Matei 22,1-14

Domnul a pregătit, pregătește și va pregăti un Ospăț.

Căile Domnului sunt infinite, la fel și propunerile Sale.

Dacă în cele două parabole precedente Domnul ne invita să muncim via Sa împreună cu El, în parabola aceasta Domnul ne invită să ospătăm împreună cu El. Ideea este că Dumnezeu vrea nespus de mult să stea cu noi: vrea să se ostenească împreună cu noi și cu noi să se și bucure; munca și ospățul.

Invitația Domnului nu este o poruncă în sensul că trebuie să munciți și trebuie să mâncați… Ci e vorba de faptul că Domnul simte nevoia și atunci ne cere – aproape că ne cerșește – să colaborăm cu El, să ne asociem cu El în muncă și-n ospăț.

Există multe feluri de invitați. Cei dintâi se eschivează de la ospăț, dar există alții care-i înlocuiesc. Dar și între aceștia există cineva care nu-i sintonizat, nu poartă haina nupțială, adică de iubirea lui Dumnezeu – primită de la El – și apoi arătată față de aproapele.

Se citește Mt. 22, 1-14

1 Isus a început din nou să le vorbească în parabole: 2 „Împărăţia cerurilor este asemenea unui rege care a făcut nuntă pentru fiul său. 3 Şi i-a trimis pe servitorii lui să-i cheme pe cei invitaţi la nuntă. Însă ei nu au voit să vină. 4 A trimis din nou alţi servitori zicându-le: «Spuneţi celor invitaţi: Iată am pregătit ospăţul; taurii mei şi animalele îngrăşate sunt tăiate şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă!» 5 Dar ei nu au luat în seamă şi s-au dus: care la ogorul său, care la negustoria lui; 6 iar ceilalţi i-au prins pe servitorii lui, i-au batjocorit şi i-au ucis. 7 Atunci regele a fost cuprins de mânie şi, trimiţând armatele sale, i-a ucis pe criminalii aceia, iar cetatea lor a incendiat-o. 8 Apoi a spus servitorilor săi: «Nunta este pregătită, dar cei chemaţi nu au fost vrednici. 9 Mergeţi, aşadar, la intersecţiile drumurilor şi oricâţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă». 10 Servitorii aceia au ieşit pe drumuri şi i-au adunat pe toţi pe care i-au găsit, răi şi buni, şi sala de nuntă s-a umplut. 11 Când a intrat regele ca să-i vadă pe cei invitaţi, a zărit acolo un om care nu era îmbrăcat cu haina de nuntă, 12 şi i-a spus: «Prietene, cum ai intrat aici fără haina de nuntă?» El a amuţit. 13 Atunci regele a zis slujitorilor: «Legaţi-i picioarele şi mâinile şi aruncaţi-l afară în întuneric: acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor. 14 Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi»”.

Sinteza celor trei parabole

Se trece de la munca în vie, la contemplarea roadelor – care însă nu sosesc – și se ajunge la înțelegerea sensului muncii și al împărțirii roadelor, la lumina ospățului care a fost pregătit între timp.

Aceasta e o surpriză! În timp ce noi ne străduim să muncim în vie și ne simțim sărăciți atunci când ni se cer roadele, în final, ne dăm seama că între timp, Altul a pregătit o mare sărbătoare și totul e gata. Și acest ospăț dă sens întregii noastre munci: munca noastră este pentru a putea participa la acest ospăț, iar roadele noastre sunt pentru a putea împărtăși la acel ospăț tot ceea ce a fost pregătit.

Dar tocmai acest moment – cel mai frumos! – e trăit în realitate într-un mod surprinzător.

v. 1

1 Isus a început din nou să le vorbească în parabole:

Isus reîncepe să le vorbească în parabole. E a treia parabolă, și este cea care dă sens celorlalte două. De fapt, ceea ce dă sens muncii noastre și roadelor pe care Domnul ne cere să le împărțim cu alții este tocmai ceea ce El face pentru noi.

Această parabolă vrea să ne spună: fii atent că în timp ce ție ți se cerea rodul muncii tale, adică răspunsul tău dat Evangheliei, iată că Evanghelia a făcut ceva pentru tine… adică Domnul, în taină, a făcut ceva pentru tine. Și acum îți descopăr ce a făcut El.

v. 2

2 „Împărăţia cerurilor este asemenea unui rege care a făcut nuntă pentru fiul său.

În joc e Împărăția… Și avem un „rege” care-I însuși Domnul: e regele cerurilor.

În acest loc se vorbește despre o Împărăție comparată cu un mare ospăț de nuntă, pregătit pentru Fiul acestui Rege, adică pentru Isus.

Regele care dăruiește acest ospăț de nuntă e un rege care dă un ospăț tocmai creând… Creația despre care se vorbește la începutul Bibliei în acest loc e desemnată cu imaginea ospățului de nuntă.

Acest Dumnezeu care lucrează încă de la început pentru om e un Dumnezeu care de fapt creează ospățul pentru om. E un Dumnezeu căruia-I place să invite omul la ospăț, pentru că-l iubește. Tot ceea ce Domnul face pentru om de-a lungul istoriei este să creeze ambientul ideal, adică cel al nunții și al comuniunii.

Natura raportului cu Domnul: noi îl simțim ca un raport de dependență, fapt pentru care ni-L închipuim pe Domnul un tiran… mai mult un tată-patron, decât un adevărat Tată… în acest loc raportul nostru cu Domnul e descris ca fiind un raport nupțial: un raport de logodnă, care ajunge la culmea căsătoriei. Aluzia este la semnificația profundă a lui Dumnezeu, care se face om: Dumnezeu se unește cu natura umană în omul Isus din Nazaret.

Literatura profetică majoră indică imaginea nunții ca fiind o aluzie la proiectul pe care Dumnezeu vrea să-l construiască, adică o comuniune: întreaga istorie e o istorie a comuniunii, în care Iubitorul îl caută pe cel iubit; o istorie în care iubita (deci, poporul) rătăcește, iar Domnul aleargă, caută s-o ajungă pentru a o invita la ospăț… și-n final, întâlnirea va avea loc. Iar sfârșitul e reprezentat de nuntă, care-i pregătită în mod tainic – aproape fără a ne da seama – de întreaga istorie…

v. 3

3 Şi i-a trimis pe servitorii lui să-i cheme pe cei invitaţi la nuntă. Însă ei nu au voit să vină.

Traducerea este „Sunt chemați cei chemați”. Întreaga misiune a profeților (dar și a apostolilor și a misionarilor) constă în a-i aminti omului că este „un chemat”. Tocmai pentru că ești om, ești chemat. Chemat să iei parte ca invitat de onoare la ospăț, la nuntă. Este o chemare la o experiență de comuniune, la ceva care ne este dăruit.

În același timp, lângă această viziune a felului în care Domnul vede omul – ca fiind un chemat, un invitat – avem o altă dimensiune, care reflectă modul în care omul își trăiește istoria umană, adică refuză/ignoră chemarea, nedorind să meargă la ospăț; nu vrea să fie invitat și, de fapt, nici nu-l interesează…

În fiecare dintre noi – și aceasta e rădăcina răului pe care trebuie să o eliminăm – e prezentă o împotrivire, o rezistență profundă numită autosuficiență… E răul cel mai profund al omului. Nicio perversiune nu-i atât de gravă precum autosuficiența. Este vorba de acel om care consideră că nu are nevoie să fie salvat, mântuit… nu are nevoie să primească nicio invitație, pentru că el crede că știe deja ce vrea să facă cu viața sa, știe deja unde vrea să ajungă și cum să-și folosească timpul și cunoaște deja care sunt lucrurile bune pe care trebuie să le caute, neavând nevoie ca cineva să-i propună ceva, cu atât mai mult să-i propună în mod surprinzător… Este autosuficiența.

v. 4

4 A trimis din nou alţi servitori zicându-le: «Spuneţi celor invitaţi: Iată am pregătit ospăţul; taurii mei şi animalele îngrăşate sunt tăiate şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă!»

Acest rege pregătește totul…și se pare că Domnul singur a pregătit toate aceste lucruri, marele ospăț, căci alții erau la muncă.

„Totul e gata”. Cu alte cuvinte, la acest ospăț la care suntem invitați, noi nu trebuie să facem nimic altceva decât să acceptăm convocarea: deja totul e pregătit. Nu-i un ospăț la care ni se cere un efort suplimentar: „Adică, vino! Dar s-aduci câte ceva și tu…”. Nu! Deja totul e gata… Nouă ni se cere doar să acceptăm invitația. Aceasta este gratuitatea lui Dumnezeu. Altfel spus, iubirea cu care noi suntem iubiți de Dumnezeu – acel dar de Sine pe care ni-l face Dumnezeu – e un dar gratuit, pentru care nouă nu ni se cere nicio contribuție în sens de merit. Noi nu trebuie să merităm această iubire: e o iubire care ne este dăruită, care deja e pregătită… eu doar trebuie să mă așez la masă, adică să gust această iubire care-mi e oferită. Doar acest lucru mi se cere: vino la nuntă!

Domnul aproape ne cerșește adeziunea, adică „Lasă-te iubit de Mine!”; vino la nuntă! Lasă-Mă să-ți arăt cât de mult te iubesc… Încrede-te în Mine, în bunătatea cu care Eu am pregătit acest ospăț pentru tine…

De ce refuzăm invitația? De ce nu ne încredem și nu participăm la ospățul comuniunii? Textul ne descrie diferitele motive pentru care omul nu participă… Dar rădăcina refuzului este autosuficiența… Acea convingere că ne suntem suficienți nouă înșine, ne închide în noi, și-i exact opusul comuniunii și al comunicării nupțiale

vv. 5-6

5 Dar ei nu au luat în seamă şi s-au dus: care la ogorul său, care la negustoria lui; 6 iar ceilalţi i-au prins pe servitorii lui, i-au batjocorit şi i-au ucis.

Două reacții… Par a fi cei doi frați din parabola din Lc. 15… cei care pleacă fie la propriul pământ, fie la propriile afaceri… Sunt persoanele care primind această invitație rămân indiferente. Această chemare de a participa la ospăț nu-i atinge… nu-i importantă pentru viața lor, considerând ei că viața lor este hotărâtă doar de pământul și de afacerile lor. Aceasta e viața lor… Și în această viață, după părerea lor, omul nu mai trebuie să se aștepte la nimic, nemaiavând nimic de văzut sau de sperat…

Însă aceasta e atitudinea disperării, a disperării practice – care-i subordonată alegerii mele de viață – în baza căreia eu consider că viața mea este alcătuită numai din lucrurile pe care le fac eu singur… Tot restul nu-i important și nu trebuie să mă aștept la nimic altceva de la viață.

În noi există această rădăcină rea numită autosuficiență, care-i incapacitatea noastră de a ne încrede într-o chemare sau o invitație, care ni se prezintă ca fiind ceva de ajutor… care ne determină să facem un pas înainte, care ne ajută să creștem… Noi considerăm că în viață trebuie să stăm în picioare singuri, să fim capabili să umblăm pe picioarele noastre; și că rezultatele care se obțin sunt acelea pe care noi reușim să le producem… De aceea banii sunt un simbol fundamental al autosuficienței… Banul e realitatea care ne face să fim autonomi. Cu ajutorul banului simt că sunt un om capabil, care călătorește, unul care-și fructifică resursele, calitățile… Iar banul devine acest dumnezeu simbolic, care-mi spune (înșelându-mă) că sunt bun/valoros…

Pentru Israel, pentru iudaismul oficial, în locul banului era legea… dar avea același scop (rol): legea îmi spunea să fac unele lucruri, pe care le făceam și apoi mă simțeam bun… Dar înșelăciunea era aceeași: adică era important ca eu să mă simt capabil să fac ceva… Și după părerea mea, aceasta era mântuirea… Eu nu mă aștept la nimic altceva…

Pe lângă autosuficiență mai există o rădăcină, mai profundă – întipărită adânc în suflet – în baza căreia, ca fii ai lui Adam, noi considerăm că nu avem dreptul să fim iubiți, pentru că am greșit… Căci dacă noi am fi fost în locul lui Dumnezeu, așa ne-am fi comportat cu acel om vinovat de o greșeală săvârșită… „Acel om a greșit, deci nu mai merită să fie iubit”… Așadar noi simțim că nu mai merităm să fim iubiți… Tocmai de aceea nu mai suntem în măsură să recunoaștem iubirea Domnului pentru noi, atunci când ne invită.

Cei care „au mai rămas” simbolizează fiul mai mare din Lc. 15, cel care stă acasă, trăiește bine, după lege, dar îndată ce se află înaintea exigențelor Evangheliei – a iubirii gratuite – ce face? Ucide! Adică spune: „Această iubire gratuită nu poate să intre în viața mea!”. Iar dacă mi se prezintă ca fiind iubire gratuită, eu nu pot să-i fac loc în viața mea… Această iubire gratuită pune în criză autosuficiența mea; această iubire gratuită îmi cere socoteală de fraternitatea mea, despre care eu nici măcar nu știu că-i falimentară, pentru că eu nu sunt capabil să fiu un frate…… și, de îndată ce mi se prezintă cineva care mă iubește gratuit, îmi amintește falimentul meu, iar eu îl ucid… Așa vor face cu Isus.

v. 7

7 Atunci regele a fost cuprins de mânie şi, trimiţând armatele sale, i-a ucis pe criminalii aceia, iar cetatea lor a incendiat-o.

Traducerea este nu atât „regele care se mânie” și continuă cu o acțiune de răzbunare, ci regele care rămâne întristat, supărat și este mânios pe rău… Textul e o aluzie nu atât la ceea ce s-a întâmplat în timpul lui Isus, ci după. Deci e un discurs care interesează comunitatea lui Matei, adică distrugerea Ierusalimului. Așadar există motive și cauze precise, istorice…

În textul nostru regele nu pedepsește, nu distruge, ci doar observă răul și se întristează… se mânie pe rău

Regele se mânie înaintea unui inocent prigonit pe nedrept, și a adevărului transformat în minciună, deci refuzat. E acea mânie justă împotriva răului, care în Isus se va transforma în curajul de a întâmpina pătimirea. Cu alte cuvinte, înaintea nedreptății, Dumnezeu, în „supărarea Sa” decide să fie drept și cu cei care sunt nedrepți; și să răspundă răului numai cu binele. Aceasta e alegerea lui Dumnezeu; aceasta e mânia Lui… E curajul lui Dumnezeu… e pasiunea lui Dumnezeu față de adevăr, în favoarea dreptății, adică în favoarea omului, a identității adevărate a omului. Dumnezeu iubește atât de mult omul, încât se simte rău atunci când adevărul și fericirea acestuia sunt refuzate…

Trimite armata Sa și ucide acele persoane asasine și arde orașul… Acest verset este o imagine apocaliptică. În apocalipsa evanghelică, distrugerea este o cale de comuniune… Altfel spus, Dumnezeu distruge răul pentru ca omul păcătos să poată fi reconstituit (refăcut) în demnitatea sa…

Orașul distrus e Babilonul, adică acel oraș care-i simbolul orașului lui Cain, adică al acelui oraș care neagă (refuză) fraternitatea. Și distrugând Babilonul, din nou e posibilă construirea unei relații frățești.

Există o înrudire între Babilon și Ierusalim, dar Ierusalimul – deși a ucis constant profeții – în Biblie va fi figura Ierusalimului ceresc… Totuși versetul ne prezintă o realitate care se aseamănă cu Babilonul

În Apoc. 11,8 se vorbește despre unele orașe, printre care și orașul în care Domnul lor a fost răstignit. Și toate aceste orașe au un singur nume, adică Babilon, cu alte cuvinte sunt comparate cu Babilonul, pentru că e orașul care ucide profeții, care-și construiește o formă proprie de dreptate, pentru că e un oraș care se bazează pe autonomie și autosuficiență… Dar aceste greșeli le face și Ierusalimul… De aceea toți oamenii au nevoie să fie mântuiți. De aceea crucea lui Isus capătă un sens și anume că nu e posibil să ne mântuim singuri, cu propriile puteri.

Așadar versetul nu descrie sfârșitul făgăduinței lui Dumnezeu… nu-i o concluzie, ci e o premisă a unei lucrări mai mari decât cea din trecut… Dacă a existat o criză care-l atinge pe Israel – primul invitat – acum se va întâmpla ceva mai măreț, pentru că momentana autoexcludere a lui Israel face în așa fel încât invitația să se extindă tuturor popoarelor… așteptând ca și Israelul (cf. Rm. 11) să se simtă din nou invitat și printr-o împăcare să ia parte la ospăț.

vv. 8-9

8 Apoi a spus servitorilor săi: «Nunta este pregătită, dar cei chemaţi nu au fost vrednici. 9 Mergeţi, aşadar, la intersecţiile drumurilor şi oricâţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă».

Ospățul e pregătit și se repetă încă o dată: „deja e pregătit. Dar cei chemați nu erau vrednici”, adică nu erau dispuși, disponibili. Nu-i interesa.

Lucrul cel mai teribil pentru Dumnezeu este să afle că ceea ce El face pentru noi, pe noi nu ne interesează… Faptul că pe noi nu ne interesează nici darurile Sale și nici El, ci ne preocupăm mai mult de alte lucruri Îl răvășește pe Domnul!…

Acum urmează creativitatea lui Dumnezeu care-i tânăr, entuziast: atunci El invită servii Săi, dar îmi place să-mi închipui că este El cel care mai întâi face acest gest, să meargă pe ulițe, și să ajungă la răscrucea drumurilor, acesta e un loc real (pentru că intersecțiile sunt punctul de întâlnire între diferitele culturi, popoare și moduri de viață), e unul simbolic (fiind răscrucile vieții personale, acele răscruci unde lumea comună se întâlnește pentru că aici decide cu privire la lucrurile importante ale vieții, sunt răscrucile alegerilor importante din viața noastră, sunt locurile în care un om își alege viitorul)… Aici e omul pe care Isus îl cheamă, aici locuiește acel om pe care Isus merge să-l caute… E locul în care se intersectează inimile umane, unde culturile și modurile diferite de viață se întâlnesc și se măsoară unele cu altele și unde omul face alegerile sale importante de viață. În acest loc trebuie căutat și chemat omul…

În textul paralel din Evanghelia după Luca, Domnul spune „forțați-i să intre”, dar nu-i vorba că El vrea să ne oblige, ci se interesează de noi, de viața și de soarta noastră, ne îngrijește. Deci porunca Sa devine o cerere stăruitoare: „Vă rog, spuneți-le să intre la ospăț”.

v. 10

10 Servitorii aceia au ieşit pe drumuri şi i-au adunat pe toţi pe care i-au găsit, răi şi buni, şi sala de nuntă s-a umplut.

„Ieșiți pe drumuri…”.

Acest Domn care ne cheamă, stă în drum… E un Domn pe care-L întâlnesc pe calea mea, adică acolo unde sunt răscrucile vieții mele, acele locuri în care nici măcar nu știu ce să fac… Domnul locuind în drum… De fapt, aici îi află pe toți și-i convoacă pe toți: „și răii și bunii”. Mai întâi răii… Toți sunt invitați în sala ospățului. Și ea se umple cu oameni de toate felurile… Și așa se realizează visul lui Dumnezeu, ca acea sală să se umple; visul Lui e ca acel mare oraș pe care El îl construiește pentru noi, acea mare sală în care El e prezent, să se umple cu noi. Dumnezeu nu are alte vise… decât să vadă acea sală plină…

vv. 11-13

11 Când a intrat regele ca să-i vadă pe cei invitaţi, a zărit acolo un om care nu era îmbrăcat cu haina de nuntă, 12 şi i-a spus: «Prietene, cum ai intrat aici fără haina de nuntă?» El a amuţit. 13 Atunci regele a zis slujitorilor: «Legaţi-i picioarele şi mâinile şi aruncaţi-l afară în întuneric: acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor.

Scena se schimbă, deoarece textul se referă la comunitatea credincioșilor, la Biserica lui Matei care-i înăuntru

Regele vine și-i privește pe toți cei care-s la ospăț și găsește un om oarecare, care-i fără haina de nuntă. Și-l cheamă prietene, „tovarășe” în mod literar.

Cine e acest om, pe cine reprezintă?

În Ev. după Matei, acest cuvânt „tovarăș”, prieten, îl mai întâlnim de alte trei ori. Întâi, într-un text în care pruncii vorbesc tovarășilor lor și le spun „v-am cântat și nu ați dansat, am cântat de jale și nu ați plâns”… Așa definește Isus lumea din vremea Sa, adică oamenii care nu-s în sintonie cu Evanghelia. Și ce-i Evanghelia? E această veste bună că există o iubire gratuită, o invitație la un ospăț, la un ospăț pregătit gratis… E vorba de acești prunci care nu acceptă invitația.

Apoi noțiunea o aflăm și-n cazul lucrătorilor invitați să lucreze în vie. Sunt lucrătorii care merg să muncească la diferite ceasuri și-n final primesc salariul. Dar sosind cei care au mers primii la muncă, se plâng, vociferează, pentru că primesc același salariu ca și cei care au început să lucreze în ceasul al unsprezecelea… Isus îi spune unuia dintre aceștia „tovarășe, prietene, eu nu te nedreptățesc”. Încă o dată problema este gratuitatea. Ție ți-am dat salariul cu care ne-am înțeles, dar Eu nu-i pot da și lui același salariu? Pentru că el contează pentru Mine ca persoană și nu în baza a ceea ce are… sau a ceea ce a făcut… Se vede gratuitatea recompensei.

În cel de al treilea text acest cuvânt apare în dialogul dintre Isus și Iuda, în timpul pătimirii. Iuda Îl sărută pe Isus, iar Isus îl numește „tovarăș, prieten… de aceea ai venit?”.

Iuda e figura discipolului care e de acord numai cu cauza lui Isus, cu ideile, cu obiectivele politice, cu efortul de a lucra la un proiect… dar nu-i de acord, nu se unește, nu acceptă persoana lui Isus, nici acea iubire pe care Isus i-o dă, deci nu-L primește pe Domnul.

Așadar, haina de nuntă – pe care acest om nu o are – este tocmai neprimirea, lipsa disponibilității, precum și dezinteresul față de acea Evanghelie care-i vestea bună pentru că-mi vorbește de o iubire gratuită și nu-i vestea bună pentru că-mi dă lucruri sau idei, nu pentru că-i un proiect politic, social, cultural… ci este o oferire a unei iubiri gratuite, care se dăruiește. Aceasta este haina: să acceptăm toate acestea înseamnă, în cazul sfinților, să acceptăm că suntem păcătoși iertați…

A accepta aceste două lucruri înseamnă a accepta Evanghelia! A nu le accepta înseamnă a face experiența că suntem afară, în întuneric, unde am văzut binele, am văzut Evanghelia, dar nu am primit-o.

Este chinul (tortura) omului care înțelege că această Evanghelie e bună, dar care e de părerea că Evanghelia nu-i pentru el… „Nu-mi aparține, nu mă privește… Poate n-o merit… Nu sunt destul de bun ca să mă las iubit de acest Dumnezeu…”. Ce trist este să spui așa…

Cu privire la v. 13 se pare că trebuie să-l interpretăm ca fiind o condamnare… Dar nu-i vorba de o condamnare, ci de un fel de explicație, o tălmăcire, adică o revelație a unei situații existente. Cu alte cuvinte, un om care se află în această postură, e afară… Adică Evanghelia revelează o situație care-i negativă. De fapt ne spune că acest om este unul închis în sine. Formal, se află în interiorul sălii ospățului. Dar, în realitate este în afara ei. Așadar versetul nu exprimă o condamnare, ci o revelație, adică ni se spune că aceasta e situația unui astfel de om. Căci nu cred că regele, care dorea ca toți să fie înăuntru, acum ar vrea să-l alunge pe acest om… Pentru că haina despre care se vorbea nu înseamnă că omul ar trebui să și-o cumpere pentru a putea intra la ospăț… ci haina e această disponibilitate de a primi și a trăi iubirea Domnului.

Și e o invitație în timpul prezent, adresată tuturor celor care astăzi se află înaintea Evangheliei și nu află nimic interesant sau consideră că Evanghelia e frumoasă, dar „Nu-i pentru mine”.

Vorbesc despre timpul prezent. În acest text Evanghelia nu vorbește de condamnarea la iad, ci despre prezent. Evanghelia este aceasta și e pentru tine. E pentru tine tocmai pentru că simți că nu o meriți… Condamnarea apare dacă tu te dai înapoi, dacă dai voce în interiorul tău glasului autosuficienței…

v. 14

14 Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi»”.

Expresia se referă la alegerea posibilă (și nu reală): de acceptare a invitației lui Dumnezeu adresată tuturor – toți sunt chemați – și răspunsul momentan al omului, care ne arată că numai puțini o aleg… Dar e o stare tranzitorie, căci până la urmă toți vor intra la ospăț… Deci ne cheamă la seriozitate: sunt disponibil, accept invitația Domnului la ospăț?

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Ioan Moldovan și Gabriela Neag