Matei 21,12-17

De obicei, ni-L închipuim pe Dumnezeu locuind în cer, fiind stăpânul tunetelor, și stăpânind lumea cu ele. Dacă un om nu se comportă bine, vine fulgerul din cer și-l cumințește. Așadar, noi credem că Dumnezeu guvernează lumea cu tunetele și fulgerele Sale… Aceasta este imaginea noastră comună despre Dumnezeu.

În realitate, Dumnezeu ni se prezintă exact în modul opus: pe mânzul asinei, după cum am văzut în cateheza anterioară. Am notat că Isus ia în stăpânire orașul sfânt, nu cu ajutorul calului – animal specific regelui -, nici cu carul de război – tipic celor care vor puterea -, ci pe mânzul asinei, adică slujind cu blândețe și cu umilință.

Împărăția lui Dumnezeu e o împărăție care strivește orice putere, și o violență tocmai prin blândețe și umilință.

În locul aroganței și a violenței celor puternici – care sune dumnezeii acestui pământ -, Dumnezeu vine și face exact în mod opus. De aceea e Dumnezeu.

Am notat că intrarea lui Isus în Ierusalim corectează imaginea noastră despre om, despre rege. Regele este idealul fiecărui om, e omul ideal… Omul ideal este cel care e blând și umil, care știe să iubească și să slujească. Nu e omul care-i stăpânește și îi subjugă pe toți: acesta este un sclav care-i face sclavi și pe alții; un asemenea om este orb înaintea adevărului despre om și despre Dumnezeu, și de aceea face răul; încă nu este un om care a venit la lumină, încă nu s-a născut.

Mai înainte de intrarea în Ierusalim, Isus a făcut minunea cu vindecarea orbului – care e ultima minune făcută de El – pentru a ne ajuta să venim la lumină. Intrarea lui Isus în Ierusalim ne ajută să vedem această lumină – Fața Domnului -, cine vine la lumină (cine se naște) vede fața mamei, la fel, în intrarea în Ierusalim noi vedem Fața lui Dumnezeu, mântuirea feței noastre, Dumnezeul nostru, astfel și noi putem spune cum a zis Dumnezeu despre om, atunci când l-a creat, „că e foarte frumos”, deci și noi putem afirma despre acest Dumnezeu că „este foarte frumos”.

El reconduce lumea la acea frumusețe originară pe care Dumnezeu a conceput-o și creat-o în Fiul.

Am subliniat că intrarea în Ierusalim este biruirea pretenției oricărei puteri a omului peste om.

Creștinul, în raporturile sale cu alții – civile sau politice – este cel care duce altora acest adevăr despre omul înțeles din Evanghelie: e omul adevărat, liber și mântuit, e omul care e util și nu dăunător… și care face să fie posibilă viața pe pământ.

Vom continua acum să avem, ca mare învățător, asinul…

În această cateheză asinul ne dă o instruire și mai profundă: dincolo de faptul că ne-a indicat cine este adevăratul om – în cateheza anterioară am văzut cine este adevăratul rege -, acum ne oferă adevărata imagine despre Dumnezeu: ne spune cine este Dumnezeu.

Acest asin blând și umil „ne va lovi cu piciorul” (ne va da câteva „palme”) în următoarele pericope… Astăzi Îl vom vedea pe Isus care folosește violența în Templu – și este singura dată în viața Sa când e violent – împotriva negustorilor și a porumbeilor; iar în următoarea cateheză vom vedea că se mânie pe un pom. Deci este ciudat acest asin blând și umil care devine violent… Vom prezenta înseamnătatea profundă a acestei violențe, care este tocmai încheierea, sfârșitul violenței.

Se citește Mt. 21, 12-17

12 Apoi Isus a intrat în templu şi a început să-i alunge pe toţi cei care vindeau şi cumpărau în templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele vânzătorilor de porumbei. 13 Şi le spunea: „Este scris: Casa mea se va numi casă de rugăciune. Voi însă o faceţi peştera tâlharilor”. 14 Atunci orbi şi şchiopi s-au apropiat de el, în templu, iar el i-a vindecat. 15 Dar arhiereii şi cărturarii, văzând minunile pe care le-a făcut şi pe copiii care strigau în templu: „Osana, Fiului lui David!”, au fost cuprinşi de indignare 16 şi i-au spus: „Auzi ce zic aceştia?” Dar Isus le-a spus: „Da! Nu aţi citit niciodată: Din gura copiilor şi a sugarilor ţi-ai pregătit laudă?17 Şi lăsându-i, a ieşit afară din cetate, spre Betania şi a rămas acolo peste noapte.

Acest pasaj este cunoscut de toți ca fiind Purificarera templului. Ne întrebăm ce este această purificare? Ce valențe (însușiri) are? Mulți au aflat multe și toate sunt adevărate… Dar e important să înțelegem în ce fel sunt adevărate… De obicei e greu să spunem lucruri greșite, dar trebuie să pricepem în ce fel sunt adevărate…

Primul sens al acestei purificări a Templului trebuie să-l privim ca fiind o acțiune politică. Templul era centrul puterii teocratice… Prin urmare, Isus, pentru a răsturna (a tulbura) ordinea care era acolo, face un gest simbolic pentru a distuge acest centru de putere. Și este adevărat… Apoi gestul lui Isus poate fi înțeles și ca un semn profetic: Isus, cu gestul Său făcut împotriva Templului, ne arată că va exista un nou Templu foarte diferit, o nouă glorie a lui Dumnezeu. Gestul lui Isus poate fi înțeles și ca o restaurare a noului cult, în sensul că Templul nu mai este o piață, ci un loc de rugăciune; poate fi văzut ca fiind și distrugerea Templului. Și această poziție este adevărată, pentru că Templul va fi distrus, iar Isus spune că va reconstrui un altul în trei zile. Adevăratul loc al cultului adus lui Dumnezeu, în spirit și adevăr, nu mai este Templul, înțeles ca fiind locul în care se fac jertfe. Așadar, gestul lui Isus pune capăt jertfelor aduse de om lui Dumnezeu. De fapt, Templul distrus – care va fi trupul lui Isus pe cruce – va pune capăt tuturor jertfelor omului aduse Domnului (va pune capăt întregii violențe a sacrului), și însuși Dumnezeu va lua asupra Sa întreaga violență a omului și-Și va da viața pentru om.

Așadar, acest text biblic are multe sensuri. Și toate sunt adevărate, dacă ținem cont de felul în care Isus le realizează: le împlinește intrând călare pe asin. Cu alte cuvinte, tocmai pentru că e umil, blând și serv care-Și dă viața, El purifică imaginea noastră despre Dumnezeu, ne dă semnul profetic cu privire la noul Templu, învinge orice putere, ne ajută să înțelegem că Dumnezeu nu mai este Cel care vrea jertfe, ci vrea milă… Și este El, cel dintâi, care-I milostiv (care dă milă), dându-Și viața pentru noi. Așadar, acest text este o sinteză a Evangheliei.

Centrul textului biblic din această cateheză este purificarea Templului. Cu alte cuvinte, dacă prima parte a pericopei, pe care am prezentat-o în cateheza anterioară, reprezintă purificarea așteptărilor noastre politice – adică a modelului nostru de om, a regelui nostru, căci adevăratul rege nu este acela care stăpânește, ci acela care slujește, deci asinul – în partea a doua vom sublinia cine este Dumnezeu. Așadar, versetele luate în calcul astăzi vor să ne corecteze acea imagine despre Dumnezeu pe care toți o avem și care va fi corectată în mod definitiv tocmai pe cruce, loc în care va fi distrus Templul și vom vedea gloria lui Dumnezeu.

v. 12

12 Apoi Isus a intrat în templu şi a început să-i alunge pe toţi cei care vindeau şi cumpărau în templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele vânzătorilor de porumbei.

Acesta e gestul lui Isus. Al lui Isus care intră în Templu. VT – în Maleahi 3 – se încheie cu făgăduința că se va reîntoarce Domnul în Templul Său. Și ce va face în Templul Său? Va sosi precum focul care arde totul; va veni precum leșia care va albi totul… Așadar, Domnul va sosi cu ceva teribil care distruge, corodează totul. Iar venirea lui Isus în Templu – în casa gloriei lui Dumnezeu – cu umilință și blândețe distruge și corodează toate ideile pe care le avem despre Dumnezeu.

Imaginea noastră despre Dumnezeu (pe care toți o avem) este cea pe care am citit-o la început în Psalmul 28. Și e important să citim psalmii pentru că ne prezintă întreaga evoluție a credinței noastre, chiar și punctul de început al credinței, adică această imagine a unui Dumnezeu care e stăpânul fulgerelor, la fel ca Jupiter și Zeus, și de aceea comandă toți zeii, căci este atotputernic. Aceasta e imaginea pe care o avem despre Dumnezeu. În schimb, Isus nu e atotputernicul care-i are la mână pe toți (care stăpânește peste toți), ci este unul care se va da pe mâna toturor.

Rugăciunea adevărată și corectă (iar Psalmii sunt o astfel de rugăciune) ne învață să credem; ne ajută să ne dăm seama de imaginile noastre false despre Dumnezeu (cf. Ps. 28), conducându-ne apoi la revelația adevăratei fețe a lui Dumnezeu.

Dacă noi avem imaginea unui Dumnezeu puternic, ne adresăm Lui pentru a lua parte la puterea Sa. Dacă avem imaginea unui Dumnezeu violent, credem că omul ideal ar fi cel care este cel mai violent și care stăpânește mai mult… Isus, cu asinul, distruge aceste imagini greșite despre Dumnezeu. Distruge Templul – care e centrul omului – adică îl distruge pe Dumnezeu așa cum noi ni-l închipuim… Iar pe Dumnezeul după imaginea, după gândirea greșită a omului (pe care noi ni L-am construit) Îl înlocuiește cu omul după chipul lui Dumnezeu: omul liber. Adevăratul Templu al lui Dumnezeu va fi omul liber, adică Fiul Său care știe să-și iubească frații.

Distrugerea Templului se bazează pe trei puncte…

Cel dintâi constă în faptul că Isus îi alungă pe cei pe care-i găsește că vând sau cumpără…

Raportul nostru normal cu Dumnezeu este de vânzare-cumpărare… De ce ne comportăm bine și suntem bravi? Pentru a câștiga Paradisul… De ce ne rugăm? Pentru a obține de la El, prin rugăciuni și unele jertfe, plata unor avantaje pentru cei vii și pentru cei morți. Așadar, raportul nostru cu Dumnezeu este o încercare de a-L cumpăra (de a-I cumpăra favorurile), sau cel puțin să-L ținem bun, să ni-L ținem favorabil… Ca și cum El ar fi împotriva noastră, nefavorabil nouă, asupritor… adică noi trebuie să-L facem să fie de partea noastră (să ne fie favorabil)… Ca și cum El ar fi rău…

Înțelegem că un asemenea Dumnezeu este teribil? Stă la baza (este cauza) tuturor sclaviilor religioase și a tuturor ateismelor.

Isus – cu moartea Sa pe cruce – ne eliberează de această imagine despre Dumnezeu. Căci acesta nu e Dumnezeu, ci este imaginea satanică despre Dumnezeu, sugerată nouă de șarpe în Cartea Genezei la cap. 3. O imagine pe care toți o avem despre El.

Dumnezeu nu este cineva de cumpărat; El este în totalitate pentru noi! El ne-a creat din iubire; ne-a dat lumea; ne dă viața; și, la sfârșit, ni se dă pe Sine. De aceea ne-a creat: ca să intre în comuniune cu noi, pentru că Dumnezeu este iubire.

Așadar, raportul de vânzare-cumpărare, de târguire cu Dumnezeu este substituit de raportul de dăruire, de gratuitate, de încredere, de abandonare din partea noastră.

Dacă un om nu se poate încrede în mama și în tatăl său, cum se poate încrede în viață? Cu alte cuvinte, nefericirea noastră izvorăște în totalitate din această imagine falsă despre Dumnezeu, care, apoi, este imaginea pe care o avem despre om: violent, dominator, arogant… După părerea noastră, Domnul ar fi maximul acestor însușiri… Un astfel de Dumnezeu ar fi răul maxim… Și facem multe lucruri bune – toate religiile fac multe lucruri bune – doar pentru a-L ține bun, de fapt. Căci, altfel, cine știe ce ni se întâmplă (ce ne-ar face El)… Așadar, avem cu Domnul un raport de vânzare-cumpărare.

Și noi, care spunem că suntem creștini, mereu mergem la Domnul, pentru a-I cere ceva – și e just să-I cerem – dar noi îi cerem având impresia că El nu ar vrea să ne dea acele lucruri… În schimb, Evanghelia ne spune să cerem „cu încredere” și nu cu impresia că El nu vrea să ne dea… noi trebuie să ne adresăm Lui cu convingerea „că El vrea să ne dea acele lucruri” și, dacă le cerem și le dorim, El ni le poate da… Căci fără libertatea și fără dorința mea, El nu mi le poate da. Dar numai din această cauză eu cer. Și cer cu încredere. Nu cer cu magie, adică pentru a-L plictitsi pe Domnul ca, până la urmă, să spună: „Bine. Îți dau”.

Toți avem un drum lung de stăbătut (trebuie să ne maturizăm mult) cu privire la acest aspect; adică să renunțăm la imaginea greșită a unui Dumnezeu indiferent, sau judecător (este adevărat că El e judecător, dar va fi judecător pe cruce, dându-Și viața pentru toți), exigent și rău, și să trecem la imaginea unui Dumnezeu care este milă, iubire, dar și iertare pentru om…

În gestul lui Isus avem „o violență”: se spune că El „alungă”, la fel cum a făcut cu dracii… Apoi „a răsturnat” mesele schimbătorilor de bani… și „scaunele vânzătorilor”. Nu pe vânzători, ci doar scaunele… Este o violență simbolică, dar adevărată. Este imaginea acelei violențe pe care o va îndura El pe cruce. Isus – pe cruce – va lua asupra Sa consecințele tuturor minciunilor pe care noi le spunem despre Dumnezeu. De fapt, El va muri ca blestemător pentru că ne prezintă un asemenea Dumnezeu. Și tot răul pe care noi îl gândim despre Dumnezeu, El îl va duce pe umerii Săi: „s-a făcut blestem și păcat pentru noi”, pentru a ne revela că Dumnezeu nu este astfel.

Și precum aceia care au privit șarpele de aramă înălțat – spune Isus – s-au vindecat de mușcătura șarpelui, tot la fel, văzându-L pe El înălțat pe cruce, El care duce pe umerii Săi tot veninul răului nostru, ne vindecăm de veninul șarpelui, adică de minciuna că Dumnezeu este violent și exigent.

Așadar, această violență, în acest loc, este doar simbolică, pentru a indica acea violență reală pe care o conține orice violență, până la uciderea lui Dumnezeu, pe care noi oamenii o vom săvârși, pentru că nu-L vrem pe acest Dumnezeu care ni se prezintă în Isus… Noi ni-L închipuim și îl credem diferit…

Un al doilea aspect… „Isus răstoarnă mesele schimbătorilor de bani”.

Schimbătorii de bani existau în Templu pentru că ofertele – jertfele – trebuiau cumpărate sau plătite cu bani curați. Nu puteau fi bani murdari, deci erau reciclați acolo și schimbătorii câștigau în baza schimbului de bani, la fel ca peste tot. Altfel nu făceau reciclarea… De fapt, ei au inventat necesitatea „purificării banilor” pentru a câștiga.

Isus răstoarnă mesele… Acești bani pot reprezenta numeroasele noastre încercări de puritate (curățenie) religioasă, care maschează, ascund nedreptatea… Mă refer la rigurozitatea (exactitatea) respectării normelor (adică „totul trebuie să fie curat”) care, în realitate, ascunde altceva, adică faptul că-ți exploatezi frații și faci comerț cu Dumnezeu… Este o altă expresie a religiozității acelui Dumnezeu pe care ni-L închipuim noi… „Și noi trebuie să trăim puțin de pe urma acestui Dumnezeu, căci noi suntem intermediarii”.

Un al treilea aspect mai interesant e dat de „vânzătorii de porumbei”.

Jertfele mari se făceau cu viței, și erau deja organizate în mod public, dar devoțiunea minimă (măruntă) a celor care mergeau la Templu consta în faptul că ei cumpărau porumbei. Așadar exista oferta, jertfa porumbeilor. Așadar, porumbeii reprezintă jertfele, sacrificiile.

De ce se făceau și se aduceau sacrificii, jertfe lui Dumnezeu? Deoarece ei credeau că Dumnezeu suge viața – sângele – deci trebuie să I se dea sângele, viața. Trebuie să-I jertfesc ceva în locul meu… (ceva care să suplinească… țapul ispășitor). În acele timpuri se ucidea fratele pentru a întemeia orașul; se ucidea dușmanul: de aici avem cuvântul ostis, ostia; sau se ucidea „victima” care înseamnă „dușmanul legat”; sau se ucidea chiar întâiul născut… Ei credeau că Dumnezeu e violent așa cum și oamenii sunt violenți…

În fond, este violența răsturnată a ucideii tatălui, care continuă (se perpetuează)… Deci e un mare sacrilegiu să gândim astfel despre Dumnezeu.

Odată cu Cristos avem sfârșitul oricărui sacrificiu: omul nu aduce nicio jertfă lui Dumnezeu, ci e Dumnezeu cel care se jertfește pentru om, și-Și dă viața Sa pentru om.

Iar sacrificiul lui Dumnezeu nu este vrut de El, ci l-am dorit noi, pentru că am descărcat asupra Lui violența noastră. Deci, Isus reprezintă sfârșitul oricărei violențe.

E sfârșitul oricărui sistem violent și comercial (afacerist) al Templului (înfăptuit în Templu), adică al raportului nostru cu Dumnezeu.

Dincolo de imagini, de aceste aspecte vizibile care ne arată că pe spatele Templului și a jertfelor se câștigă, dar care pot fi ușor criticate, noi înșine – în profunditatea noastră -, atunci când ne apropiem de Dumnezeu, mereu ne apropiem cu acest spirit de vânzare-cumpărare, de jertfă, de subordonare (supușenie), deci nu ne apropiem de Domnul „în Spirit și adevăr”… Spiritul e Spiritul Sfânt, iubirea dintre Tatăl și Fiul; iar adevărul înseamnă că noi suntem fii, iar El este Tatăl, deci noi avem aceeași viață a Lui.

Așadar, acest gest simbolic are o mare importanță. E un gest care vine din partea lui Isus care intră pe mânzul asinei. Cu alte cuvinte: „Învățați de la Mine, care sunt blând și smerit cu inima”. Blândețea și umilința lui Dumnezeu reprezintă sfârșitul imaginii arogante, stăpânitoare (dominatoare) și violente pe care toți o avem despre Dumnezeu.

Trebuie să interpretăm gestul lui Isus în sensul că nu este vorba de a reconduce lucrurile la starea în care au fost la început, ca și cum la început ar fi existat un Templu perfect, cu un cult corect… Ci este vorba de un parcurs (de un drum) pe care omul îl urmează, iar Dumnezeu, cu răbdare, îl însoțește pe om. Fapt pentru care se pornește de la o situație compromisă, precum situația descrisă în acest loc, iar, apoi, încet, încet, Domnul ne ajută să înțelegem că atitudinea noastră – de a aduce sacrificii – e greșită… Și astfel ajungem la perspectiva (priveliștea) unui Templu, a unui cult împlinit în Spirit și adevăr.

v. 13

13 Şi le spunea: „Este scris: Casa mea se va numi casă de rugăciune. Voi însă o faceţi peştera tâlharilor”.

Cu acest citat, luat din Isaia și din Ieremia, Isus explică gestul Său.

„Casa Mea e casă de rugăciune”… nu o casă de vânzare-cumpărare. Dumnezeu nu este ceva de cumpărat și de vândut. Rugăciunea în Evanghelia după Matei este definită foarte clar… rugăciunea este Tatăl nostru; iar adevăratul Templu e casa-n care-L întâlnim pe Tatăl și unde-i aflăm pe frați.

Adevăratul Templu al lui Dumnezeu va fi Omul, Fiul, care se face frate. Așadar, toți suntem Templul Spiritului. Deci, Templul nu mai este un raport interesat de câștig, ci unul pur, curat, de încredere și de iubire, care există între noi și Dumnezeu, precum și între noi, ca frați. Acesta este noul sens al Templului: este religia libertății, este legea libertății.

Al doilea citat e luat din Ier. 7: „peșteră de tâlhari”… Noi, în locul comuniunii cu Dumnezeu, am redus religiozitatea noastră (Templul nostru) la „o peșteră de tâlhari”… Tâlhari în două direcții: prin religiozitatea noastră îl lipsim pe om de libertatea sa (îi furăm omului propria libertate), deci suntem hoții adevărului omului (îi furăm omului adevărul); adică îl facem pe om sclavul lui Dumnezeu, sclavul legii, în loc să-l ajutăm să fie liber… Este răutatea cea mai mare pe care o putem face: faptul de a-i lua (fura, nega) unuia adevărul său, libertatea sa.

A doua nedreptate și mai mare constă în faptul că suntem hoți (tâlhari) față de Dumnezeu, îi furăm lui Dumnezeu realitatea Sa, adică faptul că El este iubire și milă.

Oare înțelegem că această purificare niciodată nu s-a împlinit suficient de mult? Poate că avem nevoie de parcursul întregii vieți… Căci, instinctiv, raportul nostru cu Dumnezeu mereu este unul bazat pe frică – deci pe violență – și pe câștig…

Înțelegem de ce ultima minune relatată este cea a orbului căruia îi este vindecată vederea?

Noi vedem corect multe lucruri, dar avem un daltonism tipic despre culoarea lui Dumnezeu: care-i iubirea și mila. Tot restul îl vedem (vedem totul în negru, întunecat), dar nu vedem că Domnul e iubire și milă… Și atunci ne proiectăm acest întuneric – care e frica și violența noastră -, iar acesta devine, apoi, parametrul tuturor raporturilor noastre; devine chiar parametrul valabilității raporturilor.

Sunt citați Isaia și Ieremia: așadar, profeții sunt importanți! A nu înțelege mesajul profeților – aproape toți profeții au fost uciși – compromite înțelegerea corectă a mesajului lui Isus, care-i profetic.

v. 14

14 Atunci orbi şi şchiopi s-au apropiat de el, în templu, iar el i-a vindecat.

„Orbii și șchiopii” (cf. Is. 56) sunt excluși din Templu, de la cultul Templului. Astfel ei se apropie de noul Templu. Cu alte cuvinte, fiecare fragilitate, slăbiciune a omului nu mai este o excludere a omului de la Dumnezeu, ci este ținta îngrijirii din partea lui Dumnezeu: „i-a îngrijit, i-a vindecat”. Cuvântul exprimă terapia, Domnul se îngrijește de fiecare slăbiciune. Și, astfel, noul Templu va fi caritatea frățească, unde slăbiciunile, limitele nu mai sunt locul aroganței, al stăpânirii, al hoției, al apărării sau al atacării celorlalți, ci va fi locul îngrijirii, al ajutorului reciproc, al fraternității.

În aceste trei versete se prefigurează un nou tip de Dumnezeu, un raport nou cu Dumnezeu, care va deveni clar în misterul morții și al învierii lui Isus.

v. 15

15 Dar arhiereii şi cărturarii, văzând minunile pe care le-a făcut şi pe copiii care strigau în templu: „Osana, Fiului lui David!”, au fost cuprinşi de indignare

Arhiereii sunt cei care dețin puterea Templului, iar cărturarii o justifică, deci ei reprezintă puterea culturală, mass-media timpului… Ei văd aceste minuni… dar „se mânie”

Se vor înfuria atât de tare, încât acel gest simbolic săvârșit de Isus în Templu, ei îl vor face cu El, punându-L pe cruce. În acest loc iese la iveală violența lor. Căci mai înainte, dominând fără ca cineva să li se împotrivească, ei erau foarte curați… Cu alte cuvinte, un sistem de violență funcționează foarte bine până când nu apare cineva care să spună adevărul…

Și, înaintea lui Isus care arată adevărul – adică noul raport cu Dumnezeu și cu frații -, aceia care dețin puterea se zăpăcesc și se mânie…

În schimb, pruncii strigă „Osana, Fiul lui David”, adică Îl recunosc pe Isus ca fiind regele. „Osana”, adică „Doamne, salvează-ne, mânuiește-ne”.

Așadar, cei mici – nu cei puternici – înțeleg că aceasta este mântuirea Domnului… Este înțelepciunea ascunsă celor înțelepți și puternici și descoperită celor mici; e înțelepciunea Fiului – care-i aceeași pe care o are și Tatăl – e acea înțelepciune pe care cel mic o cunoaște pentru că e fiu, având nevoie de iubire, duioșie și milă. Și, apoi, când va crește, va învăța să trăiască aceste valori în raportul cu alții, făcându-se fratele lor… Aceasta e înțelepciunea pe care cei mici o văd și o aclamează…

Așadar, aceeași acțiune a lui Isus are o dublă reacție… de mânie, care va conduce la moarte; și de Osana…

Nu înseamnă că Isus idealizează simplitatea ori inocența poetică a unui prunc împotriva celor adulți…. nu înseamnă că Isus preferă doar unele categorii de vârstă, ci înaintea celor înțelepți și puternici – care sunt echipați și știu manevra – avem categoria celor mici, bebelușii, care nu sunt echipați și nu au cuvântul și tocmai de aceea pot primi Cuvântul, care-I Isus… Și astfel ei trăiesc apartenența la Domnul, adică sunt fiii Domnului și nu se consideră domni care s-au făcut singuri… Așadar, aceștia sunt în sintonie cu Isus și se bucură strigând „Osana”.

v. 16

16 şi i-au spus: „Auzi ce zic aceştia?” Dar Isus le-a spus: „Da! Nu aţi citit niciodată: Din gura copiilor şi a sugarilor ţi-ai pregătit laudă?

Cărturarii și fariseii s-au informat foarte bine despre Isus și știau că niciodată Isus n-ar fi fost de acord cu laudele mulțimii, iar când toți Îl căutau, El mergea în altă parte… Când au vrut să-L facă rege, i-a constrâns pe discipoli să plece și a mers și El de acolo… când făcea vreo minune, mereu poruncea să nu spună nimănui… Prin urmare, cărturarii și fariseii îi spun: „nu auzi ce spun?”. „Deci fă așa cum faci de obicei, spune-le să tacă…”.

Însă, nu! De această dată nu mai trebuia să tacă!

Mai înainte trebuia să tacă toți, pentru că era confuz ceea ce se întâmpla: până când pâinea e pentru toți, toți strigă Osana, dar numai pentru că vor pâinea… Însă, dacă ei înțeleg că acea pâine este viața frântă și dăruită, spun: „batem în retragere”.

În acest loc nu mai există vreun echivoc, pentru că peste trei zile El va sfârși pe cruce. Deja acel gest făcut în Templu – subliniind că Templul s-a sfârșit – va fi ceea ce Lui i se va întâmpla. Deci, răspunde: „Aud ceea ce spun aceștia și sunt de acord. Căci ei vestesc ceea ce voi veți face: veți distruge Templul, distrugându-Mă pe Mine”.

În textul paralel din Luca, Isus răspunde: „dacă aceștia ar tăcea, ar striga pietrele”… Avem o legătură între cuvintele piatră și fiu… Răspunsul lui Isus redă un text din VT al uzurpatorului…

Isus citează Ps. 8, care cântă măreția lui Dumnezeu: „Când văd cerul, lucrarea mâinilor Tale, Doamne… Cât e de mare numele Tău pe tot pământul…”. Iar la urmă spune: „Cât e de mare omul: toate le-ai pus sub picioarele sale”.

Așadar, cu ochii pruncilor, în sfârșit, vedem măreția lui Dumnezeu. Dincolo de orice imagine pe care puteam să o avem despre Dumnezeu, acum vedem limpede cine este Dumnezeu: este Cel care-i blând și smerit și tocmai astfel biruie orice putere și violență. Și El va lua asupra Sa violența oricărei puteri. Aceasta e măreția și gloria lui Dumnezeu: e iubirea Sa.

Astfel iese la iveală măreția omului, numele omului. Cine e omul? Omul este chip al lui Dumnezeu; este Regele, e Regele care a venit pe mânzul asinei

Cu acest citat din Ps. 8, Matei concluzionează, indicând faptul că textele explicate în cateheza anterioară și în cea de astăzi ne revelează adevărata măreția (mărime) a omului și a lui Dumnezeu. Este acea mărime pe care ne-a învățat-o asinul; acea măreție pe care cei mici o primesc; acea măreție pe care cei puternici nu o pot primi, pentru că puterea lor este bazată pe violență, pe egoism… Și deși ei nu primesc această măreție, ce vor face puternicii? Vor face exact ceea ce Isus, în mod profetic, printr-un gest, a indicat. Isus a indicat distrugerea Templului; ei îl vor distruge pe Isus. Tocmai astfel Isus va lua asupra Sa toată această violență și ne va restitui imaginea plină a unui Dumnezeu la care nu ne gândeam.

v. 17

17 Şi lăsându-i, a ieşit afară din cetate, spre Betania şi a rămas acolo peste noapte.

Isus, care a intrat în glorie în oraș și în Templu, acum lasă orașul și Templul și fuge spre Orient, după cum Iezechiel a văzut gloria care fugea. Isus fuge la Betania, la casa săracului. Și aici va petrece noaptea.

Întrebări și răspunsuri

– În acest text toate elementele, tot modul de gândire al omului este răsturnat…

– Isus ne surprinde prin ceea ce face – prin faptul că răstoarnă tot ceea ce noi gândim – dar dacă omul stă în cap, lui Isus nu-i rămâne nimic de făcut decât să-l răstoarne, să-l pună pe picioare… Așadar, toate răsturnările sunt îndreptări care urmăresc ca omul să aibă capul sus și picioarele pe pământ…

Din nefericire, noi avem un mod de gândire răsturnat: construim pe frică, pe violență, adică pe moarte și nu pe viață. Și aceasta înseamnă răsturnarea adevărului despre om și despre Dumnezeu… Deci toate acțiunile lui Isus sunt de răsturnare.

Dacă am notat: de fiecare dată când citim Evanghelia ori se întâmplă o răsturnare, adică o îndreptare a lucrurilor strâmbe, deci o convertire, sau ne-am prefăcut că citim Evanghelia…

– Îmi dau seama că nu reușesc să iau asupra mea răul lumii: înaintea unei persoane, care mă agresează, mă apăr… nu sunt neapărat așa cum e Isus pe cruce… și, totuși, sunt credincios… atunci, din lipsa convertirii pe care văd că o am, încerc aproape să-L cumpăr pe Isus, prin rugăciuni și mici fapte bune (dau câțiva bani celor săraci, dar ca să-mi cumpăr o bucată din Rai)…

– Ceea ce ai spus: „Nu reușesc să iau asupra mea răul și violența. Mai mult, violența celuilalt provoacă (face să iasă la iveală) violența din mine…”. Nu doar tu ai aceste reacții, ci noi toți, prezenți aici, le avem…

Însă deja am făcut un pas: faptul că știu că acest lucru e greșit… Și e ceva măreț, căci, în schimb, aș putea teoretiza că acesta e idealul omului… Însă eu spun: nu! Acesta nu e idealul! Acesta e cel mai urât lucru pe care pot să-l fac, chiar dacă l-aș face în fiecare zi… Deci să-mi dau seama că greșesc e măreț, e o convertire intelectuală… Mă refer la faptul ca cel puțin să dezaprob ceea ce fac… Și aceasta e o mare demnitate. A te considera vinovat e cea mai mare demnitate a omului.

De obicei numai delicventul (răufăcătorul) spune că este inocent. Pentru că dacă un om e inocent, recunoaște: „Da. Am făcut mult rău”. Cu alte cuvinte, un om e bun, e clar că a făcut rău. Însă un om care din principiu trebuie să profite după toți (să dăuneze tuturor), consideră că nu face rău. El crede că face rău numai pentru că nu a profitat destul… Nu-i destul de brav să profite după toți… Fapt pentru care, până la urmă, profită alții de el.

Apoi avem o convertire mai profundă: „Da. E adevărat. Eu sunt violent. Violența mea a dus-o Isus pe cruce. Eu nu sunt capabil, însă El a luat asupra Sa toată violența mea, din iubire pentru mine”. Și aceasta este vestea bună! Nu înseamnă că Isus îmi dă o lege cu ajutorul căreia să elimin violența… Nu! Ci vestea bună e că El a făcut așa cu mine și cu toți (a luat asupra Sa violența tuturor). Tu încearcă să privești acest adevăr. Creștinismul răsare din această privire, contemplare a misterului crucii. Dacă nu, creștinismul s-ar reîntoarce să fie o lege și mai severă decât precedenta, chiar dacă puțin mai nobilă. E clar?

De aceea creștinismul vindecă vederea, adică eu vin la lumină (mă nasc) tocmai privind și văzând pătimirea Domnului pentru mine. Și, privind fața Sa, se schimbă fața mea… Fața mea se schimbă numai pentru că văd fața Sa și nu pentru că-mi propun (impun) din nou să fiu așa, să mă schimb…

Și aceasta este o schimbare lentă, e un proces lent. Începutul procesului înseamnă cel puțin să-mi dau seama că e greșit ceea ce fac. Și e o mare demnitate. Iar din acest punct să privesc fața Sa și ceea ce El face pentru mine și, la fel ca pruncii, să spun: „din gura copiilor și a celor ce sug Ți-ai procurat lauda”, adică și eu strig „Osana, mântuiește-mă. Căci Tu ești fiul lui David”.

– Ce înseamnă că sacrificiul nostru nu are sens? Nu înțeleg… Căci sacrificiul poate avea vreun sens dintr-o altă perspectivă…

– Să facem bine diferența…

Sacrificiul ca și cult adus lui Dumnezeu e ceva foarte clar: „Milă vreau și nu jertfe”, iar Matei repetă aceste cuvinte de două ori. Nu există nicio îndoială, deci! De acum nu mai există niciun sacrificiu, singura jertfă este cea a lui Cristos – e jertfa lui Dumnezeu în favoarea omului – iar noi avem ca memorial, ca amintire fundamentală Jertfa Sa, și-I mulțumim pentru ea. Așadar nu noi facem sau aducem jertfa Liturghiei. Noi vom face jertfa de a merge la Liturghie și de a-l asculta pe preotul care predică, dar nu acesta e sacrificiul Liturghiei… Jertfa Liturghiei a făcut-o Domnul, nu o aducem noi!… Noi mergem la Liturghie să mulțumim – adică să facem Euharistie – pentru acest dar!

Apoi, în alte sfere, există sacrificii de făcut și sunt utile… Dar aceste sacrificii sunt o altă „afacere”: fac aceste sacrificii ca pe un antrenament, ca să întăresc voința mea. Acest lucru e un bine și e important să învăț să fac sacrificii, să știu să fac sacrificii, adică să știu să renunț… Omul e făcător de cultură pentru că știe să renunțe la plăcerile imediate. Dar aceasta e o fază precedentă care-l structurează pe om, dar nu are de a face cu jertfa adusă lui Dumnezeu. Căci aceste sacrificii îmi folosesc mie.

Apoi, poate exista un alt nivel al sacrificiului, care-i diferit… Așa cum părinții – iubindu-și fiii – sunt dispuși să facă orice sacrificiu pentru aceștia. Dar pentru părinți nu este o jertfă… E clar? Ar fi mai rău să facă opusul. Atitudinea părinților este determinată de iubirea care știe să dea totul, până la a se da pe sine. Dar acesta nu-i un sacrificiu pe care-l aduci lui Dumnezeu, ci e un răspuns de iubire dat iubirii. Iar iubirea e clar că cunoaște (e clar că înseamnă) jertfa. Ori îl sacrifici pe celălalt în favoarea ta, sau reciproc noi (tu împreună cu celălalt) creștem. Așadar, sacrificiul acesta are o valoare într-un alt sens…

Dar e important să reușim să eliminăm noțiunea de „sacrificiu adus lui Dumnezeu”; faptul că sacrific „țapul ispășitor (sacrificat)” pentru a nu mă sacrifica pe mine lui Dumnezeu. Nu! Dumnezeu nu vrea jertfe, ci vrea realizarea mea! Numai că realizarea mea este iubirea, blândețea, după modelul Lui. Atunci voi sacrifica toate stupiditățile mele, îmi voi jertfi aroganța (abuzul de putere, samavolnicia). Însă acest tip de sacrificiu este un fel de a tunde ramurile stricate (uscate). Și acest tip de sacrificiu e prezent și e foarte important în viața spirituală: să tai, să elimin din mine tot cea ce e rău, pentru a fi mai liber.

Deci să recuperăm acest tip de sacrificiu care-i important în procesul educării umane și religioase, chiar și-n viața spirituală, dar fără să cădem în capcana că așa îi aducem o jertfă lui Dumnezeu, pentru a-L cumpăra și câștiga…

Singura noastră jertfă este cea a Euharistiei, loc în care noi nu facem nici-o jertfă, ci El este Cel care ne dă Trupul Său dat, jertfit pentru noi. Iar noi Îi răspundem: „Da, Îl primim. Mulțumesc!”.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan F. Pop