Matei 18,10-14

Psalmul este modelat pe Cuvântul lui Dumnezeu, numit în mod diferit: poruncă, lege, promisiune, precept. E psalmul persoanei drepte și perfecte care și-a investit întreaga viață în respectarea Cuvântului Domnului. Însă finalul ne uimește: această persoană, care se consideră dreaptă de-a lungul a 175 de versete – în fiecare verset amintește Cuvântul Domnului, porunca Sa, judecata (opinia) Sa, pe care le respectă – în ultimul verset spune: „O, Doamne. Ca o oaie pierdută umblu. Deci, caută-mă”… Acest om care se consideră drept, la urmă înțelege – în dreptatea sa – că s-a pierdut și are nevoie să fie căutat, pentru că el însuși e o oaie pierdută. Pierdută… unde? Poate că-n justiția, dreptatea sau opinia sa. În orice caz, acest om simte nevoia să fie căutat.

În această cateheză vom aborda parabola oii rătăcite în interiorul discursului despre comunitate.

În cap. 18, discursul despre viața comunitară pornește de la întrebarea: „Cine e mai mare?” Isus instituie ca principiu și bază a vieții comunitare, faptul că „cel mai mare, cel care stă în centrul atenției e pruncul”. Deci putem sta împreună, în măsura în care punem în centru – nu dorința de a domina peste celălalt, de a fi mai bun ca el – ci slujirea și primirea celui mai mic. Numai atunci putem locui împreună, altfel ne separăm în baza concurenței și a competitivității… Creăm ceva contrar comunității.

Am abordat problema scandalului: dincolo de cei mici, în comunitate trăiesc și cei slabi. Trebuie să fim atenți să nu fim o piedică (sminteală) pentru ei, ci să-i ajutăm să crească.

În această cateheză vom vedea că pe lângă cei slabi există și cei pierduți, iar în cea viitoare, că dincolo de cei pierduți sunt păcătoșii.

Cei rătăciți trebuie căutați, ca să nu se piardă.

Scopul discursului lui Isus despre comunitate este să înțelegem că nu atât necesitățile, dorințele și visele noastre sunt acelea care structurează și formează comunitatea, ci comunitatea este formată de primire și de exercitarea milei.

Se citește Mt. 18, 10-14

10 Aveţi grijă să nu dispreţuiţi pe vreunul dintre aceştia mai mici, căci vă spun că îngerii lor în ceruri privesc mereu faţa Tatălui meu care este în ceruri. 11 Căci Fiul Omului a venit să salveze ceea ce este pierdut. 12 Ce părere aveţi? Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una dintre ele, oare nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă pe munte şi se duce să o caute pe cea rătăcită? 13 Şi dacă ajunge să o găsească, adevăr vă spun că se bucură pentru ea mai mult decât pentru cele nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră. 14 Tot aşa Tatăl vostru care este în ceruri nu vrea să se piardă pe nici unul dintre aceştia mai mici.

Abordăm pilda oii rătăcite, care este în centrul atenției. Parabola începe printr-un îndemn: să nu disprețuim „vreunul singur dintre aceștia mai mici”. Parabola este încadrată pe de o parte de ceea ce face Fiul și pe de alta de ceea ce face Tatăl – Fiul a venit să caute „ceea ce era pierdut”, iar Tatăl vrea ca „nimeni să nu se piardă” – iar în mijloc avem pilda căutării a ceea ce s-a rătăcit, ca să nu se piardă.

Parabola este relatată și în Ev. după Luca, unde se spune că Isus stătea la masă cu păcătoșii și toți mergeau la El, în timp ce fariseii și cărturarii „murmurau că El îi primește pe toți păcătoșii”. Isus, pentru a se justifica, povestește această parabolă și pilda drahmei pierdute – femeia care caută comoara sa pierdută în casă – la fel ca Dumnezeu care-Și caută comoara, pe Fiul Său, pe care-L află ascuns sub toate „gunoaiele” lumii, pentru că Fiul Său s-a făcut ultimul dintre toți: s-a făcut blestem și păcat… Apoi, evanghelistul continuă cu parabola fiului risipitor.

Matei însă relatează în acest loc numai pilda oii rătăcite, pentru a indica atitudinea pe care trebuie să o avem în comunitate cu persoanele care s-au rătăcit.

