Matei 20,1-16

Ps. 127 (126)

Psalmistul ne spune că fără ajutorul Domnului nu reușim să construim sau să păstrăm nimic. La v. 2 se vorbește despre „pâinea trudei”, opusă celei pe care Dumnezeu o dă prietenilor săi în somn… Deci, Domnul ne oferă „pâinea” în dar, și în mod misterios.

În cateheza precedentă am explicat recompensa pe care o dă Domnul celor care se eliberează de propriile bogății. Și astfel omul este lipit sufletește de răsplată. Iar textul din această cateheză se referă în întregime la răsplată, fiind unul dintre cele mai enervante pasaje din Biblie. Este ca textul Psalmului spus unui om extrem de activ: „În zadar te trezești dis-de-dimineață și mergi la muncă… deoarece prietenilor Săi le dă darurile Sale în timp ce dorm”. Atunci, ce trebuie să facem?

După ce în cateheza precedentă am vorbit despre răsplata dată celor care renunță la bogății, astăzi vom vedea că recompensa este dată într-un mod ciudat, căci „ultimii sunt primii”.

Această pericopă este foarte asemănătoare cu cea a fiului risipitor – pasaj biblic care în realitate e împotriva fratelui mai mare – care ne revelează cine este Tatăl. Este enervant pentru că dreptul rămâne în afara ospățului, iar păcătosul e în casă și sărbătorește împreună cu Tatăl. Cum de păcătosul benchetuiește și este în intimitatea lui Dumnezeu, iar dreptul rămâne afară? Și această pildă e enervantă, dar nu atât de mult ca pilda noastră, pentru că pilda fiului risipitor nu atinge partea economică…

În sfera economică – în Evanghelia după Luca – este iritantă pilda economului necredincios. Pe aceea am îmbunat-o, dându-i titlul de economul infidel, deși în realitate este administratorul înțelept… și este înțelept tocmai pentru că face exact acele „înșelăciuni”, adică dăruiește. Deci, este suficient să schimbăm interpretarea și titlul pildei, ca să pricepem corect textul biblic…

În schimb, pilda noastră nici măcar nu putem să o înțelegem corect… Vom încerca să pricepem care este recompensa pe care vrea să ne-o dea Dumnezeu…

Pilda noastră este numită și Evanghelia in nuce (pe scurt): Evanghelia – pe scurt – este vestea bună că Dumnezeu ne mântuiește, dar nu pentru că suntem buni, ci pentru că ne iubește. Și deci îi mântuiește pe cei care au nevoie, adică pe păcătoși. Iar cu alții, vom vedea ce se întâmplă… Numai Matei povestește această parabolă…

Se citește Mt. 20, 1-16

1 Împărăţia cerurilor este asemenea stăpânului care a ieşit dis-de-dimineaţă ca să angajeze lucrători în via sa. 2 După ce s-a înţeles cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via lui. 3 Ieşind la ceasul al treilea, a văzut pe alţii stând în piaţă 4 şi le-a spus: «Mergeţi şi voi în vie şi vă voi da ce vi se cuvine». 5 Iar ei au plecat. Din nou a ieşit pe la ceasul al şaselea şi al nouălea şi a făcut la fel. 6 Apoi a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea şi a găsit pe alţii stând şi le-a spus: «De ce staţi aici toată ziua degeaba?» 7 I-au spus: «Pentru că nimeni nu ne-a angajat. El le-a zis: «Mergeţi şi voi în vie!» 8 Când s-a lăsat seara, stăpânul viei a spus administratorului său: «Cheamă lucrătorii şi dă-le plata, începând de la cei din urmă şi până la cei dintâi». 9Venind cei de la ceasul al unsprezecelea au primit câte un dinar. 10 Venind apoi primii, se gândeau că vor primi mai mult, dar au primit şi ei câte un dinar.11 Primindu-l, murmurau împotriva stăpânului 12 zicând: «Aceştia din urmă au lucrat o oră, iar tu i-ai tratat ca pe noi care am suportat greutatea zilei şi arşiţa». 13 Dar el a răspuns unuia dintre ei: «Prietene, nu te nedreptăţesc. Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? 14 Ia ceea ce este al tău şi du-te! Eu vreau să dau acestuia din urmă ca şi ţie. 15 N-am dreptul să fac ceea ce vreau cu bunurile mele? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?» 16 Astfel ultimii vor fi primii, iar primii [vor fi] ultimii”.

La fel s-a încheiat și textul anterior: „Astfel, vor fi cei de pe urmă întâi, și cei dintâi pe urmă”.

Versetele ne spun felul în care ne răsplătește Dumnezeu. Iar centrul textului este: „Tu ești invidios [în limba greacă avem „ochiul tău e rău”] pentru că Eu sunt bun?” Altfel spus, pentru noi, bunătatea lui Dumnezeu este un motiv de răutate. Căci după părerea noastră „nu este drept ca Domnul să se comporte astfel”. Nu e drept ca aceluia care muncește o oră să-i dea salariul pe o zi. Iar noi ne supărăm pe Dumnezeu pentru că e bun cu cei din urmă.

Atitudinea noastră amintește de fratele mai mare, care se supără pe Tatăl pentru că-l primește pe cel mic; ne amintește de Iona care se mânie pe Dumnezeu și spune: „Mai bine să mor, dacă Tu ești așa”, căci ninivitenii trebuiau distruși, nu iertați…

Este drama omului drept… E acea dramă pe care a trăit-o Pavel, care „era perfect în respectarea Legii” și care a înțeles că respectarea normelor, care pentru el era un câștig, de fapt, era o pierdere, pentru că există altceva… Altfel spus, răsplata pe care Dumnezeu ne-o dă este El însuși, adică e iubire și har.

Însă drepții se mânie pentru că Dumnezeu se dă pe Sine în iubire și har. Ei ar dori să primească salariul efortului (strădaniei) lor… Dar orice salariu datorat sudorii noastre va fi un pic de transpirație, trudă, nu va fi Dumnezeu! Dumnezeu nu-i obiectul, ținta câștigului sau a meritului… Iar drepții se supără pentru că Dumnezeu este har, iubire și iertare.

Așadar, dreptul săvârșește singurul și adevăratul păcat împotriva lui Dumnezeu: e omul religios care nu acceptă ca lui Dumnezeu să-I fie milă; e omul buncare nu-i de acord ca omul rău să fie iertat de Dumnezeu… și se împietrește, devine insensibil.

Această parabolă e mai scandaloasă decât altele, pentru că privește aspectul economic, foarte drag nouă. Căci dreptul este omul care practică o economie spirituală. Petru întreba: „Iar nouă, care am lăsat totul, ce răsplată ne vei da?” „Noi avem o mare bogăție spirituală?” Da! Marea bogăție spirituală este dată de Domnul celor din urmă, celor care înțeleg că primesc – în baza harului și a iubirii – darul gratuit…

Iar ceilalți (drepții)? Când își vor da seama că sunt ultimii, pentru că în realitate sunt răi, la rândul lor, pentru că Dumnezeu este bun, vor putea primi ceea ce Domnul vrea să le dea.

Nu înseamnă că există un privilegiu pentru cine e rău, însă e adevărat că vameșii și desfrânatele intră înaintea noastră în Împărăția cerurilor (cf. Mt. 21) pentru că înțeleg mai bine substanța lui Dumnezeu, care este mila. Dreptul continuă cu încăpățânare să-L vadă pe Domnul într-o perspectivă economică: „Eu sunt bun, atunci tu îmi ești dator”, Îl vede ca fiind un stăpân

Dumnezeu nu-i nedrept cu cel drept, ci îi dă răsplata pentru care s-a înțeles… Dar dreptul nu înțelege…

v. 1

1 Împărăţia cerurilor este asemenea stăpânului care a ieşit dis-de-dimineaţă ca să angajeze lucrători în via sa.

Ni se prezintă scena obișnuită: pe de o parte bogații, care au o vie mare, iar pe de altă parte săracii, fără un loc stabil de muncă și care dis-de-dimineață merg în piață, așteptând să vină cineva care să-i cheme la muncă, salariul cotidian fiind stabilit la un dinar, care este echivalentul banilor necesari pentru o zi de trai. Acest tip de contract era valabil pentru toți.

Textul ne spune că Împărăția cerurilor este similară cu acest stăpân… Adică în Împărăția cerurilor stăpânul se comportă la fel ca acest patron descris în pericopă…

Via este simbolul lui Israel, al poporului lui Dumnezeu, pentru că via este partea cea mai bună a pământului care produce rod.

Care este rodul poporului lui Dumnezeu? Este iubirea frățească, e locul în care omul realizează iubirea Tatălui. Rodul este iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui.

Există oameni chemați de la prima oră a dimineții să producă acest rod…

Cine a fost chemat încă din zorii zilei? Israelul, credincioșii, Biserica, cei buni, cei drepți, cei care încă din tinerețe, de când s-au născut, s-au dedicat cu zel înfăptuirii lucrurilor bune, să facă binele…

Avem cinci chemări din trei în trei ceasuri: dis-de-dimineață, la ora 9.00, la amiază, la ora 15.00, iar ultima la ora 17.00, iar la ora 18.00 se încheia munca. Așadar, suntem chemați la orice oră.

Unii Părinți ai Bisericii au văzut – în aceste chemări diferite – faptul că noi suntem chemați în fiecare oră a zilei să producem acest rod. Dacă nu l-am realizat mai devreme, putem să-l producem și după…

Să nu spui: „Deja este prea târziu. Eu mereu am trăit fără credință. Iar acum, că am peste 60 de ani, nu mai am nicio speranță; deja am 20, nu mai am speranță…”. Nu! Căci la orice oră – indiferent că ai 5, sau 30 sau 90 de ani – tu ești chemat să produci acest rod mereu. De ce? Pentru că viața ta (ființa ta) este să fii fiul lui Dumnezeu. Iar a fi fiul lui Dumnezeu înseamnă a-ți iubi frații. Iar iubirea fraților este modul de a-L iubi pe Tatăl și pe tine! Nu există o vârstă la care să nu-i poți iubi pe frați! Și orice vârstă este vie, pentru că omul își iubește frații.

Alți Părinți au văzut în aceste chemări diferite variatele epoci ale istoriei: prima chemare de la Adam la Noe; a doua de la Noe la Avram; a treia de la Avram la Moise; a patra de la Moise la Isus; a cincea – care-i ultima oră – de la Isus, care a plecat și va reveni seara, la sfârșitul lumii – fiind vorba despre reîntoarcerea Sa – și ne va da răsplata… Noi trăim deja în această oră din urmă, care este ora ultimă a istoriei, în care deja suntem aproape de strângerea rodului.

Din context – din atitudinea stăpânului care în grabă iese la toate ceasurile să ia lucrători – înțelegem că se apropie momentul adunării roadelor… Deci, stăpânul se grăbea să adune și să depoziteze în siguranță rodul Său.

Culesul strugurilor este momentul bucuriei și al plinătății rodului, așadar acesta este momentul bucuriei și al plinătății rodului pentru toți!

v. 2

2 După ce s-a înţeles cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via lui.

Stăpânul face o învoială (un acord), un pact, o făgăduință. Iar făgăduința este ceea ce-ți permite să trăiești: suma de bani folosea că să trăiești tu împreună cu familia ta timp de o zi.

Făgăduința lui Dumnezeu este viața. În concret – referindu-ne la textul biblic anterior – viața pe care El ne-o făgăduiește este viața veșnică. Adică El ne făgăduiește plinătatea vieții, și nu doar salariul pe o zi.

În realitate, Dumnezeu – care promite – ne revelează un secret. El făgăduiește… Dar de ce ne promite? Atunci când tu promiți, te com-promiți (te promiți și pe tine), adică ești com-promis tu, căci tu ești cel care face făgăduința.

Iar în făgăduința pe care a făcut-o omului, în realitate, ce dă Dumnezeu la urmă ca salariu, ca viață? Ne dă viața Sa! Ni se dă pe Sine. Fapt pentru care salariul demn pentru om este însuși Dumnezeu! De fapt, porunca este „ascultă Israele: Îl vei iubi pe Domnul, Dumnezeul tău”. El este salariul nostru! Salariul demn de om. Nimic mai puțin decât Dumnezeu nu poate fi salariul omului, care este creat pentru a iubi în mod absolut.

Așadar, acești bani sunt figura realizării depline a omului, reprezintă comuniunea omului cu Dumnezeu, acest salariu este Dumnezeu însuși. În fiecare dar, Dumnezeu se dă pe Sine.

Putem delimita această recompensă la „ceva”, sau în profunzime, să citim răsplata ca fiind Cineva, adică însuși Dumnezeu, însăși viața lui Dumnezeu, El însuși, care se dăruiește ca răsplată. Totul depinde de concepția pe care o avem despre Dumnezeu/, despre Cel care ne cheamă și ne trimite în via Sa

vv. 3-5a

3 Ieşind la ceasul al treilea, a văzut pe alţii stând în piaţă 4 şi le-a spus: «Mergeţi şi voi în vie şi vă voi da ce vi se cuvine». 5 Iar ei au plecat.

Cei dintâi deja muncesc de trei ceasuri. Primele trei ceasuri sunt cele mai potrivite pentru muncă, deoarece încă-i răcoare… După trei ceasuri încep să simtă efortul depus… Stăpânul iese să cheme și la ora 9.00. Și vede alți oameni fără loc de muncă… Acest stăpân este împotriva șomajului (a lipsei locului de muncă) cu orice preț… Orice om trebuie să aibă un loc de muncă, să muncească… adică trebuie să poată trăi, deci să poată iubi; trebuie să aibă plinătatea vieții, care este singura ocupație (îndeletnicire), singura muncă demnă pentru om.

Iar acestora le promite altceva. Celor dintâi le promite ceea ce este drept… Salariul cu care s-au înțeles, stabilit de comun acord.

În schimb, acestora le spune: „Vă voi da ceea ce e drept”. Ce este drept pentru cei care sosesc după trei ceasuri? Nu spune care-i salariul drept. Vom înțelege „după” care-i dreptatea lui Dumnezeu. Deja s-a vorbit despre justiția Sa în predica de pe munte: „Dacă dreptatea voastră nu este excesivă, adică dacă nu o depășește pe cea a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în Împărăție”.

Vom vedea că dreptatea lui Dumnezeu este acea justiție excesivă (peste măsură) care e dreptatea Împărăției. Dar ei încă nu știu acest adevăr, doar se încred. Deci, se încredințează acestei dreptăți a Domnului: „Sperăm că ne va merge bine. Oricum, nu avem nimic de lucru… Cel puțin ne va da ceva…”.

v. 5b

5 Din nou a ieşit pe la ceasul al şaselea şi al nouălea şi a făcut la fel.

Avem o primă chemare a celor care muncesc întreaga zi; o a doua, a celor care pierd cele mai bune ore pentru muncă; o a treia, la amiază; o a patra, la 3 după-amiază – doar pentru trei ore de muncă – dar și cu aceștia s-a comportat la fel… Cu cei dintâi se înțelege, face un pact: vă voi da un dinar; tuturor celorlalți le spune: „Vă voi da ceea ce e drept după părerea Mea”. Și nu le spune ce și cât le va da.

vv. 6-7

6 Apoi a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea şi a găsit pe alţii stând şi le-a spus: «De ce staţi aici toată ziua degeaba?» 7 I-au spus: «Pentru că nimeni nu ne-a angajat. El le-a zis: «Mergeţi şi voi în vie!»

Astfel se încheie prima parte a parabolei în care se vede că toți oamenii sunt chemați la toate ceasurile…

Despre aceștia din urmă textul ne arată unele aspecte suplimentare… Stăpânul le spune: „De ce stați aici fără lucru, fără să faceți ceva?” Adică se preocupă de ei, e îngrijorat pentru ei, deci nu-i învinuiește… Ci El e îngrijorat! Iar ei îi răspund: dacă vina este a vreunuia, înseamnă că este a Ta, căci nimeni nu ne-a luat… E interesant: ei nu au vină, căci spun: „Nimeni nu ne-a luat”.

De ce nu i-a luat nimeni? Poate pentru că nu erau apți, poate pentru că nu erau pricepuți… Și noi lăsăm de-o parte persoanele care valorează puțin… Nu putem face nimic cu ele, le lăsăm în pace…

Stăpânul se preocupă mult de aceste persoane și merge să vadă motivul… Și aproape că Își asumă vina – o ia asupra Sa – pentru că nu i-a luat mai repede la lucru…

Cu aceștia nu face niciun pact, nicio înțelegere și nu le promite nimic… Interesant… Poate că ei nici nu se așteaptă să primească ceva… Ce ar putea primi? Deja sunt la asfințitul soarelui…

În acest loc se încheie prima parte a textului a cărui însemnătate e evidentă: într-adevăr, toți suntem chemați să fim lucrători în vie… Adică să adunăm acest rod, care-i iubirea Tatălui, prin iubirea fraților… Și în vederea acestei munci, orice vârstă e bună. Notăm grija Domnului de a-i chema pe toți: niciun om nu este exclus!

Cine se crede exclus, pentru că nu a fost luat printre cei dintâi, să știe că Domnul se preocupă pentru el mult mai mult… Și se simte puțin vinovat, tot așa cum un părinte se simte vinovat față de fiul său, dacă nu a reușit să-i dea ceea ce dorea, dacă nu i-a reușit cum trebuie o anume activitate; tatăl se preocupă și mai mult. La fel se preocupă și Dumnezeu de aceștia. Și-i cheamă și pe ei!

Să vedem în partea a doua a textului care este răsplata…

v. 8

8 Când s-a lăsat seara, stăpânul viei a spus administratorului său: «Cheamă lucrătorii şi dă-le plata, începând de la cei din urmă şi până la cei dintâi».

Scena este construită foarte bine, lăsând în suspans: „Să începem de la ultimii”. „Ultimii vor fi primii care vor fi plătiți”. Cu ei se poate socoti ușor, repede… Poate le dă câte ceva și apoi îi trimite… De aceea și ceilalți rămân liniștiți… Până când nu văd ceea ce se întâmplă… Să vedem ce se întâmplă…

v. 9

Venind cei de la ceasul al unsprezecelea au primit câte un dinar.

Aceasta e prima surpriză plăcută, în acest punct… nu?

„Tu, uită-te, aceștia au muncit o oră și au primit salariul întreg… Noi, care am muncit 12 ore, cine știe cât vom lua?” Deci, la început sunt mulțumiți. Sperau că le va merge foarte bine… Pricep că stăpânul este foarte darnic… În spate se află o însemnătate profundă: „Că Domnul nu poate da niciunui om mai puțin de un dinar”, mai puțin decât necesarul care folosește pentru a trăi.

Și ce-i folosește omului pentru a trăi? Îi folosește iubirea Tatălui; îi folosește să fie fiu; îi este necesar însuși Dumnezeu, care e Iubire, care este viața sa.

Dumnezeu nu poate dărui ceva mai puțin decât pe Sine însuși! El se dă în totalitate, chiar și celor care ajung în ultimul ceas. Mai mult, cei care ajung la ultima oră sunt chemați cei dintâi, pentru că Domnul judecă: „Săracii au așteptat atât de mult… Cel puțin ceilalți de dis-de dimineață erau siguri că vor primi totul până seara. Tu, care ai trăit în neliniște cele 11 ore ale vieții tale, ajunsă fiind ora a douăsprezecea… Vino repede, căci cel puțin te vei liniști. Nu?”

E interesant: Dumnezeu nu poate da mai puțin, El nu poate să Se dăruiască decât în totalitate. Dar ceilalți încă nu au înțeles acest adevăr.

De ce Domnul dă totul? Îi spusese tânărului bogat: „Du-te și dă săracilor toate bunurile tale și vino și Mă urmează”. E clar! Vino și Mă urmează, pentru că Eu dau totul săracilor, începând de la cei din urmă! Căci Eu sunt primul care face astfel…

v. 10

10 Venind apoi primii, se gândeau că vor primi mai mult, dar au primit şi ei câte un dinar.

Se spune că vom fi răsplătiți după faptele noastre… Așa ne rugăm în unele rugăciuni. Apoi stă scris că „Fiecare va fi răsplătit după faptele sale”. E adevărat… Însă suntem răsplătiți și în baza harului, după logica harului!

Nicio faptă de-a noastră nu-L produce pe Dumnezeu, iar Dumnezeu ni se dă pe Sine în baza harului. Iar harul Lui vrea să-l dăruiască tuturor!

Iar cei care au muncit din zori, ce premiu mai mare vor lua?

În spate se află un mister pe care trebuie să-l înțelegem… Cei care vor mai mult decât pe Dumnezeu, nu au înțeles că Dumnezeu se dă pe Sine. Deci ei disprețuiesc ceea ce primesc, Îl disprețuiesc pe Dumnezeu. Vor să-L reducă (limiteze) pe Dumnezeu la un produs al muncii lor; vor să-L cumpere pe Dumnezeu care e Iubire, adică-L tratează ca pe o desfrânată… Acești drepți se pun direct împotriva lui Dumnezeu. Ei nu au înțeles că a munci din zori, tocmai aceasta este marea lucrare: răsplata mea constă în faptul că din zori eu lucrez împreună cu El. Tocmai „a fi cu El” și „a fi ca El” este răsplata și-i egală cu aceea dată celui care sosește în ultimul ceas.

Avantajul meu este faptul că am ajuns mai repede (încă din zori) să fiu cu El. Și-I mulțumesc, căci e un dar! Iar salariul celuilalt – care a ajuns după – știe că a primit un dar, și-I mulțumește; iar cel care ajunge ultimul, înțelege mai bine că răsplata e un dar…

Cine va iubi mai mult? Vă amintiți de desfrânata din casa fariseului, în timp ce Isus era oaspete, iar fariseul spune: „Acesta nu știe ce fel de femeie este aceasta…” Iar Isus îi povestește parabola în care un creditor avea doi datornici: unul care-i datora 500 de dinari, iar celălalt 50. Le-a iertat datoria ambilor. Cine-L va iubi mai mult?… Așadar, problema este: „Cine iubește mai mult?” „Cel căruia i-a fost iertat mai mult”. Nu cel care-i mai bun și care are o datorie mai mică… Ci acela care are o datorie mai mare… va iubi mai mult.

Deoarece problema este „a iubi mai mult”, în mod ciudat, nu dreptul înțelege mai bine harul – adică cel care-l merită – ci celălalt, care nu-l merită. Deci el va iubi mai mult.

Aceasta este lucrarea minunată a lui Dumnezeu, faptul că și din păcatul nostru face un loc al unei iubiri și mai mari, unde noi experimentăm harul, adică frumusețea, bunătatea, gratuitatea, deci esența lui Dumnezeu.

Această parabolă este Evanghelia in nunce: noi trăim din acest har. Și acesta e darul pe care Dumnezeu vrea să-l facă fiecărui om.

Însă drepții se așteaptă să primească mai mult decât acest dar… Ei cred că au muncit, dar nu pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu și a fi la fel ca El, ci ei sunt convinși că au muncit pentru alte scopuri: „Pentru a fi bogat eu”, ca și cum bogăția mea, dreptatea mea, ar valora mai mult decât valorează Dumnezeu, decât iubirea Sa gratuită… De fapt, ei s-au folosit de Dumnezeu pentru a obține propria lor pricepere, propria lor justificare, dreptatea lor… Cu alte cuvinte, ei sunt în afara harului, în afara lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este har, dar și iertare…

Această pildă e mai scandaloasă pentru că este economică. Toate celelalte privesc pioasele sentimente: „Cine-L iubește mai mult”… Dar aceștia n-au timp de iubire. În schimb, sunt foarte interesați de salariu… Pilda are legătură cu textul anterior, în care Petru vorbea despre răsplată…

Ce ne vei da?

Am multe lucruri ca răsplată: de 100 de ori mai mult și Împărăția…

Atunci Petru se simte bogat! Da… Să știe că această bogăție este dată tuturor! Însă cu condiția ca tu să nu pretinzi acest dar…

Ce pretind aceștia, care muncesc din zori? Pretind mai mult har… Ca și cum harul ar putea fi câștigat, meritat de ei…

Ce har mai mare ar putea avea (deține) Dumnezeu decât acela de a Se dărui în totalitate pe Sine, gratuit?

Cei care pretind așa ceva nu au înțeles un lucru (care ni se va clarifica imediat): ei nu-și iubesc fratele, căci ar fi mulțumiți dacă fratele ar primi un dar; și nu-L iubesc nici pe Tatăl, care-i iubește pe toți frații…

Așadar, dreptul care judecă așa este cu totul în afara economiei lui Dumnezeu…

În Luca, fratele mai mare se supără pe Tatăl, pentru că spune că el mereu a muncit, ca și cum și-ar evidenția efortul său, adică munca sa exprimă un raport slugarnic față de Tatăl… Tatăl îi răspunde: „Tu ai fost cu mine încă de la început”… Această mentalitate greșită o au și drepții din pilda noastră, care au muncit din zori, au simțit efortul și își evidențiază truda lor, drept care, în baza efortului și a căldurii suportate de-a lungul întregii zile, ei cer salariul… Este un cu totul alt discurs cel de „a fi împreună”, care deja este o răsplată…

În Iona, la cap. 4, se spune că toți oamenii s-au îmbrăcat în saci, iar Domnul i-a iertat… Iona s-a supărat și a spus: „știam că Tu ești Dumnezeu îndurător și milostiv, îndelung-răbdător și mult-milostiv și Îți pare rău de fărădelegi” (4,2). El știa că Dumnezeu este așa… Adică Îl insultă pe Dumnezeu, spunându-I: Tu ești așa! De aceea eu m-am grăbit să merg în cealaltă parte… Căci dacă Tu ești așa, „este mai bine să mor decât să fiu viu!” (4,3)

Iar Domnul îl întreabă dacă i se pare că e drept acest discurs. Iar Iona Îi răspunde că i se pare drept.

Iona s-ar fi retras, dar soarele-l ardea și a cerut să moară… Însă Dumnezeu a făcut să crească un vrej ca să-l acopere cu umbra sa, iar Iona s-a bucurat… Dumnezeu a trimis un vierme să usuce vrejul. Iona murmură din nou… Iona cere iar să moară… „Ce urât… Ninive încă e în viață… eu aștept spectacolul distrugerii orașului, iar Dumnezeu nu intervine…” Dumnezeu intervine și-i spune: „Tu te-ai necăjit pentru acest vrej, pentru care nu ai trudit și nici nu l-ai crescut, care a luat ființă într-o noapte, și într-alta a pierit…”, iar Eu nu ar trebui să mă îngrijesc de acest mare oraș în care trăiesc 120 de mii de persoane care nu știu deosebi dreapta de stânga, adică sunt ca pruncii… Iar Iona a răspuns: „Da, ai dreptate”… dar continuă: „E drept ca eu să fiu supărat, și nu e drept ca Tu să fii milostiv”… Pentru că eu sunt drept și merit premiile Tale, dar aceștia nu le merită…

Cartea lui Iona este culmea, apogeul VT, adică deja este NT și ne ajută să înțelegem cine este Dumnezeu, încă de la început… Dar mai întâi avem nevoie de multă vreme ca să înțelegem acest adevăr, adică comportamentul Domnului.

vv. 11-12

11 Primindu-l, murmurau împotriva stăpânului 12 zicând: «Aceştia din urmă au lucrat o oră, iar tu i-ai tratat ca pe noi care am suportat greutatea zilei şi arşiţa».

Ce face dreptul ca meserie? Murmură… împotriva altora. „Uite cum sunt aceia… Cel puțin să aibă un minim de bun simț. Eu trebuie să muncesc, trebuie să fac ceva, dar ei nu au înțeles nimic de la viață… Cel puțin, pe bună dreptate, vor fi pedepsiți… sau cel puțin eu voi primi un premiu just, pentru că am fost cu adevărat valoros, bun”.

Omul drept mereu simte ranchiună, ură. Încercați să examinați sentimentele care dictează dreptatea noastră față de alții, care nu sunt atât de buni: ori, ne simțim foarte împăcați, căci spunem: „Vai cât sunt de priceput” – celălalt folosindu-mi ca piedestal (suport) – până când mi se pare că sunt valoros … Dar, când simți efortul pe care-l depui pentru a fi bun (valoros), simți ranchiună față de cei răi, la fel ca fratele mai mare, care spune: „Cel mic a cheltuit totul distrându-se, iar eu am stat aici să muncesc…” Se simte dușmănia sa față de fratele mai mic…

Ranchiuna e un sentiment tipic dreptului. De fapt, noi când o simțim? Atunci când ne simțim drepți și suferim o învinuire nedreaptă…

vv. 13-15

13 Dar el a răspuns unuia dintre ei: «Prietene, nu te nedreptăţesc. Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? 14 Ia ceea ce este al tău şi du-te! Eu vreau să dau acestuia din urmă ca şi ţie. 15 N-am dreptul să fac ceea ce vreau cu bunurile mele? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?»

Iată răspunsul… Este culmea parabolei: „Prietene, Eu nu te nedreptățesc. Și ție îți dau totul. Nu ai înțeles?” În schimb, tu nu Mă vrei pe Mine – Viața – ci vrei un salariu, care nu sunt Eu. Pentru tine, Eu sunt doar instrumentul pentru ca tu să-ți atingi scopurile. Atunci pleacă… Eu însă ți-am dat ceea ce ți se cuvine: M-am oferit pe Mine însumi. Și tu nu Mă vrei… Suntem înaintea refuzării lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu care e har și iubire.

Tu Mă refuzi pentru că Eu dau har și-i iubesc pe alții, după cum te iubesc și pe tine? Dar nu ai înțeles că și tu ești fiu, după cum și celălalt e fiu? Și de aceea eu nu pot să nu vă iubesc pe amândoi?… Tu vrei să pleci pentru că Eu sunt bun? Deci Mă refuzi ca Tată, ca Mamă, ca Iubire, ca Dumnezeu?

Așadar, refuzarea lui Dumnezeu – în sine – o face dreptul. Acesta e pericolul constant…

Ia și pleacă.

Când Isus îi spune tânărului bogat să lase toate bunurile sale și să le dea săracilor, nu se referă doar la bunurile materiale – fapt care e mai ușor – ci și la acel bun profund care este dreptatea mea de om, bunătatea mea, autojustificarea mea… Însă dreptatea mea adevărată este El! El – care mă iubește – este mântuirea mea. Iar harul Său și iubirea Sa și comuniunea cu El sunt salariul meu… El mă interesează! Și aceasta este mântuirea… Înțelegerea tuturor acestor adevăruri înseamnă a înțelege creștinismul, adică faptul că Dumnezeu este Tată, și noi suntem fii în Fiul. Acest adevăr îl voi înțelege atunci când voi pricepe că aceia care sosesc în ultimul ceas – prin har – au același salariu ca și mine. Adică suntem fii și suntem frați.

Dacă eu devin rău – pentru că El e bun cu fratele meu – înseamnă că eu îl urăsc pe frate și-L urăsc pe Tatăl. Și, deci, sunt în afara harului.

În viața materială avem alipirea de bogății, dar există o alipire mai profundă față de bogăția noastră spirituală, adică față de onoarea, de valoarea, de bunătatea noastră, în loc să fim alipiți de gratuitatea iubirii pe care Dumnezeu ne-o oferă și pe care o dă și altora. Și e minunat să fie așa…

Întrebarea „Nu pot face ce vreau cu bunurile Mele?” nu înseamnă că El ar avea alternativă, ci putem spune că stăpânul trebuie să facă așa, adică să fie bun și să Se dăruiască tuturor… Aceasta este voia Sa. Iar planul pe care-l realizează este – spune Pavel – să fie totul în toți. El se dăruiește tuturor.

v. 16

16 Astfel ultimii vor fi primii, iar primii [vor fi] ultimii”.

Că „ultimii sunt primii” este limpede… pentru că ei înțeleg că salariul e har. Și nu se așteptau să primească salariu… Acești ultimii sunt primii care înțeleg că salariul e har… Iar „primii sunt ultimii”, dar, când vor fi ultimii, și ei vor putea înțelege că salariul e har. Mai înainte, nu.

Texte utile care ne pot ajuta să înțelegem această pildă :

  • Ps. 103, Dumnezeu e iubire…
  • Is. 5, 1-7 via și poporul care nu produc rod
  • Iona 4, ura lui Iona împotriva lui Dumnezeu pentru că El e iubire și iertare;
  • Lc. 15;
  • Fil. 3, este experiența făcută de Pavel, care era perfect în respectarea Legii; el înțelege că respectarea sa nu valorează nimic și că există ceva mai mult: măreția cunoașterii lui Isus care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine.

Întrebări

E important să știm că mereu suntem chemați, în fiecare ceas, niciodată nu e prea târziu…

Chemările cele mai surprinzătoare sunt cele de la sfârșit… în ele sunt surprizele mai plăcute…

Dacă eu am fost chemat mai repede: De ce muncesc? Ce rod vreau? Vreau rodul priceperii și al trudei mele, al dreptății mele, sau vreau să primesc, să cunosc iubirea și mila Domnului pentru mine și pentru toți? Adică Îl vreau pe El?

Cunosc importanța harului, adică a gratuității, sau simt ranchiună, simt că gratuitatea, darul, e o nedreptate?

Pot examina murmurarea mea față de alții și faptul că mă simt deranjat de acele puține ori când reușesc să fiu puțin mai bun…?

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă