Matei 20,17-28

Ps. 32 (31)

Psalmistul spune „Fericit omul căruia îi este iertat păcatul”. Dar pentru ca păcatul să fie iertat, trebuie să iasă la lumină. În această cateheză vom asculta un text în care iese la iveală păcatul care-l blochează pe discipol. E bine să iasă la iveală păcatul, căci Domnul ne va elibera de el.

Textul ne va arăta acea înșelăciune care există în inima noastră, acea minciună care ne face să considerăm că binele e un rău și că răul e un bine… Acea înșelăciune care derivă din ignoranță, și nu din orice necunoaștere, căci poate – vizavi de alte lucruri – suntem docți, însă noi ignorăm calitatea cea mai profundă a lui Dumnezeu, care este gloria. Mărirea este însușirea lui Dumnezeu care se revelează în lume. Noi confundăm gloria Lui cu mândria noastră deșartă.

Dacă suntem orbi înaintea gloriei lui Dumnezeu – deoarece suntem reflectarea Feței Sale – înseamnă că suntem orbi cu privire la cine-i omul, la cine suntem noi. Deci ne încăpățânăm să facem – pentru a ne realiza – tocmai acele lucruri care ne distrug: ne construim mândria deșartă.

Textul nostru este important pentru că-n economia Evangheliei Isus urcă la Ierusalim. În cateheza următoare vom aborda minunea definitivă, care e luminarea: orbul care vine la lumină – întreaga Evanghelie vrea să ne determine să venim la lumină, să ne facă să ne naștem ca fii – dar mai înainte de a veni la lumină, este necesar să vedem că suntem orbi.

Așadar, acest text ne arată orbirea noastră, care nu e o orbire generală, ci este numai daltonistă, noi nu vedem (suntem orbi cu privire la…) culoarea lui Dumnezeu, dar pe toate celelalte le vedem foarte bine.

Mulțumim Domnului că avem predecesori iluștri, adică toți apostolii.

Nu e ignoranță, o orbire generică, ci e una calificată…

Se citește Mt. 20, 17-28

17 Urcând spre Ierusalim, Isus i-a luat deoparte pe cei doisprezece discipoli şi le-a spus pe drum: 18 „Iată, noi urcăm la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat pe mâinile arhiereilor şi ale cărturarilor, îl vor condamna la moarte, 19 îl vor da pe mâinile păgânilor ca să fie batjocorit, biciuit şi răstignit, dar a treia zi va învia”. 20 Atunci mama fiilor lui Zebedeu a venit la el cu fiii ei şi a căzut în genunchi ca să-i ceară ceva. 21 El i-a zis: „Ce vrei?” I-a spus: „Porunceşte ca aceşti doi fii ai mei să stea unul la dreapta şi unul la stânga ta, în împărăţia ta”. 22 Atunci Isus a răspuns: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea eu?” I-au spus: „Putem”. 23 El le-a zis: „Potirul meu îl veţi bea, însă a sta la dreapta şi la stânga mea nu eu trebuie să dau, ci este pentru cei cărora le-a fost pregătit de Tatăl meu”. 24 Când au auzit ceilalţi zece au fost cuprinşi de indignare faţă de cei doi fraţi. 25 Dar Isus i-a chemat la sine şi le-a zis: „Ştiţi că cei care conduc popoarele le domină şi cei mari îşi fac simţită puterea asupra lor. 26 Între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi, să fie slujitorul vostru 27 şi cine vrea să fie primul între voi, să fie servitorul vostru, 28 aşa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi”.

Textul e divizat în trei părți: în primele trei versete, Isus urcă la Ierusalim și prevestește gloria Sa, care va fi gloria crucii; de la v. 20 la v. 24 avem descrisă orbirea tuturor discipolilor față de această glorie: ei nu înțeleg; în vv. 25-28 avem lupta dintre cele două glorii diferite, cea a oamenilor, a mai-marilor națiunilor, și cea a Fiului omului.