În general, suntem obișnuiți să împărțim persoanele în două categorii: cei bravi – care merg bine, sunt iuți, cei de seria „a” – și cei de serie „b” și „c”, care stau la margine – marginalizații – și cei lăsați în urmă… deci, așa mergem înainte doar cu cei bravi.

Biserica pune în centrul ei „ceea ce valorează mai puțin în ochii lumi”. Dar „în ochii lui Dumnezeu”, ceea ce prețuiește mai puțin valorează mult mai mult, pentru că ultimul dintre oameni e Fiul Său, care s-a făcut ultimul dintre toți. De aceea, noi suntem atenți cu ultimul, cu rătăcitul, cu pierdutul, cu păcătosul. Centrul grijii noastre pastorale și personale este rătăcitul. Este exact opusul a ceea ce – în mod obișnuit – se face în lume.

v. 10

10 Aveţi grijă să nu dispreţuiţi pe vreunul dintre aceştia mai mici, căci vă spun că îngerii lor în ceruri privesc mereu faţa Tatălui meu care este în ceruri.

Isus ne spune să nu disprețuim „pe vreunul singur dintre acești micuți”, prin „micuți” înțelegând nu numai faptul că toți discipolii sunt mici (toți suntem chemați să devenim ca pruncii), ci că există câțiva care sunt și mai mici: cei slabi, cei instabili, cei fragili, cei care foarte ușor se pierd, rătăciții… Sunt acele persoane despre care noi spunem: „Dacă nu ar fi aceștia, toți ne-am simți mai bine… Însă aceștia ne încetinesc”. Sunt acele persoane care ne deranjează: dacă am merge să jucăm o partidă, nu am vrea să facă parte din echipa noastră; sau dacă am alcătui un grup, imediat am spune „pe aceștia nu i-am vrea”. Aceste persoane există mereu. Deoarece nu le putem ucide, pentru că e împotriva iubirii, avem un alt mod de a le ucide: le disprețuim, pentru noi nu contează. Nu ne putem baza pe ele, deci să ținem cont că sunt nefolositoare (rebuturi).

Isus ne spune: „Nu disprețuiți!” Nu sunt rebuturi, ci tocmai ceea ce Dumnezeu apreciază mai mult!

Noi suntem obișnuiți să disprețuim. Disprețuirea celui mic, a celui slab, e un lucru foarte grav, căci înseamnă disprețuirea de sine, căci, în fond, toți suntem „mici și slabi”.

Disprețuirea este cea mai rea formă de ucidere a sinelui și a altuia. Dacă faptul de a fi mici este ceva de disprețuit, atunci viața e foarte tristă; căci toți am fost mici, suntem și vom deveni mici, având fiecare limitele noastre. Dacă limitele sunt locul (motivul) disprețuirii, înseamnă că noi ne disprețuim, căci ne știm limitați… dacă avem un minim de inteligență.

Isus ne spune „să ne ferim” să-i disprețuim pe cei mici. De fapt, ceea ce considerăm că mertită disprețul nostru, pentru Dumnezeu e în centrul atenției: „Dumnezeu a ales lucrurile umile, disprețuite, care nu contează, pentru a reduce la nimic lucrurile care contează”. De ce? Ceea ce noi disprețuim, este ceea ce Dumnezeu iubește și mai mult… Proba este: Dumnezeu și-a dat viața pentru păcătoși. De ce Și-a dat viața? Pentru că-i stimează! Iubirea este în substanță o enormă stimă. A disprețui înseamnă a fi lipsit de iubire.

Noi suntem apreciați în ochii lui Dumnezeu nu pentru că suntem mari, importanți, ci măreția noastră constă în faptul că El ne iubește și ne apreciază: „Ești prețios în ochii Mei și demn de stimă, pentru că te iubesc”, spune Domnul.

Opusul disprețului e stima și ar trebui să învățăm să ne stimăm reciproc. Pentru că omul e mereu în competiție, dorind să se întreacă cu celălalt și să-l învingă, Pavel le spune romanilor: „Întreceți-vă, concurați în a vă stima reciproc” (Rm. 12,10) și Fil. 2,3 „Fiecare să-l stimeze pe celălalt, superior sieși” nu din complex de inferioritate, ci pentru că cine iubește îl stimează pe celălalt și-l stimează mai mult decât pe Sine. Așa face Dumnezeu cu noi: Dumnezeu ne stimează pe fiecare mai mult decât pe Sine: Și-a dat viața pentru noi.

Există forme implicite de dispreț, care apoi ne marchează viața. Pentru a disprețui nu trebuie să facem nimic special, e suficient să ignorăm. Disprețul produce pierderea persoanelor. Căci unui om disprețuit mereu îi va fi rușine că există; mereu va fi pierdut.

Numai aprecierea și stima îl construiesc pe celălalt. Ceea ce ne eliberează și ne ajută să creștem este stima pe care Domnul o are față de noi. Numai prin stima reciprocă pe care ne-o oferim gratuit arătăm că aproapele e valoros, cât viața lui Dumnezeu – căci Domnul și-a dat viața pentru el – deci trebuie să-l stimez infinit de mult. Această stimă ne construiește pozitiv.

Tot ceea ce noi am fi tentați să aruncăm, să lăsăm de o parte – micuții din jurul nostru și limitele din comunitate, din lume și chiar din noi înșine – este tocmai realitatea primară de care Dumnezeu se îngrijește.

Specificul creștinismului e că vestește lumii cunoașterea și revelația lui Dumnezeu-Iubire. Și Dumnezeu e Iubire pentru toate creaturile Sale. Și iubirea L-a condus să se facă ultimul dintre toți și slujitorul tuturor. Deci, în cel din urmă este prezent Domnul. Noi îl stimăm pe cel din urmă ca având o valoare infinită, pentru că acesta este Domnul.

Ultimii sunt cei care, după părerea noastră, trebuie eliminați, chiar mai înainte de a se naște – dacă e posibil – sau chiar după ce s-au născut. Dacă nu sunt eliminați în câmpurile de concentrare, pentru că în zilele noastre nu mai sunt la modă, există multe moduri pentru a-i elimina.

Sunt toate acele persoane care nu contează… Iată! Aceste persoane sunt prețioase. Ultimii reprezintă adevărul nostru profund: adevărul limitei, al micimii, care este obiectul iubirii infinite; e obiectul grijii, și nu al disprețuirii. Acest fapt ne permite să trăim.

Tocmai într-o situație de extremă micime iese la iveală valoarea persoanei; pentru că Dumnezeu și-a dat viața. Noi nu am fost plătiți sau răscumpărați cu aur și argint, ci cu sângele, cu viața lui Isus. Deci „micimea noastră” nu are o valoare umană oarecare, ci are această valoare profundă, cauzată de faptul că Dumnezeu și-a dat viața, Și-a vărsat sângele pentru micimea noastră.

Apoi Isus ne spune motivul pentru care nu trebuie să-i disprețuim: „Pentru că îngerii lor în cer mereu văd fața Tatălui Meu”. E versetul clasic al îngerilor păzitori.

Poate că cei mari nu au îngeri păzitori, însă cei mici îi au cu siguranță. Deoarece lumea nu crede prea mult în îngerii păzitori, aceștia sunt destul de dezocupați, dar oamenii care cred au mulți îngeri care-i ajută, căci Dumnezeu poate lucra numai în măsura în care află credință și e acceptat.

Îngerii păzitori, în timpul raționalismului – omul își este suficient sieși – au devenit reprezentări mitice și nu au mai fost la modă. În zilele noastre, îngerii sunt din nou la modă, dar în alte forme: spirite, forțe pozitive, cu sau fără aripi…

Cu siguranță, îngerii păzitori există. Iar lumea spirituală – Dumnezeu și întreaga curte cerească – este în slujirea omului.

E important ca îngerii păzitori (sau „lumea spirituală”), care redevin la modă în zilele noastre, să nu întunece raportul nostru cu Dumnezeu. Căci așa ar deveni o formă de păgânism, o superstiție.

A ști că avem protecția lui Dumnezeu și că vreunul/cineva se interesează de noi și că ne apără, e minunat. Isus ne-a spus aceste lucruri și înseamnă că sunt adevărate, devenind motivul pentru care tu trebuie să-l apreciezi pe cel care-i dezonorat, descalificat, căci are mijlocitori foarte puternici pe lângă Dumnezeu. Tocmai pentru că este un om neapărat, Dumnezeu i se aliază, e de partea sa, și numește acești îngeri care stau în prezența Sa pentru a mijloci.

v. 11

11 Căci Fiul Omului a venit să salveze ceea ce este pierdut.

Acest verset, care a pătruns în acest loc din Ev. după Lc. 19,10 – fiind cuvintele pe care Isus i le spune lui Zaheu – introduce parabola oii rătăcite și indică misiunea lui Isus-Fiul. Ce face Fiul? Vine să-i caute pe toți frații pierduți. Este aceeași misiune, egală cu a Tatălui: „Tatăl nu vrea ca vreunul să se piardă”. Și Fiul face voia Tatălui, adică El caută toți pierduții. Acesta este cadrul pildei oii pierdute și indică misiunea Fiului și voia Tatălui, adică misiunea Bisericii.

Ne aflăm în mijlocul discursului despre comunitate. Care e voia Tatălui în comunitate? E ca să nu se piardă niciunul. Care e atunci misiunea Fiului și a fiilor? Este să meargă să-l caute pe cel rătăcit, ca să nu se piardă.

În mod normal, disprețuim ceea ce e slab, fragil, rătăcit și mergem mai departe, iar în parcursul credinței – sau în pastorație – nu mai ținem cont de nimic. Însă ar trebui să ne îngrijim tocmai de cel slab, rătăcit… Numai atunci se naște comunitatea fiilor și a fraților.

v. 12

12 Ce părere aveţi? Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una dintre ele, oare nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă pe munte şi se duce să o caute pe cea rătăcită?

Răspunsul este „nu”. Nu se abandonează 99 de oi pentru a căuta una, căci altfel le pierzi și pe celelalte 99. Deci acesta e un păstor lipsit de o judecată corectă. Dumnezeu nu strălucește în materie de judecată corectă… Însă pilda e povestită pentru a ne arăta grija pe care Dumnezeu o are pentru fiecare în parte. (Dacă Dumnezeu nu și-a însușit „o judecată corectă”, situația e gravă, căci nu Și-o va mai însuși… Și din veșnicie El e așa.)

Textul nu spune: „Dacă o oaie se rătăcește”, ci ne spune că: „El o pierde”. Domnul e cel interesat, poate că „oaia” nici nu știe că s-a pierdut.

Avem cuvântul „rătăcit”. Și oaia rătăcită mai repede ori mai târziu se pierde. În deșert, dacă lipsește păstorul, oaia nu află apă și piere. Deci, pentru oaia rătăcită, a fi găsită e o problemă de viață sau de moarte.

E în joc viața omului… dar nu pentru că e mort, ci pentru că s-a rătăcit… Tuturor ni se întâmplă – mai devreme ori mai târziu – să ne rătăcim.

Cine nu s-a rătăcit niciodată? Cine e omul mereu pe calea dreaptă?

Dacă atunci când eu sunt rătăcit, iar celălalt mă condamnă, eu sunt pierdut. Dacă, atunci când eu sunt rătăcit, celălalt îmi rămâne aproape, eu sunt „câștigat”.

Deci noi avem o putere de viață și de moarte asupra fratelui rătăcit. Și, mai repede sau mai târziu, toți suntem rătăciți. Depinde de atitudinea noastră. Dacă atunci când el este rătăcit eu profit pentru a-l domina și stăpâni, deja l-am ucis. Căci îi spun: „Vezi, mereu faci așa… Ești unul care nu valorează nimic”.

Dacă însă pe cel rătăcit îl caut și-l îngrijesc, îl câștig pe fratele care nu se pierde și mă câștig pe mine ca fiu, pentru că sunt ca Fiul care salvează, mântuiește ceea ce e pierdut și sunt ca Tatăl care nu vrea să piardă pe niciunul.

Deci, în comportamentul nostru față de cel rătăcit, în joc este identitatea noastră de fii. Dacă îl primesc, acceptându-l necondiționat, atunci sunt ca Fiul și ca Tatăl. Dacă însă profit de slăbiciunea lui, așa cum se face mereu, pentru a-l condamna, a-l imobiliza și a-l domina, atunci eu mă ucid pe mine ca fiu, iar celălalt se pierde tocmai din cauza mea.

În climatul iudaic, această parabolă era: dacă păstorul pierde o oaie, merge să o caute – dar… după ce pe celelalte le-a condus în staul, în siguranță – și când o află, îi rupe piciorul, așa învățând-o să nu se mai piardă, și apoi o aduce acasă.

Dumnezeu însă nu ne rupe picioarele, ci merge să ne caute… E minunat să pricepem că atunci când un om e rătăcit, de fapt nu e abandonat, ci e căutat de Dumnezeu prin păstori, prin noi…

De ce un om se rătăcește, de obicei? Numai pentru ca să fie căutat! Nu e elegant să procedeze așa, dar de obicei mulți fac așa. E ceva spontan… el îi provoacă pe semenii săi (se rătăcește) pentru a vedea dacă este acceptat…

Tocmai capacitatea de a-l accepta pe celălalt îl ajută pe el să se răscumpere, să se accepte, și atunci nu se mai rătăcește (nu mai provoacă)… Și numai acceptându-l pe el, tu devii la fel ca Fiul și ca Tatăl. Acest dinamism se întâmplă cotidian – mult mai mult decât credem – în toate raporturile.

E interesant că subiectul verbului „a se rătăci” nu e oaia – deci nu oaia se rătăcește – ci e acest „om”, e păstorul.

Din cuvintele lui Isus, s-ar părea că El își asumă responsabilitatea. Ce vrei? Oaia e oaie… e un animal cam prostuț, nu excelează în înțelepciune, în intuiție, nu e isteață, nu e o vulpe. Și atunci, dacă se rătăcește, e responsabilitatea păstorului, deci textul spune: „Dacă un om are 100 de oi și el rătăcește una”. Tocmai acel păstor își însușește responsabilitatea (consideră că vina e a Sa): o va căuta.

Acesta nu e doar un mod de a spune, căci „atunci când noi greșim, e vina Domnului”. A dus păcatele noastre pe cruce. Nu vrea să fie vina noastră, ci spune: „e vina Mea. Nu am făcut îndeajuns. Ce trebuia să fac?”

Domnul își însușește – nu atât vina – ci costul, consecințele, răscumpărarea, și le plătește. Prin urmare, rătăcirile și păcatele noastre nu mai sunt locul pierderii, al condamnării, ci rătăcirea e locul căutării și al grijii pe care Domnul le are pentru noi.

Păcatul e locul iertării. Prin urmare, tocmai unde suntem slabi și fragili, e locul unde experimentăm o acceptare, o iubire mai profundă, și apoi putem iubi mai mult, deoarece am experimentat mai multă acceptare și iubire. Tocmai micimea și rătăcirea noastră sunt baza creșterii, a maturizării noastre.

Dacă un om nu acceptă să fie căutat, îngrijit, iubit pentru ca apoi să iubească, se pierde pe sine și-l pierde și pe aproapele.

Ne aflăm în centrul posibilității de a sta împreună, de a duce o viață comună nu doar în comunitatea creștină, ci și-n comunitatea familială, în cuplu.

v. 13

13 Şi dacă ajunge să o găsească, adevăr vă spun că se bucură pentru ea mai mult decât pentru cele nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră.

„Dacă reușește să o afle”. În spatele acestei afirmații se întrevede străduința căutării și bucuria c-a aflat-o și se subliniază că se bucură mai mult pentru oaia regăsită decât pentru celelalte. De ce?

Primul motiv este că Dumnezeu vede în fiecare pierdut pe Fiul său unic care s-a pierdut pentru toți. În fiecare ultim om, în fiecare rătăcit, în fiecare păcătos, Tatăl îl vede pe Cristos, care pe cruce s-a făcut blestem și păcat pentru noi. Și care pe pământ S-a făcut ultimul dintre toți și a spus: „Când faceți aceste lucruri unuia dintre acești mai mici ai Mei, Mie mi-ați făcut”. Aceste cuvinte îmi sunt clare – deși nu le pricep – pentru că le-a spus El. Deci în ultimul și-n cel rătăcit Îl vedem pe Fiul. Atunci înțeleg bucuria Tatălui care-Și află Fiul, dar și bucuria credinciosului care-L află pe „Domnul său; comoara sa”.

Această parabolă e egală cu aceea în care omul află comoara și „plin de bucurie lasă tot restul…”. Așa a lăsat cele 99 de oi. E o bucurie care-l copleșește pentru că a aflat comoara. Și omul cel din urmă este comoara… Dacă un tată are mai mulți fii și unul lipsește, este clar că se interesează de acesta din urmă. Dacă unul se simte rău, e clar că se preocupă de el. Dacă în trupul tău un mădular se simte rău, e clar că te preocupi cu grijă de el. Și simți lipsa mădularului pe care-l pierzi.

Spuneam că Dumnezeu nu are un „bun sens”, deoarece lasă drepții și merge să-i caute pe păcătoși… Însă dacă noi cugetăm bine la exemplul cu trupul nostru… Dacă ne simțim bine, trupul tace, nu-l simțim. Dar dacă o parte din trup e bolnavă, acea parte ne cheamă, ne face atenți, ne cere să o îngrijim. Și noi ne simțim rău, suntem concentrați să simțim durerea acelei părți din trup. Și când acea parte se vindecă, noi suntem mulțumiți… În 1Cor. 12, Pavel descrie comunitatea și spune că „dacă mădularul unui trup se simte rău, întreg trupul suferă”.

Cu adevărat : celălalt este o parte din noi!

Cine sunt aceste 99 de oi care nu s-au pierdut? Pericopa ar explica venirea Cuvântului pentru a căuta oaia rătăcită, care ar fi umanitatea, iar cei 99 nerătăciți sunt îngerii buni, care nu au păcătuit… Deci e adevărat că oaia rătăcită este iubită mai mult decât tot restul. Căci ceea ce te doare, te interesează mai mult și vrei vindecarea. Apoi, din punct de vedere teologic, cu adevărat rătăcitul, pierdutul – Fiul pierdut și reaflat; mort și înviat – e Cristos. Și cu adevărat, pentru noi, cel mic și rătăcit e Domnul. De aceea nu trebuie să-i disprețuim.

v. 14

14 Tot aşa Tatăl vostru care este în ceruri nu vrea să se piardă pe nici unul dintre aceştia mai mici.

Mai înainte s-a vorbit despre rătăcire, acum despre pierzanie… Dacă noi nu căutăm ceea ce e rătăcit, acea persoană se pierde. Și Tatăl nu vrea să piardă niciunul; nici măcar unul. Și Fiul e Cel care face la fel ca Tatăl: caută ceea ce e pierdut. Și noi suntem chemați să fim fii, adică să facem la fel ca Fiul, să căutăm „ceea ce s-a rătăcit, ca să nu se piardă”.

E interesant să vedem diferiții pași pe care ni-i propune Matei în viața comunității…

Sintetizăm instrucțiunile din cap. 18…

Prima atitudine constă în a înțelege că cel mai mare este cel mai mic, adică pruncul. În centrul atenției, pentru a putea sta împreună, avem pruncul, adică nevoia pe care o are omul de a fi primit, acceptat, îngrijit, hrănit, iubit… Și e adevărul nostru profund: un om există în măsura în care e primit. Pruncul este cel care trebuie primit. Și cine primește un prunc, îl primește pe Domnul, primește Împărăția.

A doua instrucțiune am abordat-o în cateheza precedentă… Opusul primirii este scandalizarea, faptul de a fi o piedică, o ispită pentru aproapele. Faptul de a-l face să cadă. Textul ne invită să înțelegem cât e de grav să nu-l primim pe aproapele, făcându-l să cadă. Dacă ne comportăm așa (nu-l primim pe celălalt, ci-l ducem în ispită), înseamnă că noi singuri ne sinucidem.

În cateheză noastră ne-am oprit asupra celui rătăcit. Cel rătăcit trebuie îngrijit, mai atent și mai bine; de fapt, este vorba de o acceptare necondiționată… Numai dacă-l acceptăm necondiționat și ne îngrijim de el, putem apoi să-i facem „corectarea frățească”. Altfel nu am face o corectare frățească, ci am încerca să-l dominăm.

Texte utile

Iez. 34; Ps. 23; Io. 10; Lc. 15

Să fim atenți: disprețuirea celui mai mic, atât în alții, cât și în mine… (e disprețuirea fragilității și a slăbiciunii mele și a altuia)… În loc să disprețuim, ar trebui să stimăm.

De stimarea sau disprețuirea celui mic – sau al micimii – depinde totul: înseamnă că nu-l accept pe aproapele, deci nu mă accept pe mine, înseamnă că e imposibil să trăiesc.

Tema îngerului păzitor: să știm că suntem însoțiți de Domnul… în întreaga Biblie notăm această grijă a lui Dumnezeu pentru om prin îngerul Său.

Definiția Fiului omului: este Cel care mântuiește ceea ce e pierdut.

Oaia rătăcită: dacă cel rătăcit nu e căutat, se pierde (dar mă pierd și eu). Depinde de căutarea noastră ca rătăcitul să nu se piardă… Și dacă eu nu caut rătăcitul, mă împotrivesc voii Tatălui care nu vrea să piardă pe nimeni.

Deci voia Domnului este să-i salveze pe toți. Și această mântuire a Tatălui – dăruită nouă – se extinde prin atitudinea noastră de frate față de aproapele.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă