Vom aborda tema „iertării fraților”, acea iertare în care noi practicăm și realizăm iertarea Tatălui, tocmai iertând greșelile fraților.

Psalmistul spune: „Dacă tu îți amintești păcatele, cine va putea trăi?”, cu alte cuvinte, Domnul nu doar că iartă, ci și uită. În schimb, noi spunem: „Pot ierta, dar nu pot uita”. Însă Domnul iartă și uită. Nu pentru că nu ține minte, ci pentru că El conservă alte amintiri, mai interesante despre noi. El păstrează despre noi amintirea iubirii Sale infinite pentru noi. Tocmai această amintire șterge reamintirea păcatelor.

Poate părea paradoxal, dar noi nu avem nicio vină față de Dumnezeu, ci El se simte vinovat față de noi. La fiecare greșeală de-a noastră, El se întreabă: „Ce am greșit? Ce rău am făcut? Ce trebuie să fac?” Și imediat ce reușește să remedieze problema, este mulțumit și uită… În sfârșit, și Dumnezeu se odihnește…

Iertarea este centrul vieții creștine: discursul despre iertare – pe care-l vom expune în această cateheză – încheie capitolul care relatează tema comunității. Finalul este măreț, precum focul de artificii care încheie o mare manifestare. La fel, iertarea este finalul discursului despre comunitate, căci tot restul discursului este conținut (inclus) în iertare.

Comunitatea perfectă nu este aceea în care nu se greșește – este urât unde nu se poate greși, căci îți taie imediat capul mai înainte de a greși, și apoi tu nu respiri de frica de a nu greși – ci comunitatea bună – în familie, între prieteni sau călugări, în parohie și în orice altă comunitate – este bună nu pentru că în ea nu se greșește, ci pentru că se poate greși, știind că suntem iertați…

Iertarea nu este precum repararea unei vaze chinezești care apoi își pierde valoarea pentru că a fost stricată și apoi reparată, ci iertarea sporește valoarea… Este ca și cum am repara o gaură într-o sobă de teracotă, punând înăuntrul găurii un diamant… Acea sobă crește în valoare.

Iertarea este diamantul, pentru că este esența lui Dumnezeu; este iubirea gratuită.

Lucrurile din viața noastră pe care le blestemăm – evenimentele urâte, aspectele care ne deranjează la noi și la alții și despre care spunem: „Dacă nu ar exista, totul ar fi bine!” – tocmai aceste lucruri sunt cele mai interesante, căci sunt locul experienței iertării, adică al esenței lui Dumnezeu, care este iubire gratuită. Și vom binecuvânta în viața veșnică acele lucruri pentru care acum murmurăm (sau chiar facem ceva mai grav)…

Se citește Mt. 18, 21-35

²¹ Atunci, Petru s-a apropiat şi i-a zis: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?” ²² Isus i-a spus: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte. ²³ De aceea împărăţia cerurilor este asemănată cu un rege care a vrut să încheie contul cu servitorii săi. ²⁴ Când a început să ceară conturile, i-a fost prezentat unul care îi datora zece mii de talanţi. ²⁵ Întrucât nu putea să-i restituie, stăpânul a poruncit ca să fie vândut el, soţia, copiii şi tot ce avea şi să achite datoria. ²⁶ Atunci servitorul a căzut în genunchi implorându-l: «Stăpâne, ai răbdare cu mine şi-ţi voi restitui totul!» ²⁷ Stăpânului i s-a făcut milă de servitorul acela, l-a lăsat să plece şi i-a iertat datoria. ²⁸ Dar ieşind, servitorul acela s-a întâlnit cu unul care era servitor împreună cu el şi care îi datora o sută de dinari. Înşfăcându-l, îl strângea de gât spunându-i: «Dă-mi ceea ce îmi eşti dator!» ²⁹ Căzând în genunchi, cel care era servitor împreună cu el îl ruga stăruitor: «Ai răbdare cu mine şi îţi voi restitui!» ³⁰ Dar el nu a vrut; dimpotrivă, a mers şi l-a aruncat în închisoare până când îi va fi plătit datoria. ³¹ Văzând deci ceilalţi servitori cele petrecute s-au întristat foarte mult şi, venind, au povestit stăpânului toate cele întâmplate. ³² Atunci stăpânul l-a chemat şi i-a zis: «Servitor rău, ţi-am iertat toată datoria aceea pentru că m-ai rugat. ³³ Nu trebuia să te înduri şi tu de cel care este servitor ca şi tine aşa cum eu m-am îndurat de tine?» ³⁴ Şi mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna călăilor până va fi plătit toată datoria. ³⁵ Tot aşa vă va face şi Tatăl meu care este în ceruri, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă”.

Textul este specific lui Matei: este inima discursului adresat Bisericii.

Această parabolă concluzionează discursul despre comunitate. Iar temele comunității și a iertării sunt tipice lui Matei.

Substanța parabolei subliniază că noi trebuie să avem cu cel de lângă noi același raport pe care „Tatăl îl are cu mine”. Căci Isus ne spune: „Iubiți-vă unii pe alții, așa cum Eu v-am iubit pe voi”. Iar Pavel notează: „Iertați-vă unii pe alții, așa cum Cristos ne-a iertat pe noi”. Cu alte cuvinte, modelul comportamentului nostru față de alții este comportamentul pe care Domnul îl are față de noi.

Principalul dușman al iertării este dreptatea, deși-i un lucru foarte bun să existe dreptate în raporturile sociale și economice. În schimb, în raporturile personale – și chiar în raporturile mai largi – trebuie să avem o noțiune de dreptate puțin mai diferită. Cu alte cuvinte, există o „dreptate legală” și trebuie respectată. Însă există o „dreptate mai importantă” (mai mare), care merge dincolo de lege, dar nu pentru că încalcă sau nesocotește legea; căci cine încalcă legea greșește, păcătuiește! Așadar, există o dreptate mai mare, care se numește „dreptatea excesivă (peste măsură, covârșitoare)”, este dreptatea care întemeiază comunitatea creștină și este acea „dreptate a iertării”, care nu dă fiecăruia ceea ce este al său, ci se simte datoare față de fiecare, pentru lucrurile care celuilalt îi lipsesc: săracului îi datorează pâinea, imprudentului îi datorează ajutorul, adversarului îi datorează împăcarea, celui pierdut îi este datoare să-l caute, față de cel mic este datoare să-l primească, pe cel vinovat să-l corecteze frățește (am văzut în cateheza precedentă), păcătosului îi datorează iertarea… iar datornicului îi datorează iertarea, anularea datoriei…

Dreptatea lui Dumnezeu – care este Tată și Iubire – este o dreptate care-și cunoaște propriile îndatoriri, propriile datorii…

Dumnezeu față de noi – deoarece ne iubește – își cunoaște datoriile Sale și pe toate le-a împlinit pe cruce.

Comportamentul lui Dumnezeu, care ne iartă gratuit și restabilește comuniunea după ce noi am rupt-o, este modelul raportului nostru cu aproapele, e modelul raportului nostru în comunitate.

Oamenii pot trăi împreună numai acolo unde există iertare, acolo unde se iartă între ei… Această parabolă este în totalitate un îndemn la iertare: ea opune dreptății fariseilor – după care totul trebuie făcut drept și după care nu poate exista greșeală, căci în caz contrar omul ar fi distrus – tocmai noua dreptate, care este dreptatea fiilor și a fraților, adică dreptatea iertării.

Dacă comunitatea este precum un organism, discursul delicat este cel al circulației; adică dacă există probleme de circulație, organismul nu se simte bine… În textul nostru se subliniază pozitiv că – pentru a ne simți bine în comunitate, iar comunitatea să fie cu adevărat una de credință și de iubire – este bine să circule iertarea, care vine de la Dumnezeu și apoi de la un frate se transmite mai departe, la un alt frate… Și există o problemă de circulație, dacă iertarea care vine de la Dumnezeu se blochează, se paralizează în fiecare, adică nu trece mai departe la celălalt frate… în acest caz, comunitatea, ca un organism, nu funcționează, ci se simte rău…

vv. 21-22

²¹ Atunci, Petru s-a apropiat şi i-a zis: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?” ²² Isus i-a spus: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte.

Versetele reprezintă introducerea. Ele sunt alcătuite din dialogul dintre Isus și Petru…

Petru-L interoghează pe Isus. În comunitate, Petru are o întâietate, o superioritate, dar nu pentru că el este cel mai bun, ci pentru că el este cel care a avut deja experiența iertării…

Petru, numai în măsura în care este oaia rătăcită care a fost aflată, va deveni păstor. Petru, numai pentru că a descoperit fidelitatea Domnului după căderea sa, le va vesti tuturor că Domnul este fidel, credincios. La fel, în textul nostru, Petru ne amintește de necesitatea iertării… Și s-ar părea că de această dată a înțeles ceva: „Că trebuie să iertăm de șapte ori”. Cain ar fi fost răzbunat de „șapte” ori (șapte echivalând cu infinitul), deci de nenumărate ori, iar Petru înțelege că trebuie să iertăm mereu… Va înțelege mai târziu, dar deja de acum anticipă acest adevăr…

Iertarea întemeiază viața comunitară, conviețuirea, faptul de a trăi împreună.

Isus însă răspunde: „Nu de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte”. Iar Luca, în textul paralel, adaugă „pe zi”; fapt pentru care ar trebui să ne iertăm aproximativ de 490 de ori pe zi; înseamnă să facem un act de iertare la fiecare trei minute. Și nu este doar un fel de a spune, căci noi trăim în baza iertării primite de la celălalt (aproapele): ca altul să te ierte că trăiești, să-ți dea spațiu… Întotdeauna altul este un „mai mult” (ceva în plus) pentru egoismul nostru.

Iertarea este tocmai respirația vieții comunitare, iertarea pe care o primesc îmi dă viață, mă face să mă nasc; iertarea pe care o dau este ceea ce mă ajută să cresc, să fiu și să rămân viu, fiind precum inspirația și expirația: deci, primesc iertare și o dau… Dacă nu acord iertarea, încetez să respir… De fapt, întreaga parabolă nu are ca temă „primirea iertării”, căci iertarea deja a fost dată! Dar trebuie să pricepem că deja avem darul iertării! Ci parabola are ca temă faptul de a dărui iertarea…

Faptul că tu dăruiești iertarea este proba clară că tu ai primit-o. Este singura verificare, certificare, dovadă…

În Tatăl nostru, spunem: „Iartă-ne pe noi, așa cum noi am iertat datornicilor noștri”. În timpul sf. Augustin existau persoane care, în acest moment al rugăciunii Tatăl nostru, săreau peste acest text, pentru că judecau astfel: dacă Dumnezeu ne iartă pe noi așa cum noi îi iertăm pe alții, e vai de noi!!! Iar Augustin răspunde că nu trebuie să sărim peste această cerere din Tatăl nostru, ci trebuie să iertăm! Căci dacă eu nu iert, înseamnă că nu am acceptat iertarea, că nu mă hrănesc din iertare, că nu cunosc iubirea gratuită a Tatălui pentru mine și pentru cel de lângă mine, care primește aceeași iubire gratuită.

Așadar, această parabolă ne explică motivul pentru care trebuie să iertăm mereu!

Când vorbim despre iertare nu trebuie să ne gândim la ceva care a fost făcut împotriva noastră sau la vreo omisiune față de noi, ci iertarea este iubitoarea permisiune ca celălalt să existe, este faptul de a-l accepta pe celălalt, de a-l accepta ca dar, și nu de a-l sufoca… Aceasta este iertarea în sens radical și global…

vv. 23-24

²³ De aceea împărăţia cerurilor este asemănată cu un rege care a vrut să încheie contul cu servitorii săi. ²⁴ Când a început să ceară conturile, i-a fost prezentat unul care îi datora zece mii de talanţi.

Avem acest rege care vrea să se socotească cu slugile sale. Și „acest rege”, vom afla în ultimul verset, este „Tatăl Meu ceresc”. Noi credem mereu că Dumnezeu cere socoteală. Iar Dumnezeu trebuie să facă ceea ce noi credem despre El pentru a nu ne dezamăgi…

În acest caz, notăm că și El se socotește… Așadar, există unul dintre servitorii Săi… Cuvântul serv indică „un ministru”, pentru că o astfel de datorie nu poate să o aibă un serv: servitorii Săi – miniștrii Săi – suntem noi! Mai mult, după cum vom vedea, suntem mult mai mult decât miniștrii marelui rege… căci suntem fii!

Însă noi credem că suntem servitori și că trebuie să ne socotim cu El. Astfel, făcând socotelile, El își dă seama că îi datorez 10.000 de talanți.

Cifra 10.000 este numărul cel mai mare în limba greacă. Talantul este cea mai mare unitate de măsură în rândul monedelor: 36 kilograme de aur. Așadar, 10.000 de talanți, ca să ne facem o idee despre datorie, vă spun că doar un talant reprezintă 6.000 de zile de muncă; deci 10.000 talanți sunt 60 de milioane de zile de muncă, adică 200 mii de ani de muncă. Dacă vrem să vedem valoarea în sfera greutății, sunt 360.000 kilograme de aur, adică 360 camioane pline cu aur, deci o coloană de 4, chiar 5 kilometri. Aceasta este datoria pe care o avem față de Dumnezeu, fiecare dintre noi! Ce îi datorăm? Îi datorez faptul că exist: tot ceea ce am și tot ceea ce sunt. Și pentru că I-am furat totul, El mă iartă… Deci Îi datorez și iertarea Sa pentru toate acestea… Apoi, El nu mi-a dăruit numai toate acestea, ci mi s-a dăruit pe Sine, care are o valoare cu mult mai mare decât 10.000 talanți. Mi-a dăruit faptul de a fi fiul Său… Tot – ceea ce am și sunt – este darul infinit al lui Dumnezeu, iar cei 10.000 de talanți sunt numai o umbră palidă… Acești 10.000 doresc să-mi spună că este vorba de o mare valoare, însă darul Domnului făcut mie este cu mult mai valoros.

Dacă noi ne-am socoti cu Dumnezeu, pornind de la ideea „datoriei”, viața ar fi o datorie continuă, veșnică. Și mulți cred acest lucru: mereu trăiesc în datorie față de El, cu sentimentul de vină.

Problema este să trecem de la logica datoriei (a obligației) la cea a creditului (a încrederii): Dumnezeu mă iubește, deci mă încred în El, mi-a dat un credit care este iubirea Sa infinită. Așadar, eu am deschis un credit infinit cu Dumnezeu, mult mai mare decât cei 10.000 de talanți. Și Dumnezeu îmi este dator cu acest credit: Și-a dat viața pentru mine.

Trecerea de la logica debitului (a datoriei) la cea a creditului – privit sub acest aspect – este trecerea de la Lege la Evanghelie: de la a ne considera servi – vinovați pentru simplul fapt că trăim, ispășind de-a lungul întregii vieți, încă din momentul în care ne-am născut – la bucuria de a fi fii, iubiți infinit de Dumnezeu.

vv. 25-26

²⁵ Întrucât nu putea să-i restituie, stăpânul a poruncit ca să fie vândut el, soţia, copiii şi tot ce avea şi să achite datoria. ²⁶ Atunci servitorul a căzut în genunchi implorându-l: «Stăpâne, ai răbdare cu mine şi-ţi voi restitui totul!»

„Nu avea cu ce să plătească”… Este clar că nu avea cu ce să restituie! Însă noi mereu credem că trebuie să-L răsplătim pe Domnul, că trebuie să-I restituim, că trebuie să reparăm… Și e cam greu… Și atunci credem că Domnul ne vinde, adică întreaga noastră viață devine o sclavie: este subordonată judecății lui Dumnezeu care mă condamnă, fiind supusă judecății unui Dumnezeu care este exigent… Cine știe ce vrea de la mine?

Având această mentalitate greșită, se aruncă la picioarele Lui și-L roagă: „Ai răbdare cu mine”. A avea răbdare, în limba greacă, înseamnă fii milostiv, să ai o inimă mare față de mine, „căci îți voi restitui orice lucru”. Aceste vorbe sunt o iluzie. Noi mereu contăm pe răbdarea lui Dumnezeu, sperând ca, mai repede sau mai târziu, să reușim să ne achităm datoriile. Însă este o simplă iluzie. Căci mereu vom trăi cu sentimentul de vină, pentru că nu vom reuși să ne plătim datoria… Și noi trăim mereu astfel până când nu vedem și nu înțelegem gestul pe care-l face El.

v. 27

²⁷ Stăpânului i s-a făcut milă de servitorul acela, l-a lăsat să plece şi i-a iertat datoria.

Domnului îi este milă de noi…

Mizeria noastră, incapacitatea de a ne plăti datoriile, mișcă duioșia Sa; mai mult, pasiunea Sa pentru noi devine compasiune (milă).

Să ne gândim la Domnul care ne vede în toată viața noastră, iar noi vrem să-I plătim datoriile… cu toate că noi nu trebuie să plătim nicio datorie, ci doar trebuie să ne bucurăm de acest mare dar al Său. Suntem ca un om care ar munci întreaga sa viață pentru a le plăti părinților pentru că i-au dat viață, pentru că a venit pe lume… Ce vrei să plătești? Viața pe care o ai este un dar, și atât! Tu, trăiește! Dacă ar fi așa, viața ar fi o datorie ce nu ar putea fi plătită, iar a trăi ar fi un mare chin!

Iar Dumnezeu este mișcat de milă pentru această atitudine a noastră: atitudinea noastră este lucrul ce-l îndurerează cel mai mult. Această milă, compasiune a Sa va deveni crucea. Ba mai mult, păcatul nostru adevărat constă în a ne simți datori în acest fel și a ne gândi că El este stăpânul exigent care ne tratează ca sclavi. Acesta este păcatul care stă la originea tuturor păcatelor noastre.

Însă această atitudine, în loc să-L supere, Îl mișcă spre compasiune, spre com-pătimire, adică Îl face să sufere răul nostru. Această compasiune este misterul Pascal.

Și atunci îl lasă să plece și-i iartă datoria.

Din acest verset înțelegem că acest rege este Dumnezeu, pentru că nu stă de povești, ci îi este milă, iartă și-l lasă să plece. Ps. 103 spune că Dumnezeu e încet la mânie și rapid la compasiune, la iertare.

v. 28

²⁸ Dar ieşind, servitorul acela s-a întâlnit cu unul care era servitor împreună cu el şi care îi datora o sută de dinari. Înşfăcându-l, îl strângea de gât spunându-i: «Dă-mi ceea ce îmi eşti dator!»

De-abia s-a vorbit despre generozitatea, mărinimia, mila Domnului și despre darurile pe care noi oamenii le-am primit. Și pe aceste lucruri le știm. Le învățăm când mergem la Biserică, când citim Biblia, când ne rugăm… iar apoi, imediat ce am ieșit din Biserică, se întâmplă să apară mereu înaintea noastră câte un vecin care are vreo datorie față de noi… O datorie rațională: 100 de dinari reprezintă salariul pentru trei luni… E o datorie importantă, dar normală… Cei 100 de dinari reprezintă acele datorii normale pe care noi mereu credem că alții le au față de noi. Din punctul nostru de vedere, ceilalți mereu ne datorează ceva…

Și atunci, în locul mărinimiei, al generozității Domnului care ne-a iertat cei 10.000 de talanți, noi aplicăm altă măsură față de aproapele: cea a dreptății… Pentru mine am cerut măsura milei, în schimb, pentru altul, eu folosesc măsura rigorii… În sine, este drept să-i spun: „Plătește-mi datoria”. Însă personajul nostru adaugă: „Pune mâna pe el și-l sugrumă”, cerându-i: „Plătește ce ești dator!”.

Să notăm că-n raporturile noastre de obicei primează reglementarea datoriilor: „Plătește ce ești dator!”

Problema este cum să transferăm raportul pe care Tatăl îl are cu noi în raportul nostru cu frații. Aceasta este singura problemă a vieții. Este singurul mod în care putem alcătui și trăi în comunitate, singurul mod pentru a putea sta împreună. Acea generozitate și mărinimie pe care El le-a avut față de mine, eu caut să le trăiesc în raportul meu cu celălalt.

Cum pot avea această generozitate? Este suficient să-mi amintesc cât mi-a fost iertat. Amintirea a câte mi s-au iertat provoacă în mine cel puțin o anume toleranță față de fratele, apoi stârnește ceva mai mult decât o simplă toleranță, o generozitate, o mărinimie, apoi stârnește ceva și mai mult, aceeași compasiune pe care Tatăl o are pentru mine – mă iubește ca fiu. Și-i aceeași compasiune pe care o am eu pentru aproapele, căci îl iubesc ca frate, ca fiu al Său.

Atunci datoria pe care fratele o are față de mine, nedreptatea pe care mi-a făcut-o, vina sa față de mine, este acel loc care mă face similar cu Dumnezeu, căci știu să iert. Dacă niciun frate nu mi-ar fi făcut vreo nedreptate, eu niciodată nu aș ști ce înseamnă iubirea gratuită de exercitat (de practicat). În timp ce tocmai datoriile pe care le avem unii față de alții îi permit celui care este iertat să experimenteze că Dumnezeu iartă; iar celui care iartă să devină la fel ca Dumnezeu, care iartă.

Să înțelegem cât sunt de importante în viața comunitară, în familie, între prieteni, certurile, dezacordurile… Vreau să spun că răul iese la iveală tocmai în locurile unde oamenii stau împreună. Și în aceste locuri răul este biruit de iubire și de iertare, devenind ceva divin: căci un om este iertat și iubit gratuit pentru prima dată, iar celălalt pentru prima dată iubește gratis la fel ca Dumnezeu… Și aceasta este răscumpărarea (eliberarea, mântuirea) omului. Este experiența întemeietoare și faptul de a fi credincios, în care raportul pe care Tatăl îl are cu mine – care este Spiritul Său de iubire – eu îl trăiesc în raportul cu fratele, și am și eu Spiritul, care este această iertare…

E minunat să vedem că acele lucruri negative care ni se întâmplă aproape zilnic – acești 100 de dinari care mereu ni-i datorăm unii altora – devin locul cotidian în care noi „câștigăm” mult mai mult decât 10.000 de talanți: devenim ca Dumnezeu.

A ierta este o minune mai mare decât a învia un mort, pentru că iertând, îl ajut pe celălalt să trăiască ca fiu al lui Dumnezeu și mă nasc eu ca fiind egal cu Dumnezeu, care știe să iubească și să ierte. De aceea sf. Augustin afirmă: „O, fericită vină”. Iar Pavel spune: „Unde s-a înmulțit păcatul, a sporit și mai mult harul”. Acest fapt înseamnă că trebuie să păcătuim? Pavel răspunde că nu, deoarece deja păcătuim destul… Însă tocmai în locul în care păcătuim să ajungem să trecem de la logica datoriei – căci îmi este mai ușor când eu greșesc să spun „mai bine să renunț la dinamica „datoriei” și să prefer logica „darului” – ca apoi să ajungem să trăim în mod stabil în logica darului…

Darul este Spiritul Sfânt. Îl inspir, îl primesc! Iar apoi îl expir, adică Îl dau. Și aceasta este viața: e viața lui Dumnezeu. Și această respirație (Spiritul) devine viața comunității și a oricărei relații adevărate.

Paradoxal, dificultatea, riscul înțelegerii greșite, al certei (luptei) în conviețuirea din familie sau din comunitate e un har, o binecuvântare, pentru că există riscul unei lupte, certe, dar această situație devine cu adevărat o ocazie în care se exercită iertarea; o situație în care-l facem pe celălalt să trăiască și dobândim această asemănare cu Dumnezeu care iartă.

Am ascultat că îl „sugrumă” pe datornicul său… Și noi putem experimenta acest fapt în viața cotidiană: faptul că ne simțim sugrumați sau că noi sugrumăm prin sentimentele sau comportamentul nostru meschin.

Poate că e adevărat că aproapele îmi datorează ceva, dar este cu adevărat ceva meschin să mă opresc să văd cât îmi datorează, pentru că eu nu mă gândesc cât i-aș fi datorat eu lui Dumnezeu și mi-a fost iertat; e meschin pentru că mă opresc să văd acea mică datorie și pierd din vedere datoria mea cea foarte mare, care mi-a fost iertată….

Așadar, celui căruia îmi datorează ceva, eu îi datorez iertarea! Și prin faptul că-l iert, eu obțin un dar infinit, adică devin similar cu Dumnezeu… deci îi sunt dator la infinit celui care mi-ar datora ceva, căci el – prin greșeala sa – mi-a permis să devin ca Dumnezeu…

Toleranța creștină – atunci când există – este ceva măreț. Mereu vedem că domnește intoleranța…

v. 29

²⁹ Căzând în genunchi, cel care era servitor împreună cu el îl ruga stăruitor: «Ai răbdare cu mine şi îţi voi restitui!»

Cel – care era slugă ca și el – îi adresează aceeași rugăminte pe care el a adresat-o Domnului. Prin această rugăciune, de fapt, îi cere să se comporte la fel ca Domnul. De fapt, fratele se așteaptă de la noi să ne comportăm ca Domnul. Și fiecare dintre noi este (reprezintă, înseamnă) Domnul pentru aproapele, pentru cel de lângă noi. Un om va avea acea imaginea despre Tatăl pe care i-o transmitem noi, frații. Deci este foarte important comportamentul nostru (atitudinea noastră) față de celălalt. Dacă-l trimitem la închisoare, celălalt rămâne întemnițat în logica datoriei. Dacă noi îl eliberăm, celălalt rămâne liber: în special în sfera educației, dar și în toate celelalte relații.

vv. 30-31

³⁰ Dar el nu a vrut; dimpotrivă, a mers şi l-a aruncat în închisoare până când îi va fi plătit datoria. ³¹ Văzând deci ceilalţi servitori cele petrecute s-au întristat foarte mult şi, venind, au povestit stăpânului toate cele întâmplate.

Și noi, dacă am fi martorii unei asemenea scene, dacă am vedea că unuia i-au fost dăruiți 10.000 de talanți, iar apoi el l-ar întemnița pe un altul în închisoare pentru 100 de dinari, am spune că acest fapt ne jignește… Și acest sentiment e frumos, căci înseamnă că toți avem o anume generozitate, mărinimie… Numai că atunci când lucrurile mă privesc personal și un altul are o datorie față de mine de trei luni sau chiar de puține minute (adică m-a plictisit), atunci izvorăște un alt mecanism, spontan, de care nu-mi dau seama: „Plătește eroarea pe care ai făcut-o”. Adică uităm tot ceea ce ne-a iertat Domnul. Dar văzând că altul se comportă neiertător, imediat spunem: „Ai răbdare, puțin bun simț. Vezi câte daruri ai primit tu! Deci fii mai bun cu fratele tău!” Atunci când nu suntem implicați, e mai ușor: eu sunt foarte răbdător, atunci când nu mă atinge pe mine vreo nedreptate. Dar când mă privește personal, imediat îmi schimb gândirea: „Dă-mi ceea ce mi se cuvine. Dacă nu, plătește!”

Problema este să mă schimb tocmai în acest punct, tocmai în acest moment să-mi schimb gândirea, adică să mă schimb în raportul meu personal cu altul, în acel raport cotidian, ca de 77 de ori pe zi să fie astfel, o atitudine de iertare, după cum de 77 de ori pe zi eu sunt iertat, sunt iubit.

vv. 32-33

³² Atunci stăpânul l-a chemat şi i-a zis: «Servitor rău, ţi-am iertat toată datoria aceea pentru că m-ai rugat. ³³ Nu trebuia să te înduri şi tu de cel care este servitor ca şi tine aşa cum eu m-am îndurat de tine?»

Această primă parte a discursului o înțelegem imediat. E un lucru de bun-simț. Domnul îi amintește iertarea pe care a primit-o. Și-i spune „exact așa ar trebui să faci și tu cu celălalt”. Această iertare este regula comportamentului fiecărui om. Și pe aceasta o înțelegem. Lucrul pe care nu-l pricepem clar și care este important să-l înțelegem, este cel descris în vv. 34-35.

v. 34

³⁴ Şi mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna călăilor până va fi plătit toată datoria.

În acest verset se pare că Domnul retrage, neagă generozitatea, mărinimia Sa: „Nu te mai iert!” „Nu te pot ierta pentru că nu ai iertat”, așa se pare că ar gândi… În realitate, dedesubt stă ceva diferit. Adică, dacă eu nu-l iert pe celălalt și-l condamn pe aproapele – care este fiul lui Dumnezeu – mă condamn și pe mine: Tatăl m-a iertat pentru că sunt fiul Său… Dacă eu îl condamn pe altul, înseamnă că nu am înțeles că eu sunt fiu și celălalt este fiu… Fapt pentru care cu adevărat eu nu sunt iertat, dacă nu iert… pentru că eu refuz iertarea. Iertarea este precum respirația: o inspiri și o expiri. Dacă nu expiri, ești mort. Iertarea există și trăiește în măsura în care nu doar ai primit-o, ci ai și dat-o. Dacă o dai, ai primit-o; dacă nu o dai, nu ai primit-o. Deci Dumnezeu nu refuză iertarea! Altfel spus, versetul este un îndemn: „Te rog să ierți”, pentru că Eu deja ți-am dat iertarea. Iar dacă tu nu faci să circule iertarea, dacă nu o dai mai departe, o închizi (o încătușezi). Blochezi circulația și ucizi iertarea. Și te condamni pe tine și pe celălalt. Deci este tocmai responsabilitatea noastră să trăim iertarea lui Dumnezeu.

Dumnezeu pare ingenuu pentru că El judecă așa: „Pentru că Eu iert, e natural ca și voi să iertați”. Deci El se simte foarte rău când noi nu iertăm… Însă El, deși este atotputernic, nu reușește să ne forțeze în așa măsură încât să-i permitem iertării Sale să intre în noi. Dacă iertarea nu circulă de la noi la celălalt, atunci iertarea nu funcționează nici în noi. Chiar dacă Dumnezeu e atotputernic, nu reușește să facă să funcționeze iertarea în noi, pentru că iertarea este precum curentul care ne traversează… Dacă suntem conectați prin iertarea pe care o dăm altora, iertarea trece (se revarsă) și prin noi… Dacă nu suntem conectați, dacă nu iertăm, iertarea nu funcționează.

Cu alte cuvinte, libertatea noastră are puterea să blocheze fluxul vieții… de a o da, „nu”; de a o lua, „da”. Este ca un întrerupător. De aici înțelegem importanța iertării, care este așezată la sfârșitul discursului despre comunitate. În acest loc iertarea este prezentată în mod negativ, pentru a ne ajuta să-i înțelegem sensul pozitiv: adică să știm că într-adevăr este importantă iertarea; să știm că iertând, devenim ca Dumnezeu care mereu iartă. Dacă noi refuzăm să iertăm, renunțăm la ceea ce suntem, la realitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu, deci suntem pierduți. Așadar, mântuirea sau pierzania noastră stă în capacitatea noastră de a ierta sau nu…

Dar pentru că noi suntem incapabili să iertăm, ce putem face? Cred că această parabolă ne răspunde prin cuvintele stăpânului care-l cheamă pe acest slujitor și-i spune: „Eu am făcut așa cu tine”. Deci, capacitatea noastră de a ierta se naște din amintirea darului iertării pe care Domnul ni l-a dat și din amintirea a ceea ce Domnul ne-a iertat nouă (iată importanța spovedaniei repetată des!). Fapt pentru care, dacă eu îmi amintesc iertarea Sa, adică iubirea Sa infinită pentru mine, atunci știu să trăiesc corect și raportul cu celălalt, știu să iubesc, așa cum sunt iubit de Domnul.

Deci problema fundamentală este să primesc, să accept eu însumi mai întâi iertarea.

„L-a dat pe mâna chinuitorilor”… Și atunci ne gândim, oare ce vom face? Însă eu cred că pentru omul care se închide (care refuză să dea iertarea) nu sunt necesari chinuitorii exteriori, căci omul închis este pe mâna celui mai rău chinuitor, care este el însuși, închis în sine, în cea mai rea temniță, care este tocmai închiderea sa. Este pe mâna sentimentelor sale, care se întorc împotriva lui.

Ați notat în ce luptă trăim, atunci când nu știm să iertăm un lucru? Se pare că trăim în iad: chiar și un lucru mic devine un lucru enorm… Ați experimentat cât de eliberatoare este iertarea? Căci avem tocmai respirația (Spiritul) lui Dumnezeu.

v. 35

³⁵ Tot aşa vă va face şi Tatăl meu care este în ceruri, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă”.

Fapt pentru care raportul pe care Tatăl îl are cu noi este același pe care noi îl avem cu alții. Ar fi mai bine să-l răsturnăm: noi trebuie să avem cu alții același raport pe care îl are Tatăl cu noi.

Dacă nu iertați din inimă… Noi spunem că „iertăm, dar ne amintim”. În schimb, Dumnezeu iartă din inimă. A ierta din inimă însemnă a nu ne aminti, dar nu pentru că avem o memorie scurtă, ci pentru că avem alte amintiri… Cu alte cuvinte, îmi este posibilă iertarea dacă îmi amintesc (ri-cordo, dacă duc în inima mea) nu greșeala fratelui și nici măcar greșeala mea, ci iertarea Tatălui față de mine: dacă îmi amintesc iubirea Tatălui pentru mine și pentru celălalt, atunci am această amintire (ri-cordo) și atunci iert din inimă.

Dacă însă nu-mi amintesc iertarea Tatălui, atunci și iertarea devine cea mai rea răzbunare: „Iată, îți sunt superior, știu și să iert”. Această atitudine a iertării este cel mai bun mod pentru a-l călca în picioare pe celălalt; nu este o iertare evanghelică. În schimb, amintirea iubirii infinite a Tatălui pentru mine și pentru aproapele face posibilă iertarea.

Acest text ne introduce în tema pascală care indică marele dar, marea iertare a lui Dumnezeu care se dă pe Sine pe cruce, fiecăruia dintre noi… și care ne dă posibilitatea să iubim așa cum suntem iubiți.

Texte utile:

• Ps. 130,
• Lc. 6, 36-38: să devenim milostivi ca Tatăl
• Mt. 5, 23-26: despre împăcare
• Mt. 6, 12 este Tatăl nostru: „Iartă, așa cum noi iertăm”
• Mt. 6, 14-15: „Dacă nu iertați, nu sunteți iertați”
• Rm. 13, 8-10;
• Ef. 4, 20-32

Să ne întrebăm ce rol, ce sens, ce valoare dăm iertării în viața noastră? Cum evaluăm păcatele noastre față de Dumnezeu: cu logica datoriei sau în cea eliberatoare a darului și a iertării? Greșelile fraților, cu care logică le privim: cu cea a darului și a iertării, sau cu cea a datoriei?

Viața noastră se „joacă” la acest nivel: este trecerea de la datorie la dar.