Aceste versete intră în inima luptei, care e prezentă în fiecare om pentru propria sa realizare, acea luptă care privește noțiunea de glorie.

Și omul are nevoie de glorie, căci înseamnă să fie recunoscut. Dacă un om nu este cunoscut sau recunoscut, nu există… Omul nu trăiește doar cu pâine, ci trăiește în baza afecțiunii pe care altul i-o acordă, în baza recunoașterii (acceptării, aprecierii).

Dumnezeu însuși e glorie: Tatăl e deplin recunoscut de către Fiul, și Fiul de către Tatăl, într-o iubire reciprocă. Aceasta e gloria lui Dumnezeu.

Eroarea pe care o facem constă în a nu cunoaște adevărata noastră glorie. Gloria – în limba ebraică, kavod – înseamnă greutate, consistență.

Consistența (valoarea) unei persoane este „cât valorează în ochii lui Dumnezeu; cine este în ochii lui Dumnezeu”. Omul este fiu: aceasta e gloria sa. E o glorie infinită. Dacă omul nu cunoaște această mărire, caută multe alte glorii mai mici, pe care merge să le cerșească, sau pe care le plătește acum… sunt diferitele măriri deșarte, care stau la baza întregului rău din lume. Tot răul din lume se face din cauza mândriei deșarte…

„Glorie deșartă (vana-gloria)” înseamnă „greutate goală”, o glorie nulă: e mărirea propriei imagini, care se numește idolatrie. Cultul idolilor, care apoi ne face idoli goi… ce au ochi care nu văd; urechi care nu aud; gură care nu vorbește, adică nu mai există comuniune și viață.

Acest text e diagnosticul orbirii noastre față de glorie, deci fie față de realitatea lui Dumnezeu, fie față de realitatea omului, care este creat după chipul Său. Și noi greșim tocmai asupra noțiunii de glorie.

Evanghelia vrea să ne vindece de această greșeală pentru a ne face să ne naștem oameni noi, liberi, oameni care cunosc adevărata glorie: demnitatea proprie de fiu al lui Dumnezeu și demnitatea fiecărui om, care e fiu al Domnului.

Numai când vedem gloria, adică iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru noi, existăm pe deplin ca persoane libere… Dacă nu, suntem cerșetori, sclavi ai acestei căutări după recunoaștere, pentru că suntem (și avem) nevoie absolută de a fi recunoscuți (acceptați, apreciați). Și dacă nu aflăm recunoașterea acolo unde este, o cerșim acolo unde ea nu este, unde nu se găsește, fără să ne săturăm…

Textul nostru este un contrapunct între cele două glorii: gloria Fiului omului, care e cea a lui Dumnezeu, și gloria omului. Gloria Fiului omului este a iubi, a sluji și a-și da viața, a ne face să trăim în libertate. Iar gloria omului este cea a egoismului, care este a se folosi de alții, a-i domina (stăpâni), a-i face sclavi și a-i duce la moarte…

Vizavi de aceste două glorii se „joacă” viața (istoria) fiecărei persoane și istoria omenirii…

A cunoaște deslușit acest adevăr este important, cu atât mai mult cu cât nici apostolii nu văd clar acest adevăr… Cu alte cuvinte, e important să știm că cel puțin nu avem o cunoaștere limpede a acestui adevăr (a acestei teme).

În acest loc, pentru a treia oară – în Matei, la fel ca în Marcu – căci de trei ori Isus încearcă să descrie care este stilul Său: stilul urcării la Ierusalim, stilul gloriei… Și tot de trei ori discipolii nu înțeleg în mod limpede, clar.

Scena discipolilor – care nu înțeleg – este o Evanghelie, o veste bună… dar nu pentru că ucenicii nu pricep, ci pentru că Isus acceptă discipolul așa cum este și-l ajută să se elibereze de limitele sale prin mărturisirea propriei împietriri a inimii, a propriei nepriceperi, a propriei orbiri și surzenii; îl ajută să se elibereze de rău, de păcat, și-l conduce la vindecare. Acesta e faptul evanghelic al bunei vestiri.

vv. 17-19

17 Urcând spre Ierusalim, Isus i-a luat deoparte pe cei doisprezece discipoli şi le-a spus pe drum: 18 „Iată, noi urcăm la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat pe mâinile arhiereilor şi ale cărturarilor, îl vor condamna la moarte, 19 îl vor da pe mâinile păgânilor ca să fie batjocorit, biciuit şi răstignit, dar a treia zi va învia”.

Ei urcă spre Ierusalim. Deja sunt aproape de Ierihon și lipsește o zi de călătorie de la Ierihon la Ierusalim. Așadar, începe urcușul, iar Isus pentru a treia oară le explică „deoparte” celor 12 ce se va întâmpla la Ierusalim.

Prima dată când Isus le-a explicat, ucenicii nu au înțeles. Petru a spus: „Niciodată să nu ți se întâmple așa ceva”. A doua oară s-au întristat, căci era mai bine să nu reacționeze la spusele lui Isus, căci atunci când au reacționat prima oară, Isus l-a numit pe Petru satană… Iar a treia oară, comportamentul discipolilor e și mai rău: „Ce ne spui Tu, Isuse, nu ne interesează. Să vorbim despre altceva…”.

Dar e important că Isus le-a vestit de mai înainte pătimirea Sa, căci atunci când s-a întâmplat, ucenicii au priceput ceea ce nu înțeleseseră. E important că le-a făcut cunoscută de mai înainte pătimirea…

În acest loc Isus descrie detaliat gloria Sa, gloria Fiului omului, care e însăși gloria lui Dumnezeu. Ea constă în „a fi predat, a fi dat pe mâinile oamenilor”.

Gloria lui Dumnezeu este „a Se încredința, a Se da, a Se preda”: Dumnezeu e Iubire, deci se încredințează pe mâini bune, cele ale oamenilor…

Maxima glorie, maxima libertate a iubirii este să se predea, iar Dumnezeu – care e Iubire – se încredințează omului.

Se dă „arhiereilor și cărturarilor”, persoane care reprezintă puterea religioasă, puterea culturală, care ar fi trebuit să înțeleagă gloria lui Dumnezeu după două mii de ani de istorie a mântuirii… Însă tocmai aceste categorii Îl vor condamna la moarte. Vor judeca faptul că Viața este demnă de moarte.

Apoi „Îl vor da păgânilor”… Gloria lui Dumnezeu trece (se dă) din mână în mână, pentru că niciun om nu o vrea. Și astfel ajunge la toți oamenii.

„Păgânii Îl vor batjocori, biciui și răstigni”. Gloria lui Dumnezeu va fi batjocorită de gloria lumească; puterea lui Dumnezeu va fi biciuită de fiecare slăbiciune (păcat) umană; libertatea lui Dumnezeu va fi răstignită de om, sclav al propriei idei despre glorie…

Și ce face Dumnezeu?

Ne lasă să facem toate acestea pentru că El respectă pe deplin omul și libertatea acestuia. Însă El respectă și propria Sa libertate: „Și a treia zi va învia”! Cu alte cuvinte, Dumnezeu ia acțiunea umană așa cum este, dar își rezervă dreptul de a avea ultimul cuvânt, fără să ne contrazică, în sensul că: „Faceți tot ce vreți. Dar și Eu fac ceea ce vreau, adică iau acțiunea voastră asupra Mea și o continuu dumnezeiește, în stilul meu de Dumnezeu, dându-vă viața, dându-vă învierea”.

E interesant că acțiunea (lucrarea) lui Dumnezeu în istorie nu nimicește (nu taie, nu elimină) acțiunea omului, nu o înlocuiește, ci lasă ca omul să-și urmeze întreaga sa lucrare (drumul său)…

După părerea noastră, textul grec nu spune „dar a treia zi va învia”, ci spune „și a treia zi…”, ca și cum ar vrea să sublinieze că Dumnezeu nu contrazice, ci coordonează acțiunea Sa, o conduce într-o altă direcție

Iar la sfârșit, rezultatul se schimbă în favoarea noastră, lăsând totuși neschimbat ceea ce deja există…

Și ceea ce există nu este un lucru nesemnificativ, deoarece ceea ce există revelează gloria Sa. Tocmai în a fi dat, condamnat la moarte, biciuit și răstignit, Dumnezeu revelează iubirea Sa, libertatea Sa infinită față de om, adică gloria Sa. El Își pune viața în slujba omului, indiferent și independent de lucrurile pe care omul le face… Tocmai de aceea e Dumnezeu!… Oricare alt om s-ar fi retras în acest moment.

Așadar, aceeași acțiune negativă a omului Dumnezeu o folosește pentru a revela gloria Sa… Nu pentru că acțiunea omului ar fi bună. Nu! Ci această atitudine a Sa e măreția lui Dumnezeu… E marele mister pe care-l vom contempla în catehezele următoare, căci restul Evangheliei tratează despre această glorie.

Să vedem ce înțeleg discipolii despre această glorie, ajutați de o mamă cu inițiative…

v. 20

20 Atunci mama fiilor lui Zebedeu a venit la el cu fiii ei şi a căzut în genunchi ca să-i ceară ceva.

Această femeie „se închină și cere”. E o femeie foarte evlavioasă și cere…

Forma cererii este foarte bună, fiind caracterizată de adorație, pioșenie, umilință și cerere… La fel ca rugăciunile noastre, atunci când sunt făcute bine.

Conținutul rugăciunii este uman, foarte uman, mai mult, este chiar diabolic!

Așadar, putem face rugăciuni foarte pioase, evlavioase (cucernice), și dușmanul ne lasă să facem câte vrem, dar conținutul lor este diabolic. În ce constă? În pretenția ca Dumnezeu să facă sfântă voia mea! Acesta este conținutul mediu al fiecărei rugăciuni a noastre, al fiecărei devoțiuni făcute de noi… Dar este drept să știm că este așa!

Din fericire, Dumnezeu nu face voia noastră… Ci împlinește făgăduințele Sale, căci altfel ar fi vai de noi…

Voia noastră exprimă fricile noastre, egoismul nostru, dar este just să devenim conștienți că este așa…

Așadar, poate exista multă devoțiune, evlavie, și, în același timp, ea să fie plină de multă imbecilitate… Deci nu este suficient, în cazul rugăciunii, ca doar ambalajul să fie bun… nu ajunge să avem tonul pios al vocii, prosternarea (închinarea), căci important este conținutul rugăciunii

Există o întreagă religiozitate (evlavie) formală perfectă… dar care-mi folosește pentru ca Dumnezeu să mă servească, de fapt… Această religiozitate se folosește de Dumnezeu pentru a-și atinge propriile planuri… Și așa este o mare parte din evlavie.

Pentru cine nu-și dă seama de acest adevăr, e ceva foarte grav… pentru cine își dă seama că este așa, să-I mulțumească lui Dumnezeu…

Pentru cine nu-și dă seama e foarte grav, pentru că înseamnă că face foarte multe rugăciuni de acest fel, fără să-și dea seama… Iar cei care-și dau seama, cu umilință să-și plece urechile și să spună: „Doamne, îndură-Te de mine”, aceasta va fi rugăciunea orbului din Ierihon…

Acest text biblic a fost alcătuit tocmai pentru ca noi să ne dăm seama de felul rugăciunilor noastre… și de felul evlaviei (religiozității) noastre care, în realitate, ascunde impietatea, nelegiuirea (lipsă de respect față de ceva considerat sfânt)…

v. 21

21 El i-a zis: „Ce vrei?” I-a spus: „Porunceşte ca aceşti doi fii ai mei să stea unul la dreapta şi unul la stânga ta, în împărăţia ta”.

Întrebarea: „Ce vrei?”, Isus o va pune în pericopa următoare și orbului din Ierihon… Diferența dintre cele două răspunsuri este că orbul știe că e orb și va cere să i se deschidă ochii… Aceștia nu-și dau seama însă că sunt orbi… Ei știu bine ceea ce vor… Ei doresc gloria lumească. Iar Domnul trebuie să fie Cel care ne ajută să realizăm aceste planuri ale noastre: „Ca fiii mei să fie unul la dreapta și celălalt la stânga în Împărăția Ta”. Acest fapt e dorit de mamă, de fii și de toți ceilalți apostoli. Această glorie în Împărăție o dorim toți…

Există ceva bun în această cerere: faptul că vor să fie cu Domnul. Dar în această cerere există și ceva mai puțin bun: vor ca Domnul să fie de partea lor, să realizeze planurile lor. Cu alte cuvinte, ei nu știu cine este Domnul. Sunt absolut orbi cu privire la cine e Domnul și la modul în care Domnul realizează gloria… De fapt, la dreapta și la stânga în Împărăția Sa vor fi doi frați ai lui Isus și sunt cei doi tâlhari: unul la dreapta și altul la stânga în glorie (pe cruce). În acel loc Isus va fi recunoscut ca fiind Dumnezeu.

Așadar, ei cer fără să înțeleagă ceea ce vor. Și tot restul discursului este plin de echivocuri (ambiguități, neclarități) între Isus și discipoli.

Echivoce sunt și cererile noastre adresate Domnului… Ce dorim de la Dumnezeu? Vrem să împlinească sfintele noastre planuri…

Care sunt planurile noastre? Acelea pe care le au toți oamenii… Vai de noi…

v. 22

22 Atunci Isus a răspuns: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea eu?” I-au spus: „Putem”.

„Voi nu știți ceea ce cereți”… Evanghelia încearcă să ne conducă să știm ceea ce cerem! Astfel încât noi să cerem tocmai ceea ce Domnul vrea să ne dea. El dorește să ni se dea pe Sine, să ne dea gloria Sa, Viața, plinătatea libertății Sale. Toate acestea vrea să ni le dea…

Așadar, mai înainte trebuie să știm ceea ce cerem. De obicei noi nu știm ce cerem: suntem convinși că cerem lucruri divine, dar, în schimb, cerem exact opusul…

Acest pasaj biblic ne este util ca să știm ce să cerem de la Dumnezeu.

Isus își întreabă discipolii: „Puteți, oare, să beți paharul pe care-l voi bea Eu?” Va fi acel pahar despre care El va afirma: „Treacă de la mine”. Dar în acel moment, Isus va spune: „Nu voia Mea, ci voia Ta, să se facă!” Isus va fi primul om care va accepta voia lui Dumnezeu ca fiind adevărata mântuire. De aceea Isus este Fiul. Isus însuși a avut dificultăți înaintea acestui „potir”… Discipolii nu au greutăți, căci răspund: „Putem”, putem bea chiar mai mult decât unul… E minunată această inconștiență a discipolilor… Ei nu înțeleg nimic. Aceasta e cea mai frumoasă calitate a ucenicului…

Însă Evanghelia este scrisă pentru discipol pentru ca să înțeleagă tocmai faptul că el nu înțelege! Altfel spus, noi – discipolii – înțelegem la fel ca toți oamenii… deci ne închipuim că și Cristos este un idol similar cu aceia pe care ni-i construim… și nu vedem că El este gloria lui Dumnezeu, care-i mântuirea omului.

A vedea această glorie înseamnă a trăi.

Înseamnă să devenim oameni liberi, după chipul lui Dumnezeu, pentru întâia oară în viața noastră… Cu adevărat, faptul de a vedea gloria este viața omului, mântuirea omului… Pentru că greșeli facem cu toții. Greșim în evaluarea a ceea ce este gloria, adică consistența, valoarea omului…

Să ne gândim la întreaga societate: pe ce noțiune de valoare este structurată, organizată, bazată? E clar: cine are mai mulți bani, cine are mai multă putere, cine e mai arogant… acela se afirmă, acela valorează… În realitate, un astfel de om nu valorează nimic! El doar își face rău sieși și altora… Și acesta este modelul fals al omului, pe care toți îl avem în minte… De aceea există nedreptățile, neînțelegerile, războaiele, mizeria, moartea, egoismul, imbecilitatea dominatoare… Și totuși, toți credem că acesta este tipul frumos de om… Și astfel, promovând această imagine deșartă despre om, toți ne distrugem… Și încă de pe acum trăim angoasa, singurătatea, moartea, stăpânirea peste alții, nedreptatea, tocmai promovând această noțiune de „glorie deșartă”…

Discipolii spun: „Da, putem”. Partea bună a răspunsului lor este că ei vor să bea paharul Domnului… însă ei nu știu care este acest pahar. Atunci când vor înțelege care este, vor fugi. Nu-i important, căci apoi se vor întoarce…

Cuvintele „Da, putem”… înseamnă că ei pretind că știu ce este acest pahar și că sunt capabili să-l bea… au știință și putere… după părerea lor.

Da! E adevărat că știu și pot, dar să facă răul…

Isus este înțelegător, adică pricepe bunăvoința lor, dar este și ferm și determinat în a corecta ceea ce este greșit

v. 23

23 El le-a zis: „Potirul meu îl veţi bea, însă a sta la dreapta şi la stânga mea nu eu trebuie să dau, ci este pentru cei cărora le-a fost pregătit de Tatăl meu”.

Isus le permite deja anticipat ceea ce ei nu înțeleg și cer… „Îl veți bea paharul Meu”. De fapt, ambii frați vor bea același pahar al Domnului, unul la dreapta… Iacob va fi primul care-L va mărturisi cu viața sa pe Domnul, în anul 44 d.Cr., cf. F.Ap. 12,2; iar Ioan va fi ultimul dintre apostoli care va da mărturie despre acest pahar. Deci îl vor bea. Vor fi ascultate rugăciunile lor, chiar dacă acum nu înțeleg ceea ce cer…

Acest fapt e mângâietor pentru noi: Domnul se preface că înțelege greșit rugăciunile noastre, dar le împlinește în mod just… vede bunăvoința care stă în spatele cererilor noastre… Căci în spatele cererilor există ceva bun: adică ei vor să stea cu Domnul!… Nu au înțeles cine este Isus, dar vor să stea cu El… Și El le permite.

v. 24

24 Când au auzit ceilalţi zece au fost cuprinşi de indignare faţă de cei doi fraţi.

Luca pune tocmai în timpul Ultimei Cine această dispută a celor 12 apostoli cu privire la primele locuri. Așadar, în timp ce Isus își dă viața, discipolii se ceartă vizavi de „cine este primul, cel mai mare între noi”.

Ceilalți discipoli se mânie nu pentru că le spun celor doi: „Nu ați înțeles nimic despre Isus”, ci pentru că și ei vor același lucru, căci toți au judecat și au înțeles la fel. De fapt, de ce există certuri sau mânii împotriva altora? Pentru că vrem și noi același lucru pe care-l vor și ei… Toate disputele noastre contradictorii sunt cauzate de dorințele care vizează același obiectiv… adică ne certăm dacă urmărim același scop.

Această noțiune falsă despre glorie este începutul (principiul) oricărei diviziuni nu doar între apostoli, ci între toți oamenii.

v. 25

25 Dar Isus i-a chemat la sine şi le-a zis: „Ştiţi că cei care conduc popoarele le domină şi cei mari îşi fac simţită puterea asupra lor.

Mai întâi ne spune care este ideea lumii despre glorie: este acea glorie care se realizează doar în oamenii „care pot”, pentru că nu toți pot fi conducători, oameni mari, valoroși… Însă conducătorii și persoanele de vază reprezintă omul ideal… De aceea ei sunt considerați importanți… și fiecare dintre noi ar dori să fie ca ei…

Atunci care este modelul? Cel care comandă este un om care subjugă, se comportă precum un stăpân, deși nu are dreptul. Altfel spus, în loc să slujească, se slujește de alții. Își folosește calitățile pentru a-i domina pe alții, pentru a se înălța, pentru a se deosebi, în loc să slujească. Și deci îi oprimă pe alții: le ia libertatea, în loc să le-o dea.

Am putea crede că dedesubt se află o viziune greșită despre putere. Nu! În spate nu se află o viziune greșită despre putere, ci adevărul este următorul: ori exercităm puterea în acest mod, și instinctiv exact așa facem, sau exercităm puterea în felul propus de pericopă… Dar înșiși apostolii – instinctiv – exercită puterea în primul fel…

Cine nu recunoaște că are instinctul de a domina pe nedrept (de a face pe patronul fără niciun drept) și de a oprima – fiecare așa cum poate – cu multă probabilitate nu înțelege partea a doua. Iar rădăcina păcatului se arată în această relație – în această raportare la alții – adică în a oprima și a stăpâni pe nedrept, în măsura în care ne este posibil, crezând că ne realizăm în acest fel. În schimb, în acest fel noi ne distrugem ca fii ai lui Dumnezeu și-i distrugem și pe alții.

vv. 26-27

26 Între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi, să fie slujitorul vostru 27 şi cine vrea să fie primul între voi, să fie servitorul vostru,

Ar trebui să ne rămână în urechi și în inimă cuvintele: „Nu tot așa va fi între voi”. „Nu tot așa între voi”, pentru că așa este peste tot; instinctiv apostolii s-au comportat așa, iar eu nu cred că noi suntem cu mult mai buni… „Nu tot așa între voi”, ci exact opusul!

„Nu tot așa între voi” pentru că nu aceasta-i gloria omului, ci e falimentul lui! E un Dumnezeu răsturnat, e idolul morții, este vana gloria, mândria deșartă, importanța goală, lipsa de valoare, e omul care se dă (se vinde) în totalitate nimicului și, mai înainte de a cădea-n prăpastie, face mult rău… Deci, „Nu tot așa între voi”…

Credinciosul – fie în interiorul comunității, fie în această lume – vestește că gloria lui Dumnezeu există și că ea nu este așa, ci este tocmai opusul! Și e acea glorie care cu adevărat umple lumea de frumusețe și de bunătatea care dă viața.

Creștinul nu este un om care renunță (care se predă). Vrei să devii mare? E clar că trebuie să devii mare. „Mare” este atributul lui Dumnezeu. Însă măreția lui Dumnezeu este cea de a sluji, este cea a lui Isus care spală picioarele… „A servi” este expresia concretă a lui „a iubi”: aceasta este măreția lui Dumnezeu.

Nu înseamnă că un om este atât de mic încât trebuie să aibă pe un altul sub picioare pentru a se simți mare… Adevărata măreție este cea de a iubi și de a sluji și de a face loc celuilalt…

Ce face Isus la ultima cină, cunoscând pe deplin gloria Sa divină de Fiu al lui Dumnezeu, știind clar că a venit de la Tatăl și că se întoarce la Tatăl? Se dezbracă de hainele Sale, se încinge cu un ștergar și spală picioarele. Aceasta este conștiința Sa divină: a spăla picioarele. Tocmai astfel se revelează ca Dumnezeu în gloria Sa. Pentru că iubirea slujește, ea nu se folosește de altul și nu-l face sclav… Așadar, există o adevărată măreție pe care trebuie să o realizăm: este măreția noastră adevărată, care este cea a lui Dumnezeu.

Ce frumoasă ar fi o lume sau o relație în care, în loc de a se face sclavi unii pe alții, toți s-ar sluji și și-ar fi de folos în mod reciproc… s-ar elibera reciproc, s-ar maturiza împreună… Fiecare ajutându-l pe celălalt să trăiască. Cu adevărat ar fi „lumea nouă” pe care am trăi-o în raporturile dintre noi.

Nu doar suntem chemați să fim mari, ci să fim „primii”… Primul este celălalt atribut al lui Dumnezeu. Dacă vrei să fii primul, să fii sclavul!

Sclavul este cel care aparține celuilalt.

Adevărata libertate este cea de a aparține celuilalt, așa cum este Dumnezeu, care aparține tuturor. Este maxima libertate de a iubi.

Pornind de la această dublă noțiune de glorie, se joacă, se decide existența noastră și istoria lumii. Una este gloria care conduce la cruce și la distrugere, la moartea totului, la nimic; alta este gloria care, deși trece prin cruce – pentru că Dumnezeu respectă libertatea omului – conduce la înviere, la viață, încă de acum, și la măreția lui Dumnezeu.

Libertatea este cea de a sluji și astfel ne asemănăm cu Isus care e mare, e primul, e Dumnezeu.

Următorul verset ne arată că așa a trăit, adică a slujit Isus!

v. 28

28 aşa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi”.

Versetul îl definește pe Isus: „Fiul omului a venit să slujească”.

El nu aservește (subjugă) pe nimeni; e în slujba libertății tuturor; nu oprimă, nu asuprește pe nedrept, nu stăpânește, ci este primul Om liber care știe să slujească. Este servitorul libertății și al vieții, la fel ca Dumnezeu, până la „a ști să-și dea viața”.

„A da viața” înseamnă a da viață, a ne ajuta să trăim. Este atributul lui Dumnezeu care face să izvorască viața.

Moartea Sa – a da viața – produce viață, căci biruiește moartea… Și devine „răscumpărare pentru mulți„, însemnând pentru toți, pentru mulțimi. Cu alte cuvinte, tocmai această glorie a lui Dumnezeu între oameni devine o capacitate de a elibera omul, de a face să reînflorească viața chiar și dincolo de moarte, precum și o capacitate de răscumpărare pentru toți.

În acest text iese la iveală gloria lui Dumnezeu și modul uman în care noi o înțelegem, adică exact pe dos. Și, în toate aceste echivocuri, pasajul biblic vrea să sublinieze orbirea noastră față de adevărata noastră realitate, față de adevărul nostru, care este similar cu a lui Dumnezeu; înaintea gloriei…

Și nu este un lucru secundar, pentru că în funcție de modelul de glorie pe care ți-l propui, îți direcționezi viața într-un sens care o distruge sau în cel opus, care cu adevărat o realizează după chipul lui Dumnezeu.

Deci, tocmai în a vedea această glorie se „joacă” viața noastră.

Texte utile:

Ps. 32, Is. 55, 1Sam. 8, 10-22, Jud. 9, 8-15, Io. 13, 1-17, Fil. 2, 5-11.

Întrebări despre text…:

În ce echipă sunt? Depinde de ideea mea despre glorie…

  1. Este cea a lui Dumnezeu care e sărăcie, dar, slujire, umilință și iubire… Aceasta e gloria care-l eliberează pe om, restituindu-i fața sa adevărată și-l face viu.
  2. Sau prefer gloria (mândria) deșartă, care distruge omul, care e cea a bogăției, a stăpânirii, a oprimării, a orgoliului, care ne face tot mai stupizi și produce tot răul pe care-l aflăm în noi și-n afara noastră.

Să observăm clar diferența între cele două glorii.

Să vedem felul rugăciunilor noastre… De obicei, sunt precum cele ale mamei lui Iacob și Ioan: îi cerem Domnului cu multă devoțiune să facă ceea ce noi vrem…

Când discipolii spun: „Noi putem bea paharul. Da. Îl vom bea”… La fel ca în lucrurile bune pe care noi vrem să le facem… De obicei, în spatele lor sunt multe intenții rele. Să le descoperim, ne este tare de folos.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă