Matei 18,15-20

Ne aflăm în cel mai delicat punct al discursului despre comunitate, acela despre a viețui împreună. Fundamentul conviețuirii constă mereu în acceptarea necondiționată a celuilalt, adică faptul de a împlini adevărul în iubire; de a face adevărul, dar cu iubire. Însă pericolul este acela de a uita adevărul în numele iubirii. Dar a uita adevărul nu este iubire, pentru că minciuna îi face rău celuilalt.

În această cateheză vom prezenta corectarea frățească, ea fiind arta cea mai dificilă a viețuirii împreună.

Corectarea frățească pare un binom inseparabil ce poate părea contradictoriu: „corectarea” având legătură cu adevărul, dar și cu duritatea… este „frățească”, însemnând acea găzduire, acea acceptare, acea doză de iubire care permite să înfăptuiești adevărul în iubire și să-ți exerciți slujirea iubitoare, care să-l ajute pe aproapele să călătorească, să ajungă la un adevăr mai mare

Se citește Mt. 18, 15-20

15 Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta, mergi şi mustră-l numai între patru ochi. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău. 16 Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi pentru ca orice hotărâre să fie întemeiată pe declaraţia a doi sau trei martori. 17 Dacă nu vrea să-i asculte nici pe ei, spune-l Bisericii. Iar dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş. 18 Adevăr vă spun: Tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în cer şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer. 19 Iarăşi vă spun: Dacă doi dintre voi pe pământ se vor uni să ceară orice lucru, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri. 20 Căci unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor”.

Textul pare-n opoziție cu cel tratat în cateheza anterioară (cf. vv. 10-14) în care ni se spune să căutăm oaia rătăcită, ca să nu se piardă; și este în opoziție și cu textul următor, în care ni se sugerează să iertăm nu doar de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte… Pare în contradicție cu pilda neghinei, în care Domnul ne îndeamnă să nu smulgem neghina, în opoziție cu sfatul „să nu judecați”; în opoziție și cu exprimarea: „Dacă fratele tău are ceva împotriva ta, mai întâi mergi să te împaci cu el”, text care vorbește despre împăcare și iertare.

Așadar, se pare că acest text este în opoziție cu multe alte texte din Evanghelie. Iar la final vorbește despre excomunicare: „Consideră-l un păgân și un păcătos”.

Vom încerca să înțelegem că acest text nu este în opoziție, ci este punctul cel mai înalt al iubirii și al îngrijirii fratelui. Centrul versetelor este câștigarea fratelui.

Trebuie să ținem cont de toate învățăturile care s-au spus mai înainte (în cap. 18), pentru a ajunge să facem o bună corectare frățească.

Noi – subliniam în cateheza anterioară – așezăm corectarea frățească la cap. 1, paragraful 1 în raporturile dintre noi. Primul lucru este să-l corectăm pe celălalt, care, de fapt, ne deranjează… Și atunci iese la iveală în noi zelul doamnei Prassede. În schimb, înaintea corectării frățești din cap. 18, avem pilda oii rătăcite – îndemnul de a-l căuta pe cel pierdut – iar după ea avem îndemnul de a ierta de șaptezeci de ori câte șapte… La cap. 5, se sublinia: „Împacă-te, dacă fratele tău are ceva împotriva ta”. Așadar, se presupune că oricum un om caută împăcarea, indiferent de situație. Se presupune că un om iartă oricum și mereu, că nu judecă, indiferent de situație; se presupune că un om caută oricum să-l ajute pe celălalt, care s-a rătăcit.

Unul din modurile pentru a-l ajuta, pentru a-l căuta și pentru a-l afla, dacă se verifică aceste condiții, este cel al corectării frățești: îl ajuți pe celălalt să iasă din eroarea sa.

Însă tu poți să-l ajuți să iasă din greșeala sa numai dacă-l accepți necondiționat, adică dacă nu-l judeci, nu-l condamni… și dacă-l ierți. Așadar, corectarea frățească este cea mai înaltă expresie a iubirii frățești, fiind exact opusul scandalului.

Prin scandal, îl împing pe cel de lângă mine la păcat (la rău), însă prin corectarea frățească îl scot din păcat, din rău, și-l conduc la bine.

Corectarea frățească este ceva mai mult decât împăcarea și decât iertarea… Căci noi întotdeauna trebuie să iertăm și să ne împăcăm. Dar dacă eu mi-am iertat fratele, eu îi sunt frate, însă el poate că nu-mi este frate. Deci între noi există o fraternitate doar pe jumătate. Numai când și el însuși își dă seama de greșeala sa și se căiește, devine frate. Și numai atunci fraternitatea este reciprocă.

Când noi iertăm pe cineva, restabilim numai jumătate din fraternitate. Căci dacă celălalt nu acceptă iertarea, aceasta se realizează numai pe jumătate. De aceea, faptul ca fratele să-și recunoască greșeala și să se căiască înseamnă a-l câștiga pe frate și a restabili pe deplin fraternitatea, care-i forma cea mai înaltă a iubirii.

Însă forma cea mai înaltă a iubirii este asemenea vârfului muntelui, stă în vârful muntelui… Dar noi o punem la început – la începutul raportului – ca fiind cea mai obișnuită formă de agresiune a aproapelui, căci noi imediat îi spunem „adevărul”, adică defectele și erorile sale, pentru a-l judeca și condamna… Dar nu acesta este spiritul corectării frățești într-un raport fratern.

v. 15

15 Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta, mergi şi mustră-l numai între patru ochi. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău.

Este vorba de un păcat, de o vină, și nu de o jignire personală… Căci dacă este o jignire personală, trebuie să o iert… „Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Dacă eu nu iert, nu sunt iertat! Deci nu este vorba de o greșeală a fratelui împotriva mea… Greșelile pe care le-a făcut împotriva mea, eu am datoria să i le iert!!!

În textul nostru nu se vorbește despre o jignire împotriva mea, ci este vorba despre ceva rău, care-i face rău lui, și eventual le face rău altora, dacă pricep…

Înaintea acestui rău eu aș putea arăta indiferență: „Mie nu mi-a făcut nimic. Este problema sa. Să se descurce cu problemele și cu relele sale”. Însă această atitudine nu este un semn clar că eu îl iubesc mult… Căci starea în care el se află îi face rău.

Așadar, ce trebuie să fac eu în acest caz, când există un lucru care lui îi dăunează?

În acest punct al Evangheliei, și nu mai înainte, este posibilă corectarea frățească. Eu trebuie să-mi aduc aminte mai întâi de toate să nu judec, ci să privesc mai întâi bârna din ochiul meu; mai înainte de a vedea „paiul din ochiul altuia”, să caut să nu-l descurajez pe cel pierdut, ci să merg să-l caut… Cu alte cuvinte, mai întâi eu trebuie să am o atitudine pozitivă și, în măsura în care există un raport pozitiv, pot în mod eficient să-mi corectez fratele.

Dacă corectarea frățească nu este eficientă, însemnă că fratele nu se simte acceptat, ci se simte atacat. Deci greșeala este tot a mea, pentru că nu am făcut corectarea frățească în mod potrivit, corect.

Așadar, pentru a putea fi făcută, corectarea frățească presupune (are nevoie de) forma cea mai înaltă a iubirii: eu cu adevărat mă preocup (mă interesez) de celălalt, deși aș putea să-l las în pace și să spun: „E problema lui. E mai rău pentru el că nu pricepe… Căci pe mine nu mă influențează și nu mă privește”. Însă nu! Corectarea frățească este o adevărată preocupare (interes, grijă) pentru celălalt; căci unul din modurile de a căuta oaia rătăcită este și acela de a-i arăta motivul în baza căruia este rătăcită. Cu alte cuvinte, iubirea are nevoie de adevăr. Nu înseamnă că iubirea acoperă orice adevăr. Ci iubirea trebuie să fie adevărată și în adevăr.

Deuteronomul spune: „Atrage-i imediat atenția în public pentru a nu fi tu vinovat împreună cu el”. În textul nostru însă, Isus spune: „Atrage-i atenția numai între tine și el singur”. Așadar, nu este vorba de a judeca pe cineva, ci este vorba de a-l câștiga pe fratele tău. Pe fratele tău, care-i rătăcit…

Spiritul cu care trebuie să acționăm în corectarea frățească nu este cel al răzbunării (mâniei, supărării), al pedepsirii, al judecării, al condamnării, ci acela de a câștiga fratele. Dacă eu nu prevăd (nu urmăresc dinainte) să-l câștig pe fratele meu, este mai bine să nu-i spun nimic.

Dacă privim cu atenție, observațiile pe care le facem fratelui produc o împietrire în el, pentru că nu le facem în spiritul corect… Numai un mare spirit de iubire nu-l împietrește pe celălalt… Numai înaintea unui om care te acceptă, care nu te atacă și care nu profită de limitele tale pentru a te avea la mână, numai fiind respectate aceste condiții, tu poți să-ți recunoști eroarea ta… Altfel tu te aperi.

În două moduri se poate greși în corectarea frățească:1. să luăm poziție pentru că ne simțim deranjați. În acest caz ne bazăm pe o proprie simțire personală imediată, care pornește de la o nemulțumire de-a noastră sau de la faptul că noi nu suntem de acord cu decizia celuilalt, sau izvorăște de la deranjul său provocat nouă…2. sau să tăcem… închizând urechile, ochii, refuzând să vedem… Însă nu așa respectăm iubirea și adevărul

Dacă fratele tău ți-a greșit… „Tu du-te să-i ceri iertare”. Să ne amintim că Tatăl și Isus nu au așteptat ca noi să Le cerem iertare, spunând: „Vor veni ei. Vor cere iertare…”. Ci Tatăl s-a mișcat. A luat inițiativa. Așadar, și noi suntem chemați să luăm inițiativa… Deci împinși de iubire, de experiența iubirii Domnului, putem începe să luăm inițiativa și să mergem înspre fratele… „Du-te”!

E foarte greu să-i facem o observație unui alt om care să nu fie dictată de mânia, de supărarea de moment, dar, astfel îi cauzăm suferință… Însă cu spiritul iubirii, având curajul să-l căutăm și să-i spunem altuia un lucru care nu merge bine, înseamnă într-un fel să ne pierdem obrazul… Căci noi mereu vrem să-l mulțumim pe celălalt. Ne deranjează dacă nu-l mulțumim… În afara cazurilor în care mă deranjează mult și atunci îl îndepărtez… dar numai pentru că mă deranjează pe mine… Dar dacă nu mă deranjează, atunci eu prefer să tac… și spun: „E problema lui. El singur își face rău”. Însă este nevoie de o mare caritate să spun: „Nu! Chiar dacă celălalt în acest moment nu mă privește bine și ar prefera să-l laud, îi spun că nu-mi place acest lucru… Este posibil să greșesc eu, dar te rog să te gândești la ce-ți spun…”. Și să-i spun și motivele observației mele, dar cu multă liniște…

E nevoie de o mare stimă, de o mare iubire și de un profund respect pentru celălalt, dar și de o mare libertate față de propriul meu egoism, căci este mult mai comod să stau liniștit și să nu spun nimic, cu excepția cazului în care mă deranjează pe mine, căci atunci intervin brutal, dar pentru a mă apăra și a-l ataca.

Putem nota că corectarea frățească este un lucru de finețe.

Iacob la cap. 5, vv. 19-20 spune: „Frații mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr și-l va întoarce cineva, să știe că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui își va mântui sufletul din moarte și va acoperi mulțime de păcate.”. În acest fel se încheie Scrisoarea lui Iacob, cu îndemnul la corectarea frățească. Căci a-l câștiga pe frate, a restabili fraternitatea, este scopul întregii acțiuni a lui Isus, care a venit să restabilească fraternitatea prin iubire și adevăr.

Din această cauză, în Biserică (în comunitate) nu este suficientă iubirea, nu putem spune: „Totul merge bine”. Nu! Căci iubirea înseamnă și a spune ceea ce merge rău… Nu înseamnă că totul merge bine dacă există nedreptăți, asuprirea și disprețuirea celorlalți, sau dacă există infidelitate sau furturi… Nu! Căci toate acestea sunt un rău… A spune lucrurilor pe nume face parte din iubire.

La fel, noi putem ierta numai dacă răul este văzut ca un rău. Altfel, ce iertare este?

Așadar, a face lumină, a spune adevărul este un lucru foarte important, chiar și în vederea unei iertări corecte. Altfel nu există o iertare adevărată.

v. 16

16 Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi pentru ca orice hotărâre să fie întemeiată pe declaraţia a doi sau trei martori.

Matei reia un text din Deuteronom. Uneori este util să apelăm la alții… căci ceea ce noi nu putem realiza – poate din cauza limitelor noastre – poate fi înfăptuit de alții. Așadar, e bine să cerem medierea altor persoane, care pot fi mai ușor acceptate decât noi, mai neutre, pentru că nu sunt implicate în acea problemă… De obicei, ne dăm seama de erorile pe care le fac alții împotriva noastră, dar aceste greșeli, de fapt, ar trebui să le iertăm. Corectarea frățească nu privește erorile împotriva mea, căci pe acestea eu le văd imediat și imediat le denunț… chiar mai înainte ca să existe. Însă acestea trebuie iertate!

Corectarea frățească privește alte lucruri. Sunt greșelile care cu adevărat îi fac rău altuia, erori de care el nu-și dă seama sau de care nu caută să se corecteze.

În acest caz, Matei ne îndeamnă să folosim și medierea altora, adică să ne folosim de toate posibilitățile. Nu pot spune că: „Am încercat, dar nu am reușit. Deci, îl abandonez”. Nu! Pot să încerc într-un alt mod. Și dacă nici acela nu-i suficient, voi încerca din nou într-un alt fel…

În a treia încercare este antrenată și Biserica, adică toți ceilalți, pentru a ajuta acest frate care a greșit… Ne-am putea scuza că ar fi o practică din acea vreme… În zilele noastre, cum am putea realiza corectarea frățească, cerând ajutorul Bisericii? Este adevărat că procesul corectării frățești trebuie să fie gradual. Dar cum se face? Ce pași să fac pentru a ajunge la rezultatul câștigării fratelui?

v. 17

17 Dacă nu vrea să-i asculte nici pe ei, spune-l Bisericii. Iar dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş.

La aceste cuvinte nu ne-am așteptat. Dacă el nu se îndreaptă, ce trebuie să fac? „Să fie pentru tine ca un păgân și un vameș”. Dacă un om nu se căiește, nici măcar nu poți să-l ierți… Dacă ucide, fură, face nedreptăți grave și nu se căiește, cum poți să-l tratezi? Da! Este clar că eu ar trebui să-l iert și chiar îl iert. Însă eu trebuie să mă interesez și de el, să am grijă de el, căci este un frate de-al meu… Deci nu-l pot lăsa să facă aceste lucruri care-l conduc la moarte… și-i ucid și pe alții.

Motivul extrem (ultima rațiune) este să-i explic: „Vezi că tu ai rupt fraternitatea. Tu nu-mi ești frate. Atitudinea ta nu este una de fiu al lui Dumnezeu”. Și am datoria să i-o zic. Nu stă în puterea mea să i-o spun, ci stă în puterea comunității.

Și a-i spune: „Tu nu ești frate”, este un act de iubire. Deoarece el vrea să fie frate și fiu… Tu îi vestești că prin viața lui el nu e fiu și frate… Este ultima rațiune… Astfel el poate spune „nu! Eu nu sunt de acord să nu mai fiu frate și fiu. Atunci mă schimb”. Așadar, „ultima rațiune” se folosește pentru a-l convinge (întoarce) pe un om care este sigur că merge pe drumul bun deși circulă pe sens interzis, împotriva tuturor. Deci trebuie să-l avertizăm că greșește… „Tu, continuând să mergi pe interzis, îți faci rău atât ție, cât și altora…”. Deci trebuie să-i spunem că este împotriva fraternității, căci face lucruri care cu adevărat taie și-i ucid identitatea de fiu și-i pot distruge și pe frați. Spre exemplu, episcopul Milanului, sf. Ambrozie, i-a interzis lui Teodosie să intre în Biserică pentru că a masacrat oamenii, spunându-i cu mult curaj: „Tu nu poți intra în Biserică, în casa Tatălui, căci ai ucis frații”. Și l-a lăsat în afara Bisericii pe împărat. Este o formă de excomunicare, care nu-i o pedeapsă, ci mereu se folosește pentru a câștiga fratele.

La fel ca Natan care vrea să-l ajute pe David să-și înțeleagă păcatul, cu ajutorul unei parabole… E un mod înțelept pentru a-l ajuta să priceapă răul pe care l-a făcut, el considerând că așa era bine, căci nimeni nu știa… Natan i-a arătat răul pe care l-a făcut, dar cu scopul să se convertească.

Așadar, sensul excomunicării – pe care Biserica poate să-l aplice (să-l decreteze) cu privire la unele acțiuni pe care oamenii le fac în mod obișnuit, dar fără să înțeleagă gravitatea lor – niciodată nu-i o mânie, o pedeapsă împotriva persoanei care le face, căci, dacă ar fi astfel, ar fi oribil, nu ar fi creștinesc. Excomunicarea urmărește ca oamenii care fac aceste acțiuni să știe că sunt păcate grave, și nu „ușoare”, după cum cred ei, sau cum spun ei mai înainte de a le face… Căci apoi, după ce un om a făcut acea acțiune rea, își dă seama… Așadar, excomunicarea este un avertisment care se dă înainte, pentru ca omul să nu facă unele greșeli grave.

Excomunicarea – ca să aibă un sens creștin – nu trebuie să fie „aruncarea merelor putrede, ca să nu le strice pe celelalte”, ci trebuie să urmărească câștigarea fratelui. Cu alte cuvinte, trebuie să ne întrebăm dacă excomunicarea este utilă fratelui pentru a cunoaște adevărul situației sale și dacă îl ajută să se întoarcă de la păcatul său? Dacă nu, aceasta nu trebuie făcută! Cu atât mai mult cu cât, în zilele noastre, persoanele se exclud chiar prea mult, dacă au făcut răul. Deci este o problemă care mereu trebuie analizată! Întrebarea este: „Ce este mai folositor, ce ajută mai mult pentru a câștiga fratele?” și nu „Ce-i mai drept?” Nu putem judeca: „A făcut răul, deci trebuie pedepsit și separat de comunitate!”… Acesta nu este un raționament creștin. Raționamentul creștin este: „Ce îl ajută?” Adevărul și faptul de a-și recunoască greșeala îl ajută, dacă nu-l descurajează prea mult…

În comunitatea creștină de la origini se folosea această formă de excomunicare și o aflăm și în scrisorile lui Pavel, unde stă scris: „Să fie dat pe mâna satanei pentru ca să se mântuiască”. Trupul să fie dat satanei, iar spiritul să se mântuiască.

De fapt, sfârșitul versetului afirmă: „Să fie pentru tine ca un păgân și vameș”. Dar păgânii și vameșii sunt frații mei: Cristos a murit pentru toți oamenii, pentru toți păcătoșii. Îi iubește cu o iubire infinită, însă ei sunt cei care nu știu că sunt iubiți! Așadar, atitudinea mea față de ei trebuie să fie o mărturie, o vestire a acestei iubiri a Domnului pentru toți, și nu o judecată sau o condamnare.

Păgâni și vameși… Isus mănâncă cu păcătoșii, se declară prietenul vameșilor și al păcătoșilor, iar la urmă îi va trimite pe apostoli păgânilor: este sfârșitul Evangheliei după Marcu.

Așadar, nu trebuie neglijați oamenii pentru că sunt păcătoși și păgâni… Ci trebuie iubiți mai mult. Ei sunt ținta misiunii: „Am venit să caut ceea ce era pierdut; Am venit pentru păcătoși, și nu pentru drepți”, spune Isus. Iar discipolii vor fi trimiși păgânilor, neamurilor.

Așadar, a-l trata pe un om ca pe un păgân sau vameș nu înseamnă a-l lăsa de-o parte, ci a-i oferi acea îngrijire specială de care au nevoie un păgân și un vameș -aceștia având o nevoie mai mare de îngrijire – pentru a fi câștigați ca frați.

Este ca și cum ai schimba jocul, adică încerci să modelezi în mod diferit discursul și raportul cu ei, așa cum a făcut Isus și ținând cont de ceea ce a făcut Isus, de atitudinea lui Isus favorabilă nu drepților, ci păcătoșilor, vameșilor.

Este interesant faptul că Isus este dur cu păcatul și cu răul – cel puțin cu păcatul și răul persoanelor drepte, adică cu ipocrizia fariseilor – și este bun cu toți păcătoșii.

În schimb, excluderile noastre sunt într-adevăr doar excluderi, adică nu sunt creștinești, nu au grijă cu adevărat de celălalt.

Uneori practicăm o iubire fără adevăr, și atunci nu este o mare iubire, sau practicăm adevărul, dar fără iubire. A ține împreună cele două lucruri este dificil și este ținta unui discernământ constant… Cum pot ține adevărul care edifică în acel moment?… Căci adevărurile sunt multe, dar care este adevărul care în acel moment îl ajută să crească? Acest fapt înseamnă a practica adevărul cu iubire, fiind vorba de adevărul care edifică. Există în schimb multe adevăruri care distrug, deci poate că încă nu este momentul să le spun sau poate că trebuie să le spun în mod diferit…

Isus este omul liber care e capabil să condamne răul, păcatul, dar să mântuiască persoana. De aceea, față de păcătoșii publici Isus este duios, nici măcar nu denunță păcatul în acele cazuri, căci toți din jur îl denunță

v. 18

18 Adevăr vă spun: Tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în cer şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer.

Aceste cuvinte deja au fost spuse în Mt. 16,19 când s-a vorbit despre făgăduința făcută de Isus lui Petru: „Și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri”, adică întreaga comunitate are aceeași putere dată lui Petru, care este aceeași cu puterea lui Isus: puterea de a lega și de a dezlega.

Dar mi se pare că Isus nu a legat pe niciun om, ci a venit să dezlege, care înseamnă a elibera. Puterea lui Isus este cea de a ierta și de a dezlega. Iar noi trebuie să reprezentăm pe pământ puterea lui Isus, cea de a ierta, de a dezlega, adică de a câștiga fratele. Așadar, să fim atenți să nu legăm! Căci dacă noi legăm, fratele rămâne legat.

Cu alte cuvinte, un om va avea cu Dumnezeu acel raport de fraternitate pe care l-a experimentat față de noi, ca frați. Dacă eu îl tratez rău, dacă am un raport greșit cu el, cu fratele, atunci el va avea un raport rău cu Tatăl. Deci trebuie să fiu atent, căci eu aș putea să-l leg pe celălalt, în loc să-l dezleg… Și ceea ce eu leg, rămâne legat… și în cer, pentru că raportul său cu Dumnezeu va fi cel pe care l-a învățat de la aproapele, de la părinți, de la „mine”. Deci, ceea ce leg rămâne legat, și ceea ce dezleg, rămâne dezlegat…

Așadar, noi trebuie să dezlegăm, pe cât ne stă în putință, astfel încât să nu rămână nimic legat… Deci avem o mare responsabilitate.

Poate că Dumnezeu a gândit astfel… „Eu pot lega și dezlega, dar poate că oamenii se vor teme”, căci noi ni-L închipuim sever și credem că Dumnezeu ne va condamna… Atunci Dumnezeu apelează la această istețime: „Eu responsabilizez oamenii: dacă voi dezlegați, Eu consider dezlegat, iar dacă voi vreți să legați… va rămâne legat”. Dar cred că această a doua ipoteză Dumnezeu o excludea din start… Din nefericire, se întâmplă ca noi să legăm… Și acest fapt îl tulbură pe Domnul

El a venit pe pământ și și-a dat viața tocmai pentru că noi legam. A rămas El legat, după…

Poate părea ciudat, dar responsabilitatea noastră față de fratele de lângă noi este enorm de mare: putem să-l eliberăm sau putem cu adevărat să-l transformăm în sclav. Omul este relație, iar relația, bună sau rea, îl condiționează, chiar și-n raportul cu sine, cu Dumnezeu și cu toți oamenii. Cu alte cuvinte, un om devine ceea ce celălalt face din el. Faptul că celălalt se îngrijește de el și-l caută, îl schimbă, îl înmoaie… Însă duritatea, condamnarea, judecata (acuzația) îl întemnițează în duritate, în condamnare și în acuzație…

v. 19

19 Iarăşi vă spun: Dacă doi dintre voi pe pământ se vor uni să ceară orice lucru, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri.

Este ciudat că aici apare această afirmație despre rugăciune, căci se pare că nu are legătură cu discursul. În schimb, celălalt loc în care se vorbește despre rugăciune este tocmai într-un context asemănător, în care se amintește despre porunca iubirii. Iar după rugăciunea Tatăl nostru, se spune „Dacă veți ierta, veți fi iertați, dacă nu, nu!” Contextul ne ajută să înțelegem ce să cerem. Noi trebuie să cerem să știm să dezlegăm, să știm să iertăm – imediat, după pilda cu iertarea, vom fi îndemnați în acest sens – să știm să acceptăm, să știm să-l corectăm frățește pe aproapele, pentru a-l câștiga.

În fond, ce cerem? Cerem darul Spiritului Sfânt, adică acea iubire care este lumină și inteligență, care mă ajută să înțeleg ce trebuie să fac aici și acum, pentru a mă comporta corect, a mă exprima corect față de celălalt. Și acest dar este rodul infailibil al rugăciunii. Nu pot ști – înainte de a mă ruga – ce trebuie să fac. Spiritul Sfânt îmi va sugera ce să fac; e acel Spirit al Tatălui și al Fiului pe care-l primesc (obțin) în comuniunea cu Tatăl și cu Fiul.

În acest loc se vorbește nu doar de o rugăciune privată, despre rugăciunea care se spune „intră în camera ta și închide ușa”, ci despre rugăciunea în care ne punem de acord (ne învoim) cu un altul. În limba greacă, avem cuvântul „sinfonein”, adică a alcătui o simfonie… Este vorba de doi oameni care-și unesc vocea pentru a se ruga.

Faptul că noi ne unim pentru a cere un lucru de la Tatăl, această rugăciune este o simfonie irezistibilă pentru urechile Tatălui… sunt fiii care-i cer iubirea frățească. Și Tatăl nu poate să nu le dea acest dar, căci și El dorește exact construirea iubirii frățești.

Așadar, Dumnezeu nu se împotrivește, ci împlinește cererile iubirii frățești.

Tot ceea ce a fost spus până aici se va spune și de aici înainte despre comunitate, adică a-l primi (găzdui, accepta) pe cel mic, a accepta limita, a nu disprețui, a nu scandaliza, a căuta ceea ce este pierdut (rătăcit), a corecta fratele, a ierta de șaptezeci de ori câte șapte… Adică toate aceste lucruri imposibile ne sunt date în rugăciune. Căci rugăciunea făcută Tatălui ne dă harul să trăim ca fii; ne dă tot ceea ce avem nevoie pentru a realiza toate aceste lucruri aparent imposibile. Acestea sunt darurile de cerut Tatălui în rugăciunea făcută împreună…Și sunt darurile pe care le cerem în rugăciunea Tatăl nostru.

v. 20

20 Căci unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor”.

Un comentariu despre VT spune că „dacă doi sau trei se adună pentru a studia Cuvântul Domnului, șekina – adică prezența lui Dumnezeu – este în adunarea lor”.

Așadar, unde doi sau trei sunt împreună – doi frați – este prezent Fiul. Pentru că dacă doi oameni trăiesc ca frații, au Spiritul Fiului, Spiritul Sfânt, și e prezent Fiul în Spirit… Prezența lui Dumnezeu în lume este în strânsă legătură de fraternitatea noastră. Unde este Dumnezeu? Dumnezeu, care e Tată, se află acolo unde există fii. Unde este Fiul? Acolo unde sunt doi frați… se află și al treilea, este El!

Așadar, prezența lui Dumnezeu în lume: „Voi fi cu voi până la sfârșitul veacurilor” este garantată de această fraternitate care izvorăște din rugăciune și din iertare… Rugăciunea și iertarea care se fac în adevăr sunt exact corectarea frățească, reprezentând punctul cel mai înalt al capacității de a sta împreună.

Texte utile

  • Ps. 127, construirea orașului
  • Texte care preced corectarea frățească: Mt. 5, 23-26 ne îndeamnă să ne împăcăm cu celălalt, cu care poate că noi nu avem nimic, dar el are ceva cu noi…; apoi Mt. 6, 14ș.u., vorbește despre iertare; Mt. 7, 1-5, despre a nu judeca; Mt. 13, 24-30, despre a nu smulge neghina; Mt. 18, 10-14, oaia rătăcită, care trebuie căutată…

Dacă citim toate aceste texte, observăm că rezultatul lor este corectarea frățească… Unde există acest spirit de împăcare, de iertare, de nejudecare, de necondamnare, a nu vrea să-l elimini pe celălalt, ba mai mult, îl îngrijești și îl cauți pe celălalt în fragilitățile sale, în acest loc poate exista corectarea frățească.

Când lipsesc aceste condiții (elemente) anterioare, premergătoare ei, corectarea frățească nu are un rezultat pozitiv. Deci eu trebuie să fac un examen serios: „Cum am corectat fratele?”

  • În final, putem citi Iacob 5, 19-20, care-și încheie scrisoarea îndemnându-ne la corectarea frățească.

Textul ne interoghează…

Răul celuilalt – și nu răul pe care mi-l face mie – ce provoacă în mine: indiferență sau îngrijirea fratelui? Judecată (condamnare) sau acceptare, iertare?… Îl ignor dacă comportamentul său nu mă atinge, sau am curajul și suficientă iubire pentru a-l ajuta să caute adevărul? În fond, știu să construiesc adevărul într-un raport de iubire și de acceptare?

Și am acea profunditate de acceptare a fratelui și de iubire, care-mi permite să fac adevărul?

După cum observăm, tema corectării frățești este foarte delicată… Îl leg sau îl dezleg pe celălalt?

Îi cer Domnului – cu adevărat – capacitatea și lumina pentru a iubi în adevăr? Căci a iubi în adevăr nu este un lucru limpede, căci nu avem o rețetă care să funcționeze la fel pentru toți…

Știu să-L descopăr pe Domnul acolo unde este? Și El cu adevărat e prezent în fraternitate: celălalt este adevăratul trup al lui Cristos; fratele este tocmai Domnul!

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă