci au făcut cu el ceea ce au vrut. Tot aşa va trebui să sufere şi Fiul Omului din partea lor”. 13 Atunci discipolii au înţeles că le vorbea despre Ioan Botezătorul.

Contextul pericopei…

Ne aflăm în inima Evangheliei, iar Isus este recunoscut de Petru pentru întâia oară, ca fiind Cristosul, Fiul lui Dumnezeu și, Isus pentru prima oară se revelează ca fiind Fiul omului, care va trebui să sufere mult, să fie omorât, dar apoi să învie. Isus se revelează ca Fiul omului, care va fi Judecătorul istoriei și care ne invită să-L urmăm… În acest moment Tatăl din cer îl numește: „Acesta este fiul Meu Cel iubit”. În textele explicate în ultimele trei cateheze se definește pe deplin cine este Isus: este Cristosul, e Fiul lui Dumnezeu cel viu (după cum afirmă Petru). Isus însă-i răspunde că Fiul lui Dumnezeu cel viu va străbate drumul Servului suferind, și tocmai astfel va aduce Judecata mântuitoare asupra lumii; iar acum Tatăl – Tatăl vorbește numai de două ori în Evanghelie, pentru că nu are cuvinte de risipit, ci-L are numai pe Fiul -repetă aceleași cuvinte pe care le-a spus la botez: „Acesta este Fiul Meu. Ascultați-L pe El!”. În acest fel se încheie revelația despre Isus, care-și începe călătoria spre Ierusalim.

Aceste cuvinte ale Tatălui sunt o confirmarea a lui Isus, la fel ca în cazul botezului, când Isus a ales să se așeze în rând cu păcătoșii, iar Tatăl a spus: „Tu ești Fiul Meu, Iubitul, în Tine mi-am aflat plăcerea. Așa ai făcut bine”… Acum, după ce a fost recunoscut ca fiind Cristosul, Isus îi explică lui Petru că Cristosul va trebui să parcurgă drumul Servului, iar Tatăl, din nou Îl confirmă, arătând că este de acord cu Isus: „Tu ești Fiul Meu. Tu ai înțeles cine este Tatăl”.

Din punctul de vedere al evenimentelor, cu siguranță aceasta este cea mai frumoasă întâmplare din viața lui Isus, căci a avut o experiență interioară puternică, plină de lumină, încât fața Sa a devenit strălucitoare ca soarele, iar hainele Sale erau ca lumina… Așadar este o experiență de plinătate de viață, de lumină și de bucurie, adică e o experiență divină și de nedescris… Cu alte cuvinte, umanitatea Sa a prezentat întreaga lumină a lui Dumnezeu, pe pământ, anticipând ceea ce va fi odată cu învierea. Și este anticiparea a ceea ce va fi cu fiecare dintre noi, care avem același destin al lui Cristos. În fond, aceste versete ne spun unde vom ajunge în final și este important să știm unde vom ajunge în final, căci dacă știm unde vom ajunge, ne schimbăm calea vieții…

Textul ne arată unde suntem acasă: Fața Sa în care ne recunoaștem.

În Orient sărbătoarea Schimbării la față este solemnă, fiind praznicul monahilor, deoarece aceștia au ca simbol cucuveaua. Iar cucuveaua, în ciuda luminii slabe, vede, chiar și-n întunericul nopții. La fel, omul care este obișnuit să stea cu Dumnezeu, vede și-n noaptea lumii, lumina adevărată și adevărul lucrurilor, care cu toate că există, nu sunt evidente tuturor.

Textul nostru este ca un fulger de lumină care arată tuturor anticiparea a ceea ce toți suntem chemați să vedem în mod stabil (continuu) după…, e o realitate care deja acum este prezentă în speranță și nu numai… Deja avem anticiparea schimbării la față prezentă în darul Spiritului și în roadele Spiritului. De fapt, schimbarea la față este schimbarea vieții noastre…

Scena schimbării la față se încheie cu un mesaj care ne îndeamnă să ascultăm… Prin ascultare noi putem să vedem și să contemplăm schimbarea la față…

Schimbarea la față… La 6 august „aniversăm” lansarea primei bombe atomice, acea desfigurare, care-i o altă vestire…

În textul Biblic ni se descrie ceva care este în noi, pentru că Dumnezeu a pus în noi… adică posibilitatea pe care ne-a dat-o ca să ajungem la acea lumină, care s-a revelat în Isus schimbat la față.

v. 1

1 După şase zile, Isus l-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt

Evenimentul este „după șase zile”, care înseamnă în ziua a șaptea. În mijloc avem întreaga săptămână de muncă pentru a ajunge la ziua a șaptea. Așadar Schimbarea la față reprezintă ziua a șaptea, odihna, sfârșitul (împlinirea) săptămânii și al creației. În ziua a șaptea, Dumnezeu s-a odihnit.

Ceea ce se relatează despre Isus reprezintă scopul întregii creații, care-i schimbarea la față, e gloria Fiului. Pavel spune că „întreaga creație geme-n durerile nașterii, așteptând revelația gloriei fiilor lui Dumnezeu …”. Rolul omului este acela de a se schimba la față pe sine însuși și de a schimba la față întreaga creație, conducând-o să strălucească de această glorie a lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu a creat lumea pentru moarte sau pentru a fi desfigurată, ci pentru a fi schimbată la față. Și, ceea ce Dumnezeu este prin natură, noi devenim prin har… Destinul nostru nu constă în faptul că ne naștem, îmbătrânim și apoi murim, sfârșindu-se totul: „fericit el că se simte bine, apoi îmbătrânește, își pierde mințile și apoi moare și, astfel, totul s-a terminat…”. Noi așa judecăm… Dar, nu! E frumos să trăim viața, căci înaintând în vârstă, viața este tot mai frumoasă și mereu este tot mai luminoasă, părul alb este semnul. Și e tot mai frumoasă, până când omul ajunge la lumina lui Dumnezeu. Aceasta este semnificația vieții: altfel nu are sens să trăim…

Într-o societate care apreciază doar primii 20 de ani, este foarte urât să trăim… Pentru că mai înainte de 20 de ani e urât, iar după aceștia este urât, pentru că deja au trecut…

În schimb, fiecare vârstă e frumoasă, iar frumusețea deplină mereu urmează după… Vinul bun este păstrat pentru final, la fel ca la nunta din Cana… Așadar, sensul vieții noastre este să ne schimbăm la față – din glorie în glorie – în chipul Fiului; să ne schimbăm nu doar în spirit, ci și trupul nostru, schimbat la față, este chemat să participe la această transfigurare.

Însă Schimbarea la față depinde de ceea ce privim… E clar că dacă ne privim pe noi înșine, limitele noastre și întunericul nostru, ne întunecăm; dar, dacă-L privim pe Dumnezeu și gloria Sa, devenim strălucitori.

„Se întâmplă după șase zile”… și, se întâmplă în baza inițiativei lui Isus care-i ia cu Sine pe Petru, Iacob și Ioan. Acești trei apostoli vor vedea și agonia lui Isus în grădina Ghetsimani, care e o scenă similară.

În evenimentul Schimbării la față, umanitatea lui Isus ne arată divinitatea Lui… În grădină, Dumnezeu ne arată umanitatea Sa, iubirea Sa pentru om. Aici, Tatăl îl numește pe Isus: „Fiu”; în grădină Fiul Îl va numi pe Tatăl „Abba”. Sunt două scene apropiate, la fel cum sunt moartea și învierea…

Schimbarea la față se petrece „pe un munte înalt”, făcând aluzie la Sinai. Pericopa este plină de amintiri biblice, atât de multe încât nu putem spune care-i cea principală, și pentru faptul că lucrul important este altul: întreaga Biblie nu face altceva decât să vorbească despre transfigurarea lui Isus; așadar, realitatea este Isus schimbat la față!

v. 2

2 şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui strălucea ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina.

Evanghelistul descrie Schimbarea la față precum o trans-figurare, adică a schimba figura, a schimba forma. În limba greacă se spune „metamorfozi”. Cunoaștem metamorfozele antice, când Dumnezeu s-a prezentat în formă umană… În acest loc avem exact opusul: umanitatea ne arată forma Sa divină. Cu alte cuvinte, noi suntem chemați să avem forma lui Dumnezeu. „Forma” este principiul, originea care face să fie un lucru ceea ce este. Deci suntem chemați să avem forma lui Dumnezeu: să avem aceeași formă, aceeași glorie. Aceeași realitate a lui Dumnezeu devine realitatea noastră, frumusețea Sa devine frumusețea noastră, bunătatea Sa devine bunătatea noastră… La acestea suntem chemați… De ce oare?

Pentru că iubirea este schimbul reciproc a ceea ce ai și a ceea ce ești. Iar Dumnezeu – făcându-se om – în iubirea Sa a primit (ca schimb reciproc) umanitatea și moartea noastră, dându-ne ca schimb reciproc viața și gloria Sa… Acest adevăr nu este o poveste, nu sunt doar vorbe…

Serafim de Sarof fiind întrebat ce este Schimbarea la Față, a citit textul și, în timp ce-l citea, s-a schimbat la față… De fapt este așa! În viața noastră trebuie să-L privim atât de mult pe Domnul, Schimbat la față – gloria și bunătatea Sa – până când, progresiv și noi oglindim acea glorie… pentru că omul devine realitatea înaintea căreia stă. Spre exemplu, dacă un om are un gând întunecat (dacă este îngândurat), i se citește pe față: se vede că are o față întunecată… Dacă omul are un gând luminos înaintea sa, se vede că fața lui este strălucitoare. Noi suntem chemați să-L avem înaintea noastră pe Dumnezeu, să stăm înaintea Lui, să reflectăm gloria fiilor…

Eu cred că, puțin câte puțin, omul are fața pe care și-o merită… Nu-i adevărat că eu sunt făcut așa, căci toți suntem făcuți așa… Până la urmă, noi devenim realitatea înaintea căreia noi ne așezăm… Dacă ne așezăm înaintea Domnului, a iubirii și a gloriei Sale – în ciuda dificultăților, a păcatelor și a limitelor noastre, căci toți suntem mărginiți – reflectăm fața Domnului! În schimb, dacă am fi perfecți, dar nu ne-am așeza înaintea gloriei Domnului, pentru noi totul se va termina rău…

Acest a se schimba la față…

Și se descrie fața… „Fața strălucește ca soarele”.

Soarele are o mare însemnătate… Este descrisă fața cu ajutorul luminii soarelui.

Hainele sunt „ca lumina”.

Soarele și lumina sunt un simbol potrivit pentru Dumnezeu, căci lumina arată lucrurile așa cum sunt; lumina este începutul cunoașterii, al căldurii, al vieții, al comunicării, al iubirii. Lumina este totul! Noțiunea de lumină exprimă tot ceea ce-i pozitiv în lume, fiind opusul întunericului.

Lumina de pe fața lui Isus este anticipația învierii, a gloriei definitive, pe care discipolii sunt chemați să o vadă deja în această viață. Subliniem că gloria definitivă o vor vedea după, chiar și discipolii, însă deja de mai înainte au primit o anticipare a acestei glorii. La fel e și cu noi, în drumul credinței nostre: este clar că numai la urmă vom ajunge la plinătate, dar deja de-acum avem anticiparea acestei glorii, adică știm încotro mergem și unde vom ajunge.

Și este ca și cum am urca pe un munte înalt pe timp de ceață și, dispărând ceața putem vedea vârful muntelui, deci știm că acela este vârful… Este adevărat că mai avem un drum de făcut, dar e frumos să urcăm până acolo… Și de aceea urcăm.

Este interesant că Moise nu a văzut fața lui Dumnezeu, ci doar spatele Lui. Iar fața lui Moise era atât de luminoasă, încât niciunul nu putea să-l privească, el trebuind să și-o acopere cu un voal.

În schimb, noi suntem chemați să reflectăm cu fața descoperită, privind față-n față însăși gloria lui Dumnezeu… și să fim transformați, după cum spune Pavel, în însăși acea glorie.

Această glorie nu se poate descrie, dar noi putem să intuim câte ceva… Să vedem cine ne ajută să o intuim?

v. 3

3 Şi iată că le-au apărut Moise şi Ilie, care vorbeau cu Isus.

Această glorie – pe care noi nu o înțelegem – apare „în mijlocul” lui Moise și al lui Ilie.

Moise este cel care a dat Legea, Cuvântul. Ilie este tatăl profeților, profeții sunt cei care au păstrat vie făgăduința Domnului… Cu alte cuvinte, numai Cuvântul lui Dumnezeu – care este însuși Dumnezeu – și făgăduința Sa ne ajută să înțelegem această glorie… Pentru că întreaga lege și toți profeții nu fac nimic altceva decât să vorbească despre Isus, care este darul de Sine pe care Dumnezeu îl face omului. Este o glorie divină pe care o descoperim cu ajutorul făgăduinței lui Dumnezeu.

v. 4

4 Petru, intervenind, i-a spus lui Isus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”.

Petru ia inițiativa și spune „este frumos”. Nu știa ce altceva să spună și zice „e frumos”. Acest cuvânt este mai mult decât „e bun”, deoarece multe lucruri sunt bune, dar încă sunt urâte… Expresia „e frumos” înseamnă: „este binele care place”…

Este frumos să fii acolo! În altă parte este urât. Este frumos pentru om să fie acolo, pentru că omul este creat pentru a fi acolo, pentru a fi și a sta înaintea Feței!… Pentru că acea Față este însăși fața noastră! Iar scopul drumului nostru este să fim acolo! Și, în sfârșit, acolo, noi putem sta… În altă parte noi suntem doar pelerini… Pelerini în căutarea Feței… Aici este frumos să fim…

Este acea frumusețe cu care Dumnezeu a creat lumea, care e frumusețea Sa… Căci în Geneză se spune: „Și a văzut că era frumos”…

În schimbarea la Față se vede acea frumusețe originară la care suntem destinați, în ciuda tuturor limitelor noastre…

Dacă ne-ar fi destinat la ceva mai puțin (mai nevaloros) față de lucrurile pe care poate să ni le dea, ar însemna că Dumnezeu ar fi rău…

Pentru fiii noștri noi dorim lucrurile cele mai bune… Avem oare impresia că Dumnezeu e mai rău decât noi? El vrea pentru noi realitatea cea mai bună: ni Se dă pe Sine…

Noi nu ne gândim și nu îndrăznim să credem – și totuși aceasta este adevărata credință – nu îndrăznim să credem făgăduinței lui Dumnezeu: El vrea să ni se dea pe Sine ca moștenire, ca viață a noastră. Și Dumnezeu a făcut tot posibilul ca să pricepem acest adevăr: și-a dat viața pentru noi…

Schimbarea la față este această anticipație a destinului nostru, oferită inteligenței noastre.

Iar Petru dorește să facă trei colibe în acel loc. Se face referire la sărbătoarea corturilor care celebrează darul Legii. Cuvântul cort, în limba greacă – schenè – face aluzie la șechinà, la glorie. Și este adevărat că gloria – prezența lui Dumnezeu în lume – s-a arătat de trei ori: prima prezență a Domnului în lume este reprezentată de Moise, adică de Lege, a doua prezență de către Ilie, adică profeția iar a treia prezență definitivă a lui Dumnezeu în mijlocul nostru este Isus: în trupul Său Dumnezeu a pus cortul Său în mijlocul nostru.

v. 5

5 Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos şi iată că un glas din nor spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!”

Apare un nor luminos, care este simbolul lui Dumnezeu. Dumnezeu este „nor”, dar nu pentru că este obscur, ci pentru că este prea luminos, iar pentru ochii noștri este orbitor… Norul e semnul vieții fecunde; norul l-a condus pe Israel în deșert… Norul era pe Sinai, deci norul indică prezența lui Dumnezeu.

Dumnezeu e nor! Adică El nu are față, pentru că-i prea luminoasă și noi nu o putem vedea. El este nor, dar este și Voce, e Cuvânt.

Noi nu trebuie să ne facem nicio imagine (niciun chip) a lui Dumnezeu și nici a omului, pentru că singura față, singura imagine (chip) a lui Dumnezeu este omul care ascultă Cuvântul. Iar în textul nostru tocmai Fiul este fața Tatălui.

Așadar Tatăl este voce, iar Fiul este față; este fața Tatălui.

De fapt, această voce repetă aceleași cuvinte spuse în timpul botezului.

La botez, Isus se pune în rând cu păcătoșii, și astfel ne revelează alegerea fundamentală a Fiului: aceea de a se face frate, iar aici, mai înainte de schimbarea la față, Isus este recunoscut de Petru ca fiind Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, iar Isus îi explică faptul că acest Cristos va fi Cel care va trebui să sufere, să fie omorât și apoi să învie. Așadar contextul este analog, căci în ambele cazuri se vorbește despre moartea Sa…

Și, despre Isus, Tatăl spune: „Acesta este Fiul Meu, și nu un altul”. Cuvintele ne amintesc de Psalmul al II-lea, al încoronării regelui: Acesta este regele, Mântuitorul, Acesta care străbate calea Fiului omului…

Apoi adaugă: „este Fiul Cel iubit”, care amintește de Gen. 22, jertfa lui Isac: tocmai în jertfă, în darul vieții, Isus va fi revelat ca fiind Fiul, pentru că va fi egal cu Tatăl care dă viața.

Și în final, completează: „în care este mulțumirea Mea”. Sunt cuvinte luate din prima cântare a Servului (cf. Is. 42); așadar, tocmai pentru că este servul care știe să-și dea viața, este Fiul!

Apoi textul adaugă un cuvânt definitiv, care nu s-a spus la botez. La botez încă nu putea zice acest cuvânt, pentru că încă Isus nu spusese nimic… Însă acum, când Isus de-abia Și-a revelat identitatea discipolilor, și le-a spus să-L urmeze, acum, Tatăl zice: „Ascultați-L!!!”. Ce spune Tatăl? Să-L ascultăm pe Isus!… El -Isus – este Cuvântul Meu. Singurul lucru pe care trebuie să-L faceți este să-L ascultați pe El-Isus. Dacă Îl ascultați pe El, și voi deveniți ca El.

Ce este Schimbarea la față (transfigurarea)? Exact ce este! Eu nu știu, dar principiul este clar: să-L ascultăm pe Isus! Schimbarea la față începe atunci când încep să-L ascult pe El, în loc să mă ascult pe mine…; atunci când viața mea cu adevărat este centrată pe ascultare: când cred Cuvântului Său… când mă încred și-L urmez pe El…

Și tocmai ascultarea progresivă a Cuvântului ne transformă…

Apoi, cu privire la țintă: voi ajunge la ținta pe care încă eu n-o cunosc… Însă există o țintă cotidiană și progresivă, reprezentată de roadele Spiritului… Cu alte cuvinte, pe măsură ce înaintez în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, îmi dau seama că acest Cuvânt aduce rod, pentru că-i o sămânță, iar rodul este însuși rodul Spiritului, despre care Pavel în Gal. 5, 22 ne spune că este: iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoință, fidelitate, blândețe, stăpânire de sine. Așadar, viața noastră, progresiv, se dezvoltă și se transformă din egoism în iubire, din întristare în bucurie, din neliniște în pace, din duritate în blândețe, din infidelitate în fidelitate, din răutate în bunătate, din sclavie în libertate…

Acesta este sensul vieții noastre și se întâmplă în mod progresiv, zi după zi, până când vom ajunge – din glorie în glorie – să reflectăm pe fața noastră aceeași Față a Fiului, care e fața Tatălui. Însă deja de acum ne este clar principiul și calea de urmat.

„Ascultați-L pe El”, adică tot ceea ce Isus a spus și ceea ce va spune de acum înainte, adică Cuvântul crucii.

Expresia „Ascultați-L pe El” nu este o poruncă, ci o invitație, pentru că izvorăște din iubire, nu dintr-o autoritate. Iar iubirea cere să fie primită. Tatăl ne roagă să ascultăm ceea ce Isus spune și trăiește

vv. 6-8

6 Auzind, discipolii au căzut cu faţa la pământ şi au fost cuprinşi de o mare spaimă. 7 Isus a venit, i-a atins şi le-a zis: „Ridicaţi-vă, nu vă temeţi!” 8 Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur.

Așadar numai pe Isus singur trebuie să-L ascultăm! Se sting reflectoarele, se termină gloria, rămâne omul-Isus pe calea Sa spre Ierusalim, și numai ascultându-L pe El, noi ajungem la glorie, pentru că gloria este tocmai a Omului-Isus care străbate acest drum spre Ierusalim și nu este altceva. Căci drumul gloriei lui Dumnezeu este cel pe care Isus l-a realizat în cotidianul vieții Sale.

Și este minunat că după schimbarea la față, dispare totul și rămâne Isus singur, acel om normal, la fel ca noi toți. Iar Tatăl spune „Ascultați-L pe El!”, pe Acesta! Și tocmai ascultându-L pe El, veți deveni ca El, veți ajunge la glorie… Dar nu este numai o glorie finală, ci este ceva profund, ceva ce omul experimentează de mai înainte (încă din această viață) în bucuria inimii… Este acea realitate pe care omul o experimentează atunci când cu adevărat înțelege că Dumnezeu este în centrul vieții sale: atunci începe o schimbare la față…

Ce avem de obicei în centrul vieții, al inimii noastre? Avem preocupările personale. Și astfel încep crucile, desfigurările, ridurile… Dacă începem să-L avem în interiorul nostru pe Domnul și dorința de a-L asculta, este cu totul altceva… Deja avem acel început, acea anticipație care ne ajută să călătorim, adică deja avem în interior acea iubire pentru El, despre care știm că este veșnic și dă sens vieții noastre dar și întregii lumi.

vv. 9-10

9 Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi”. 10Discipolii l-au întrebat: „De ce spun cărturarii că mai întâi trebuie să vină Ilie?”

Coborând de pe munte, Isus le spune să nu zică nimic, nimănui, mai înainte de înviere, din două motive: deoarece mai înainte de înviere ei nu înțeleg ce este schimbarea la față, căci numai atunci o vor. Schimbarea la față este anticipația învierii! Apoi, gloria Domnului nu se poate vedea mai înainte de cruce… căci tocmai pe cruce El o revelează… și ea se înțelege. Doar pe cruce o revelează.

Discipolii nu înțeleg aproape nimic din aceste discursuri. Iar când un om nu înțelege, devine teolog, chiar dacă este un pescar de meserie. Ca atare, ei încep să aibă o discuție teologică, zicând: „învățătorii spun că trebuie să vină mai înainte Ilie”. Și încep un discurs teologic al istoriei: „Ce sens are faptul că trebuie să vină Ilie, cel care trebuie să restabilească orice lucru și numai apoi să vină Mesia? Care sunt atunci etapele istoriei mântuirii? Cum se va termina lumea?”. Deci au un discurs global și general…

Ce răspunde Isus?

vv. 11-13

11 El le-a răspuns: „Într-adevăr Ilie trebuie să vină şi va restabili toate. 12 Eu însă vă spun: Ilie a venit deja, dar nu l-au recunoscut, ci au făcut cu el ceea ce au vrut. Tot aşa va trebui să sufere şi Fiul Omului din partea lor”. 13 Atunci discipolii au înţeles că le vorbea despre Ioan Botezătorul.

Deoarece au avut o anticipare a gloriei, iar Isus a vorbit despre învierea care-i prevăzută pentru timpul final (din urmă), ei se întreabă: „Da… Însă mai întâi trebuie să vină Ilie? Și ce va face Ilie?”.

De aceea Isus le explică faptul că Ilie, pe care noi îl așteptăm în viitor – noi mereu așteptăm un viitor… „Când se vor întâmpla acele lucruri, atunci vei vedea că totul va merge bine…” – deja a venit! Singurul lucru pe care nu vrem să-L înțelegem este că Ilie a sfârșit rău, la fel ca toți ceilalți și la fel ca Fiul Omului.

Deci numai citind prezentul, alcătuit din contradicții și cruci, poți înțelege învierea și Schimbarea la față și nu sărind peste prezent, spunând: „Acum există aceste lucruri care nu merg bine, dar apoi când va veni Ilie și va pune totul la loc, vei vedea că atunci vom înțelege…”. Nu! Căci problema este alta și constă în a pricepe deja acum, în sfera contradicției, adică: „Au făcut cu El ceea ce au vrut”, deci, L-au tratat ca fiu al omului. Cu alte cuvinte, tocmai în negativitatea lumii și în negativitatea care este și-n interiorul nostru, în acest rău prezent, deja există gloria lui Dumnezeu! Și există ca și capacitate de iubire, de răbdare, de a duce pe umeri greutățile până la cruce, adică este gloria pasiunii (a iubirii) lui Dumnezeu pentru om.

Așadar problema este să înțelegem acest fapt, adică sensul crucii, despre care toți profeții au vorbit.

Deci să nu inventăm o lume diferită, o lume mai bună și să nu spunem că atunci vom înțelege și vom face, ci tocmai această lume, cu crucile sale, este profeția gloriei Fiului omului care în această lume a trăit (a practicat) iubirea Tatălui față de frați. Și noi suntem chemați să trăim aceeași iubire în această lume…

Și atunci discipolii înțeleg că Isus vorbește despre Botezătorul, adică „Ilie deja a venit”.

În sinteză aș pune câteva întrebări, care ne ajută să intrăm în profunditatea textului…

Toți am avut câte o experiență de lumină, de frumusețe și de bucurie interioară – chiar fără vreo cauză externă – venită din interior, care ne-a făcut să intuim că este frumos să trăim… Dacă nu, cel puțin toți avem această dorință… Orientez viața mea în căutarea acestei dorințe sau caut alte lucruri?

O altă întrebare: „Ce ascult? Pe cine ascult?” Îi ascult pe Moise și pe Ilie, adică făgăduința lui Dumnezeu – care se realizează în Isus – sau ascult în mod constant numai problemele și neliniștile mele? Dacă ascult numai agitațiile mele, atunci este clar că va fi greu să fiu mulțumit.

O a treia întrebare: „Accept și suferințele și contradicțiile ca pe un drum spre lumină, spre înviere?”. Cu alte cuvinte, răul există, moartea este inevitabilă… și totuși, în rău și-n moarte nu se sfârșește planul lui Dumnezeu, ci tocmai aici crește și se întărește capacitatea de a iubi, solidaritatea Sa divină cu noi, gloria Sa, iar noi suntem părtași la această glorie… Așadar cu ce ochi privesc contradicțiile și dificultățile?

De obicei vedem doar ceea ce stă înaintea noastră și nu vedem mai departe, însă destinația noastră este cu adevărat gloria lui Dumnezeu… Este clar că dacă nu avem acest orizont, viața noastră nu prea are sens, iar lumea se întreabă: „De ce sunt pe lume?”. Dar și eu mă întreb: „De ce sunt pe lume, dacă singurul meu destin este să mor? Căci atunci este mai bine să mor mai înainte să mă fi născut…”. În schimb, dacă destinul meu este schimbarea la față și gloria, iar sensul vieții mele este să cresc în iubire, în bucurie, în pace, în răbdare… în această lume plină cu toate contradicțiile ei, atunci într-adevăr are sens să trăiesc și este frumos…

A patra întrebare: „Mă gândesc puțin mai des la bucurie, la înviere, la faptul că Cristos a înviat și este anticipația învierii noastre? Mă gândesc la faptul că ne-a dat Spiritul Său – iubirea Sa – pe care să o trăim deja aici și acum?”

Texte utile

Ps. 66; Exod, 34, 29-34; Rm. 8, 28-39, vorbește despre destinația creației care este schimbarea la față în gloria Fiului; 2 Pt. 1, 16-20, este o amintire a Schimbării la față…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop