Matei 23,13-39

Fil. 3, 7-14

La începutul cap. 3, Pavel se laudă, în plan uman, cu evlavia sa, dar în viață, i se întâmplă ceva care-i tulbură și răscolește viața umană și spirituală.

Să ne amintim de convertirea lui Pavel! Toți – și toate persoanele evlavioase – suntem chemați să ne convertim după modelul lui Pavel, care spunea că era „perfect în respectarea legii”. Mai bun de atât nu putea fi. Dar, mai apoi, adaugă faptul că toate acestea, care erau un câștig pentru el, le-a considerat o pierdere (un gunoi) înaintea măreției cunoașterii lui Cristos Isus, „Domnul meu”. Cu alte cuvinte, Pavel a fost cucerit de Isus Cristos.

Ce i s-a întâmplat lui Pavel? Exact ceea ce i s-a întâmplat Primei biserici din Ierusalim, alcătuită în totalitate din evrei, care L-au descoperit pe Mesia. E biserica, maică a noastră a tuturor – biserica iudeo-creștină – care a descoperit că, în Isus, se împlinesc toate făgăduințele lui Dumnezeu din VT… Poporul ales e unul singur, celelalte sunt ne-popoare: poporul ales este Israel; acesta conștientizează iubirea lui Dumnezeu față de el, iar Pavel înțelege că această cunoaștere a iubirii lui Dumnezeu față de poporul Său, împreună cu făgăduințele pe care Dumnezeu le-a făcut, în Isus, află împlinirea ei.

În Pavel, avem o trecere radicală, care e convertirea la Cristos, și care este Noua alianță, la care toți suntem chemați.

Această alianță nouă constă din iubire, din darul Spiritului, care ne ajută să trăim nu în baza legii, a violenței legii, a încălcării legii (care-i tot o violență) sau a respectării legii, pentru a ne simți buni și, astfel, a exercita o violență religioasă, ci – fără a fonda nicio altă religie – să trăim realitatea noastră de oameni și să respectăm Cuvântul în baza principiului iubirii față de o Persoană care-i Domnul Isus, Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

Am lecturat versetele din Scrisoarea către Filipeni, căci acum vom citi cele șapte vai-uri adresate de Isus cărturarilor și fariseilor.

Pavel este cărturar și fariseu. E cărturar, pentru că e un bun teolog; cunoaște foarte bine Biblia și nu se mulțumește doar să o cunoască, ci o aplică (o trăiește) în totalitate în viața sa.

Cărturarii și fariseii nu sunt identici cu acei evrei care existau în vremea lui Isus: nu doar lor li se adresează evanghelistul, căci Matei scrie Bisericii, deci ni se adresează și nouă, denunțând acea formă a ipocriziei religioase, care-i greu de descoperit. Mă explic mai bine, apoi vom comenta versetele…

Noi putem săvârși răul în două feluri: cel dintâi este a încălca (a nu respecta) lucrurile drepte. În acest caz, toți ne avertizează că suntem răi, iar noi suntem convinși că suntem păcătoși, deci căutăm să ne convertim… Acesta e răul banal, datorat încălcărilor legilor, dar e un rău real. Apoi avem un alt tip de rău, mai subtil, care se maschează (se acoperă) cu respectarea legii. Spre exemplu: violența pe care o exerciți față de alții prin propria ta justiție, prin propria ta respectare a legii, prin modul tău de a fi bun, care îi strivește pe toți ceilalți, este un păcat mult mai mare decât încălcările legilor… Pentru că în acest fel tu îl ucizi pe celălalt în ființa lui de frate, te ucizi pe tine ca fiu, și-ți creezi acea autosuficiență religioasă care devine violență pură… Dar atât de sacră și de bine justificată (argumentată), încât nici nu-ți dai seama că e o violență… Ți se pare că faci lucruri zeloase…

Fiecare respectare a legii – și-i just să respectăm legea – care nu-i motivată, ghidată de iubire, este dictată de acest spirit de ipocrizie și de violență. Iar Evanghelia ni se adresează, denunțând această fățărnicie.

Se citește Mt. 23, 13-39

13 Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Voi închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor: nici voi nu intraţi şi nici pe cei care ar voi să intre nu-i lăsaţi să intre. 14 Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi. Voi mâncaţi casele văduvelor şi vă rugaţi îndelung cu prefăcătorie. Pentru aceasta veţi primi o condamnare mai aspră. 15 Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Voi străbateţi marea şi uscatul ca să faceţi măcar un prozelit şi când l-aţi găsit, îl sortiţi iadului, de două ori mai mult ca voi. 16 Vai vouă, călăuze oarbe care ziceţi: «Dacă cineva jură pe templu, nu-i nimic; dar dacă cineva jură pe aurul templului este obligat». 17 Proşti şi orbi! Ce este mai mare: aurul sau templul care sfinţeşte aurul? 18 Şi: «Dacă cineva jură pe altar, nu-i nimic; dar dacă cineva jură pe darul de pe el, este obligat». 19Orbilor! Ce este mai mare: darul sau altarul care sfinţeşte darul? 20 Aşadar, cine jură pe altar jură pe el şi pe tot ce se află pe el. 21 Iar cine jură pe templu, jură pe el şi pe cel care locuieşte în el. 22 Şi cine jură pe cer, jură pe tronul lui Dumnezeu şi pe cel care şade pe el. 23 Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Voi daţi zeciuială din mentă, din mărar şi din chimion, dar lăsaţi la o parte părţile cele mai grele din Lege: dreptatea, îndurarea, credinţa. Acestea trebuia să le faceţi, iar pe acelea să nu le neglijaţi. 24 Călăuze oarbe! Voi strecuraţi ţânţarul, dar înghiţiţi cămila. 25 Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Voi curăţaţi exteriorul paharului şi al farfuriei, dar în interior sunt pline de jaf şi necumpătare. 26 Fariseu orb! Curăţă mai întâi interiorul paharului ca să devină curat şi exteriorul lui. 27 Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Vă asemănaţi cu mormintele văruite care apar pe dinafară frumoase, dar în interior sunt pline cu oase de morţi şi cu toată putreziciunea. 28 Tot aşa şi voi, pe dinafară păreţi drepţi înaintea oamenilor, dar înăuntru sunteţi plini de ipocrizie şi nelegiuire. 29 Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Voi zidiţi mormintele profeţilor şi împodobiţi monumentele drepţilor 30 şi spuneţi: «Dacă am fi trăit în zilele părinţilor noştri, n-am fi fost complici cu ei la vărsarea sângelui profeţilor». 31 Astfel voi înşivă daţi mărturie împotriva voastră că sunteţi fiii celor ce au ucis profeţii! 32 Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri. 33 Şerpilor, pui de vipere! Cum veţi scăpa de condamnarea la iad? 34 Iată, tocmai de aceea trimit la voi profeţi, înţelepţi şi cărturari. Pe unii dintre ei îi veţi ucide şi îi veţi răstigni, pe alţii îi veţi biciui în sinagogile voastre şi îi veţi persecuta din cetate în cetate, 35 ca să cadă asupra voastră tot sângele nevinovat vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel cel drept, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi ucis între sanctuar şi altar. 36Adevăr vă spun: toate acestea vor veni peste această generaţie. 37 Ierusalime, Ierusalime, care omori profeţii şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi, aşa cum găina îşi adună puii sub aripi, şi n-ai voit! 38 Iată, casa voastră va fi lăsată pustie. 39 Căci vă spun: nu mă veţi mai vedea de acum până când veţi zice: Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului„.

Câteva observații despre aceste versete…

Să fim atenți că am putea interpreta incorect aceste versete – și de multe ori se întâmplă așa – exprimând un rechizitoriu (o acuzație și o condamnare) anti-iudaic, împotriva cărturarilor și a fariseilor ipocriți. Astfel, noi ne simțim cu conștiința împăcată… În realitate, versetele nu sunt un rechizitoriu anti-iudaic, ci un discurs ținut de Isus (care-I evreu), scris de Matei (care-i tot un evreu) și adresat unei comunități iudeo-creștine. Așadar, aceste versete sunt pentru noi, creștinii. Deci este un text împotriva ipocriziei noastre…

Acest discurs acuzator a început în primele 12 versete ale acestui capitol – am aflat în cateheze anterioară – subliniindu-se că răul radical al fariseului este cel de a fi ipocrit. Ipocritul este cel care recită, spune cuvântul, dar nu-l împlinește; este un actor și nu un împlinitor al cuvântului… Separarea (disocierea) între a spune și a face este acea despărțire care distruge omul, făcând ca fiecare cuvânt să fie o minciună, chiar și cuvintele adevărate, pentru că nu corespund unui fapt real.

După ce a denunțat toate acestea în primele 12 versete, acum avem un rechizitoriu alcătuit din șapte vai-uri, până la v. 32, care concluzionează acest discurs, notând că am umplut „măsura părinților noștri”…

Versetele sunt un rechizitoriu judecătoresc: mai întâi avem acuzațiile „vai de tine care ai făcut aceasta și cealaltă…”. Deci, ce ți se întâmplă? Imediat avem condamnarea, care rămâne în suspans (suspendată, nesigură) până la sfârșit… Iar condamnarea este: „Nu Mă veți mai vedea, [pentru că niciodată nu M-ați văzut…], până când nu Mă veți recunoaște”. Adică până când nu se va sfârși fățărnicia, voi nu Mă veți vedea. Iar casa voastră va rămâne goală, fără Domnul ei, fără Mesia. Pentru că nu-L căutați pe Mesia, ci cu totul altceva…

Să explicăm fiecare din cele șapte vai-uri, iar apoi după rechizitoriu, să vedem care-i judecata (sentința) finală.

Să ținem cont că aceste versete sunt așezate exact înaintea povestirii pătimirii Domnului. De fapt, toate acest vai-uri vor cădea (se vor răsfrânge) asupra lui Isus cel răstignit.

Primul vai

vv. 13-14

13 Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Voi închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor: nici voi nu intraţi şi nici pe cei care ar voi să intre nu-i lăsaţi să intre. 14 Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi. Voi mâncaţi casele văduvelor şi vă rugaţi îndelung cu prefăcătorie. Pentru aceasta veţi primi o condamnare mai aspră.

Primul lucru care ne impresionează în aceste versete este tonul dur pe care-l folosește Isus: El, care-I blând și smerit cu inima, pronunță anateme și vai-uri… În trecut am explicat însemnătatea acestor vai-uri profetice, ele denunță răul ca fiind un rău. Aceste vai-uri sunt precum vorbele unei mame care spune: „vai de tine dacă te lovește o mașină”. Aceste vorbe nu sunt o amenințare, ci te avertizează cu privire la răul pe care ți-l faci singur.

Și-i important să spunem că răul e un rău, să-i spunem „vai” răului.

Noi preferăm să fim mai împăciuitori și să zicem: „Nu-i prea rău… nu-i nici prea bine”… Însă, nu! Trebuie să spunem că răul e un rău și ne face rău. Iar binele este bine!

A nu deosebi răul de bine, este răul maxim. Înseamnă că niciodată nu ne comportăm precum un om liber, ci înfăptuim la întâmplare ceea ce ne iese înainte…

E important să vorbim rău despre rău, subliniind că răul e un rău!

În textul nostru, Isus vorbește rău despre un rău radical: ipocrizia.

Ipocrizia înseamnă contradicția între ceea ce spui și ceea ce faci, fapt pentru care tu nu realizezi în viața ta ceea ce ești (nu-ți împlinești identitatea), ci dai numai o aparență a ta.

În tragedia greacă, ipocritul este reprezentat de dirijorul corului, indicând masca principală care interpretează rolul protagonistului. Dar e o mască… Iar viața sa este cu totul altceva. Înseamnă a limita viața proprie la o mască recitată, care nu corespunde cu propria viață…

Această incongruență dintre felul în care te prezinți și ceea ce tu în realitate ești, este răul radical, căci tu nu ești ceea ce ești. Pentru că omul este chemat să realizeze în viața sa, în relațiile sale, exact ceea ce este: fiul lui Dumnezeu. Dacă nu realizează această identitate, își falimentează viața, deci se păgubește pe sine și-i distruge și pe alții.

Această ipocrizie este „a cărturarilor și a fariseilor”. Cărturarii sunt cei care știu, teologii; fariseii sunt cei care fac, împlinesc… Așadar, există o cunoaștere (o teorie) și o practică (o acționare); ambele sunt ipocrite… O cunoaștere și o acționare care sunt fără valoare, moarte; o cunoaștere și o practică dar care sunt false, pentru că urmăresc doar aparența, să apară bine… În zilele noastre, înțelegem foarte bine acest adevăr… Cultura noastră se bazează în totalitate pe aparență (pe înfățișarea exterioară)… Ipocrizia este sistemul, iar idolatria este forma ipocriziei, e cultul imaginii… Iar realitatea – persoana – nu mai contează deloc… Această situație ne privește, căci o experimentăm pe pielea noastră.

Primul lucru care i se întâmplă omului – când trăiește fățarnic – este faptul că „nu intră în Împărăția cerurilor”. Pentru că Împărăția este pentru fii, pentru cei care trăiesc ca frații, nu pentru ipocriți.

Așadar, ipocritul se dezice de ceea ce este: este fiu, dar nu trăiește ca fiu. Deci nu intră în Împărăție, adică nu trăiește asemenea unui fiu. Apoi, fățarnicul îi împiedică și pe alții să intre în multe feluri… Spre exemplu, am văzut în cateheza anterioară, ipocritul pune greutăți de nesuportat pe umerii altora, cum ar fi: provocarea, concurența, cine apare mai bine… Și astfel, noi și cei din jur ne pierdem întreaga viață în concurență și-n aparență…

În zilele noastre, înțelegem și mai bine răul ipocriziei: când vorbim de lipsa autenticității raporturilor la locul de muncă, în societate, în politică și în economie, ne referim la ceva precis…

Al doilea vai

v. 15

15 Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Voi străbateţi marea şi uscatul ca să faceţi măcar un prozelit şi când l-aţi găsit, îl sortiţi iadului, de două ori mai mult ca voi.

Isus vorbește despre acea ipocrizie care devine un zel religios.

Cât zel religios este dictat, motivat, inspirat de iubirea față de aproapele, la fel ca în cazul lui Pavel, care merge spre toți, pentru că Dumnezeu îi iubește pe toți, și cât zel, în schimb, este inspirat de setea după putere, de dorința de a avea discipoli mai mulți, de a conta mai mult, de a fi mai puternici, mai relevanți, de a controla totul… Cât zel este stârnit de violența posesivă, de dorința de a avea tot mai mulți discipoli, de dorința de a avea putere, prestigiu…

Adevăratul creștin nu-i interesat de prestigiu, căci Isus pe cruce nu avea mare prestigiu.

Vrem să spunem că există o violență care se maschează în zel, care-i cel mai rău tip de violență. E adevărat că adună mulți prozeliți, dar aceștia sunt dubluri ai fiilor gheenei. Cu alte cuvinte, creezi sclavi de ai tăi, nu persoane libere…

În lume există mult zel de acest fel…

Al treilea vai

vv. 16-22

16 Vai vouă, călăuze oarbe care ziceţi: «Dacă cineva jură pe templu, nu-i nimic; dar dacă cineva jură pe aurul templului este obligat». 17 Proşti şi orbi! Ce este mai mare: aurul sau templul care sfinţeşte aurul? 18 Şi: «Dacă cineva jură pe altar, nu-i nimic; dar dacă cineva jură pe darul de pe el, este obligat». 19Orbilor! Ce este mai mare: darul sau altarul care sfinţeşte darul? 20 Aşadar, cine jură pe altar jură pe el şi pe tot ce se află pe el. 21 Iar cine jură pe templu, jură pe el şi pe cel care locuieşte în el. 22 Şi cine jură pe cer, jură pe tronul lui Dumnezeu şi pe cel care şade pe el.

În cadrul acestui vai se vorbește de trei ori despre „orbire”: ipocrizia ne orbește. Mai mult, în aceste versete, în loc să spună ipocrit, Isus spune „orb”. Ipocritul este orb, pentru că nu vede realitatea și nici nu-l interesează. Pe el îl interesează doar imaginea sa și profitul său… Fapt pentru care nu-l interesează Dumnezeu, Templul – care-i simbolul lui Dumnezeu – ci aurul care-i în Templu; acest aur îl interesează enorm de mult… Nu-l interesează atât altarul – simbol al lui Dumnezeu – ci oferta care-i pe altar și pe care și el o poate mânca… Cu alte cuvinte, fățarnicul este o persoană care, în toate lucrurile, caută propriul său avantaj. Un astfel de om este orb, căci nu-l vede pe cel de lângă el, nu vede relația, nu vede posibilitatea iubirii și nu-L vede nici pe Dumnezeu. În fond, egoismul ne orbește și nu iubirea. Iar ipocrizia este această formă de egoism, care în toate lucrurile ne face să urmărim doar profitul nostru și nimic mai mult… până când ajungem să răsturnăm realitatea, adică banii devin mai importanți decât Dumnezeu. Oare nu este așa astăzi?

Al patrulea vai

vv. 23-24

23 Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Voi daţi zeciuială din mentă, din mărar şi din chimion, dar lăsaţi la o parte părţile cele mai grele din Lege: dreptatea, îndurarea, credinţa. Acestea trebuia să le faceţi, iar pe acelea să nu le neglijaţi. 24 Călăuze oarbe! Voi strecuraţi ţânţarul, dar înghiţiţi cămila.

Acest vai nou al ipocriziei este acea fățărnicie care se exprimă în legalism. Un legalism fidel, atent să respecte multe lucruri mărunte (rituri), dar care uită de lucrurile esențiale: uită dreptatea, mila și fidelitatea. Este acel legalism care distruge substanța (nucleul) legii, care-i iubirea. Prin toate respectările legii care nu sunt inspirate de iubire, eu urmăresc doar să respect norma, regula, dar numai pentru că obțin un profit, căci dacă nu, nu le respect…

În zilele noastre am putea să elogiem cărturarii și fariseii din vremea lui Isus, căci erau serioși… spre exemplu, Pavel…

Astăzi nu suntem pândiți de pericolul respectării legii, ci de un pericol exact opus: legea supremă este ceea ce mă interesează pe mine, și atât. Cel puțin în vremea aceea aveau unele legi destul de bune… Spre exemplu, a plăti zeciuiala era drept și era modul lor de a plăti taxele, impozitele… Greșeala lor era că ei erau fideli în aspectele minore ale legii, dar nu în cele importante. Dar, cel puțin, erau riguroși, determinați: și-i important să respectăm dreptatea socială, să fim stăpânii faptelor noastre, să avem norme…

Pentru Evanghelia după Matei, „nelegiuirea, sacrilegiul, răutatea” sunt definite ca anomie, adică a fi fără lege, a face la întâmplare tot ceea ce-mi trece prin cap, tot ceea ce-mi place și ce cred… Un astfel de comportament indică faptul că încă nu s-a ajuns la nivelul uman. Cine se comportă astfel înseamnă că a decăzut la nivelul animalului… Totuși, când omul ajunge să respecte cu mult zel legile mici, i se spune: „Fii atent că există norma supremă, care-i iubirea. Deci, vai de tine dacă „strecuri țânțarul și dai pe gât cămila” (v. 24)… adică ești atent la lucrurile mărunte din lege, dar le uiți pe cele importante.

Am elogiat fariseul, pentru că are o mică atenție în respectarea legii, iar dacă un om iubește, este atent față de aproapele… În schimb, egoistul nu-i atent la nimeni și la nimic, ci doar la sine. Deci este orb. În zilele noastre egoismul este propovăduit și practicat…

Al cincilea vai

vv. 25-26

25 Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Voi curăţaţi exteriorul paharului şi al farfuriei, dar în interior sunt pline de jaf şi necumpătare. 26 Fariseu orb! Curăţă mai întâi interiorul paharului ca să devină curat şi exteriorul lui.

Se repetă cuvântul „orb”. Este orbirea care face să avem un exterior ireproșabil, perfect: totul în pas cu moda, totul la locul său, totul în ordine, dar un interior în haos

Ce s-ar întâmpla dacă, atunci când vorbim cu cineva, acesta ne-ar citi gândurile… Ce s-ar întâmpla dacă toate gândurile pe care le avem, atunci când călătorim, când discutăm cu alții, ar fi transparente? Atunci când exteriorul va fi ca interiorul, vom avea Împărăția lui Dumnezeu. În exterior totul e perfect, dar în interior… în aceste versete se spune că-i „răpire și lăcomie”. Interiorul este încercarea de a-l prinde în capcană, de a-l înșela pe celălalt și a-l ține sub control, pentru a ne folosi de el după bunul plac… Exteriorul poate fi ireproșabil. Mai mult, cu cât exteriorul e mai perfect, cu atât mai bine ne reușește să ne folosim de aproapele…

Așadar, să înțelegem felul în care, în noi, pot viețui fariseul și cărturarul, la un nivel perfecționat

Al șaselea vai

vv. 27-28

27 Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Vă asemănaţi cu mormintele văruite care apar pe dinafară frumoase, dar în interior sunt pline cu oase de morţi şi cu toată putreziciunea. 28 Tot aşa şi voi, pe dinafară păreţi drepţi înaintea oamenilor, dar înăuntru sunteţi plini de ipocrizie şi nelegiuire.

Metafora mormintelor este cea mai explicită, apoi va fi explicată și mai bine…

Ipocritul – fariseul – este omul mort în interior, este masca funebră a lui însuși, dar frumos văruită. Cu alte cuvinte, masca are un exterior perfect, dar un interior plin de moarte, de putregai, de ipocrizie de răutate (nelegiuire), și totuși, apare cu o dreptate exterioară perfectă.

Ce înseamnă?

În zilele noastre, în viața de zi cu zi, multe comportamente drepte pe care ni le însușim, izvorăsc din ipocrizie. Cu alte cuvinte, la violența care există ori o exprimăm maltratându-i pe alții, dar în acest caz noi suntem sărăcuții prostuți; ori o exprimăm străduindu-ne să demonstrăm că alții sunt prostuți, iar noi ne comportăm bine… Însă tocmai astfel îi ucidem prin comportamentul nostru bun.

Să ne gândim dacă în spatele comportamentului nostru bun nu stă ceva similar. Proba este mânia pe care o simte Iona atunci când Dumnezeu îi iartă pe ceilalți care au făcut răul. Iona spune că acțiunea Domnului nu-i justă și că-i mai bine să moară, dacă Dumnezeu judecă astfel… Apoi faptul că nu suportăm persoanele care greșesc, oamenii negativi… este pentru a sublinia propria dreptate… Un om – în timp ce-l critică pe celălalt – nu-i pasă că el îl critică, ci dorește doar să se laude pe sine, care se comportă în mod diferit… Este precum Marta, care-L atenționează pe Isus: „Nu vezi că Maria stă și nu face nimic? Ceart-o!”. De fapt, dorea să spună: „Laudă-mă pe mine, pe Marta”. De aceea eu lucrez, pentru a fi lăudată, deci doar din ipocrizie.

Aceste lucruri există, dar nu trebuie să ne îngrijorăm prea tare… Îngrijorarea majoră ar trebui să o avem dacă nu le-am vedea.

Altfel spus, aceste versete tratează ipocrizia, pentru a ne arăta lucrurile care sunt în interiorul nostru și, astfel să înțelegem că Isus a murit pentru noi și, deci, să cunoaștem ce înseamnă să fim mântuiți și că avem nevoie să fim miluiți…

Toleranța creștină nu-i fondată pe principii umane, care spun: „Trebuie să suportăm toate și pe toți”, ci-i întemeiată mult mai profund, pe cunoașterea răului prezent în toți și a harului destinat tuturor.

Al șaptelea vai

vv. 29-34

29 Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Voi zidiţi mormintele profeţilor şi împodobiţi monumentele drepţilor 30 şi spuneţi: «Dacă am fi trăit în zilele părinţilor noştri, n-am fi fost complici cu ei la vărsarea sângelui profeţilor». 31 Astfel voi înşivă daţi mărturie împotriva voastră că sunteţi fiii celor ce au ucis profeţii! 32 Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri. 33 Şerpilor, pui de vipere! Cum veţi scăpa de condamnarea la iad? 34 Iată, tocmai de aceea trimit la voi profeţi, înţelepţi şi cărturari. Pe unii dintre ei îi veţi ucide şi îi veţi răstigni, pe alţii îi veţi biciui în sinagogile voastre şi îi veţi persecuta din cetate în cetate,

Ultimul vai privește soarta profeților…

Cine este profetul? Este cel care în timp ce trăiește, trebuie ucis cu orice preț și nu trebuie ascultat, astfel încât îți însușești moștenirea. Iar când a murit, îi faci un mormânt, un monument frumos, îți însușești cuvintele sale, care-ți folosesc pentru a ucide profeții care au urmat după el… Aceasta este istoria constantă a profeților…

Profetul este cel care vestește cuvântul lui Dumnezeu despre lume, despre realitate, adică demască violența. Și-i clar că nimeni nu dorește să recunoască această violență. Atunci ce-i de făcut? Evanghelistul face un calcul, cel de a recunoaște prezența violenței în părinții noștri, care au ucis profeții. Iar noi construim mormintele profeților pentru a ne disocia de părinții noștri. Dar în timp ce facem mormintele profeților, îi ucidem pe profeții actuali, iar fiii noștri se vor disocia de noi, spunând: „Noi nu suntem precum părinții noștri”.

Când se întrerupe lanțul acestei disocieri doar aparente? Mă refer la faptul că toți îi ucidem pe profeți, dar fiecare ne scuzăm că nu noi am omorâm profeții uciși de părinții noștri… Acest mecanism se încheie atunci când fiecare recunoaște personal că „eu sunt cel care ucid profetul”, „eu sunt cel care nu vreau să ascult adevărul”.

Când înțeleg că eu ucid profetul? Numai atunci când îmi recunosc vina! Când descopăr în mine violența împotriva profetului și voința de a nu mă schimba, pentru că vreau să-mi justific comportamentul și ideile, cu orice preț… Numai acum se sfârșește violența… nu înainte.

Cunoaștem formele de a se căi pentru păcatele istoriei… E just să ne căim pentru cruciade, pentru războiul împotriva strigoaicelor, sau uciderea lui Galileo Galilei! Dar ar fi bine ca și laicii să se căiască de păcatele lor, care nu sunt mai mici, căci toți suntem la fel… Însă, mai mult decât a ne căi de păcatele altora, trebuie să mă căiesc de păcatele pe care le săvârșesc eu astăzi! Să ne gândim la felul în care sunt tratate femeile, la starea în care trăiește lumea în sudul mapamondului… la societatea bazată doar pe imagine, pe aparențe, în care nu mai este importantă viața… destructurarea tuturor lucrurilor… Ce rol am eu în toate acestea? Și în ce fel sunt manipulat?

Profeții, care au venit înainte de mine, trebuie să mă determine să reflectez asupra a ceea ce mi se întâmplă mie acum… adică asupra răului și a violenței care sunt prezente și acum sporesc în mine. De ce? Pentru că eu „umplu măsura părinților mei”. Altfel spus, ce se întâmplă: la versetul 36 vedem că „Acestei generații i se va cere socoteală de tot sângele și de nedreptățile anterioare”.

Cuvintele „acest neam, această generație” se referă mereu la generația prezentă! Așadar, neamul din prezent are pe umerii săi întreaga acumulare a violenței și nedreptăților săvârșite de generațiile anterioare. Și generația prezentă continuă să săvârșească violență, până când nu descoperă jocul malefic, drăcesc pe care-l joacă și până când nu decide să nu-l mai practice… Și, până când generația din prezent nu descoperă că face jocul violent al înaintașilor, tot umple măsura… adică, continuă să umple cu violență, până când va fi plină măsura…

În societatea noastră, azi, putem vedea că e plină măsura violenței, a nedreptății, a ipocriziei…

vv. 35-36

35 ca să cadă asupra voastră tot sângele nevinovat vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel cel drept, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi ucis între sanctuar şi altar. 36 Adevăr vă spun: toate acestea vor veni peste această generaţie.

Sângele dreptului, de la Abel, până la ultimul drept, cade peste această generație.

În acest text, Isus le vorbește ucenicilor Săi, celor din vremea Sa. Evanghelistul Matei le predică „alor săi”, celor care au trăit la 40 de ani după Isus, apoi Evanghelia o citim astăzi pentru noi, cei din vremea noastră, după 2000 de ani… Iar observația: „Sângele tuturor drepților cade peste noi, care săvârșim violența”, e mereu valabilă…

Sângele drepților cade peste noi, dar ca mântuire a noastră, la fel ca sângele lui Cristos… Poporul a cerut: „Să cadă peste noi sângele dreptului”. Da! Acest sânge cade peste noi. Cu alte cuvinte, toți săracii lumii, toți cei care îndură violență, sunt cei care ne mântuiesc și-n zilele noastre. Pentru că noi înfăptuim violența, dar ei o duc pe umerii lor… Răul făcut de noi, îl plătesc ei. Deci, ei sunt Domnul nostru răstignit, mereu prezent în istorie cu semnul Său. Până când nu-L recunoaștem și nu spunem: „Binecuvântat să fie acel blestemat!… adică acel emigrant care vine la noi, acel nenorocit, pe care eu vreau să-l elimin”… Până când nu spun: „Binecuvântat să fie cel care vine – recunoscând în acel sărman vizita Domnului – casa mea rămâne goală”… De fapt, eu continui să ucid, și încă nu am înțeles că deja am ucis și că aș fi mântuit, numai pentru că acel sânge mă mântuiește… Prin urmare, încă sunt în afara mântuirii…

Aceasta este istoria constantă a dreptului. Întreaga istorie este istoria dreptului care suferă nedreptatea… Și o îndură până în momentul în care eu o descopăr. În acel moment se sfârșește violența mea și încep să prindă viață raporturile frățești și astfel începe noul popor, comunitatea creștină.

Însă această muncă nu se face odată pentru totdeauna, ci eu trebuie să descopăr violența prezentă acum în mine… Dacă nu, înseamnă că mă folosesc de creștinism pentru a ucide mai întâi evreii, apoi musulmanii, apoi cei din alte secte creștine, apoi laicii, apoi necredincioșii… și apoi pentru a-i ucide și pe cei din interiorul Bisericii care-mi spun că nu trebuie să mă comport așa… Cu alte cuvinte, răul mereu se deghizează (se maschează), până când nu-l recunosc…

Aceste versete sunt împotriva deghizării (travestirii) răului, căci ne prezintă șapte vai-uri… Dacă ne-ar fi prezentat unul sau două vai-uri, poate că le-am fi trecut cu vederea, dar numărul șapte indică infinitul.

Eu sunt chemat să descopăr că în istorie există un joc al răului și al violenței, care trebuie să fie demascate. Și-i acel joc pe care l-au inventat și dus înainte părinții noștri, l-au făcut fiii lor și-l jucăm și noi, nepoții lor… și-l vor face și nepoții noștri. Acest joc încetează atunci când un om schimbă jocul și înțelege sângele drepților care-l mântuiește… Și atunci adoră acest sânge… Și atunci este mântuit și el.

Aceasta este judecata, e crucea! E crucea dreptului care-i mântuiește pe toți!

În acest text, ne aflăm în ziua imediat înaintea pătimirii Domnului, înaintea Cinei celei de taină și a prinderii lui Isus în grădină. Așadar, întreaga violență și faptul că Dreptul ia asupra Sa răul lumii se adeverește în această generație, în pătimirea lui Isus. Și această pătimire continuă în istorie.

Iar credinciosul este omul care vede semnul Fiului omului – pătimirea Sa – ca locul revelației lipsei de sens a răului (și descoperă răul prezent în sine) și al binelui maxim al lui Dumnezeu care ia răul asupra Sa și astăzi, în istorie, în frații Săi, în profeți, în drepți…

v. 37

37 Ierusalime, Ierusalime, care omori profeţii şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi, aşa cum găina îşi adună puii sub aripi, şi n-ai voit!

După rechizitoriu, s-ar părea că urmează sentința: „Acum vei cădea, Ierusalime”, însă, în textul paralel, Luca adaugă faptul că Isus, văzând orașul, a plâns peste Ierusalim. A plâns pentru răul pe care Ierusalimul și-l cauzează tocmai refuzându-L pe Mesia, și nu a plâns din cauza răului pe care I-l fac lui, răstignindu-L pe cruce…

În acest verset, ni se revelează întreaga duioșie a lui Dumnezeu și a profetului față de poporul Său – care ucide profeții – și spune: „De câte ori am vrut să adun, precum o găină”. Domnul se compară cu o găină, care alături de cea a asinului, sunt cele mai frumoase imagini ale lui Dumnezeu.

Ascendentul găinii, marele vultur, îl aflăm în Deut. 32,11. Mărețul vultur devine în textul nostru umila găină, pentru a indica grija cotidiană și apropierea Domnului față de noi.

Sfântul Augustin spune despre găină: „Omul pricepe că-i maică, chiar dacă nu-i vede fiii, din vocea ei, din poziția penelor, din modul de a se comporta…”. Găina este semnul maternității, al grijii și al duioșiei lui Dumnezeu. Găinii nu-i este teamă nici de vulpe și nici de leu când este vorba să-și apere puii. Și va fi ucisă, la fel ca Isus.

vv. 38-39

38 Iată, casa voastră va fi lăsată pustie. 39 Căci vă spun: nu mă veţi mai vedea de acum până când veţi zice: Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului„.

„Casa voastră vi se lasă pustie”… Acest adevăr se vede în următoarele versete din cap. 24., care ni-L prezintă pe Isus care iese din Templu, iar discipolii-L întreabă „care va fi semnul sosirii Tale și al sfârșitului lumii?”. Isus răspunde că-L vom vedea, atunci când vom spune: „Binecuvântat să fie cel care vine în numele Domnului!”. Aceasta este exclamația spusă de popor și de prunci când a intrat călare pe mânzul asinei, ca Mesia sărac și umil.

Când veți recunoaște în sărac și în umil, în Cel răstignit și în toți răstigniții pe Domnul care vine, atunci Mă veți vedea că Eu vin. Iar casa voastră nu va mai fi goală. Voi Îl veți întâlni pe Domnul, Mesia, mântuirea voastră… Mai înainte, nu! Ci veți continua să trăiți în baza violenței.

Texte utile

Ps. 69; Fil. 3, 1-14; Rm. 11, vorbind de raportul Israel, Biserica, Ap. 2-3, vorbind despre cele șapte Biserici și denunțând diferitele forme de ipocrizie ale bisericilor.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. dr. Adrian Podar