Ps. 44 (45). Psalmul vorbește despre „căsătoria” dintre om și Dumnezeu, despre timpul venirii lui Mesia.

Vom aborda parabola fecioarelor care așteaptă căsătoria. Căsătoria este unirea noastră cu Cristos, iar unirea noastră cu Cristos este ceea ce ne face să fim ceea ce suntem: fii care au darul Spiritului Său și au aceeași iubire a Tatălui. Aceasta e viața veșnică pe care trebuie să o trăim deja aici; o viață care biruie chiar și moartea.

Cap. 25 concluzionează discursul final al lui Isus, ținut cu două zile înainte de patima Sa. Acest capitol e alcătuit din trei parabole graduale: se fac trei pași pentru a ne ajuta să înțelegem un singur lucru fundamental… Dacă vă amintiți, la început discipolii l-au întrebat pe Isus: „Când va veni sfârșitul lumii? Când Te vei întoarce și care e semnul?” În aceste trei parabole, Isus răspunde când se reîntoarce.

Isus se reîntoarce în „acest timp”, adică în timpul vieții noastre. Acesta e sensul pildei celor 10 fecioare. În această viață trebuie să ne procurăm uleiul, care este darul Spiritului. Uleiul care arde în eternitate și semnifică identitatea noastră de fii. Următoarea parabolă este „a talanților”. Ea ne sugerează că trebuie să ne străduim, să depunem efort pentru a cumpăra acest ulei, adică pentru a iubi așa cum suntem iubiți. Apoi ultima parabolă, „a judecății finele”, ne indică semnul în care-L recunoaștem pe Domnul: înfometatul, însetatul, dezbrăcatul, întemnițatul, bolnavul… Adică sunt toate semnele oamenilor care sunt departe de viață și de Dumnezeu. Pentru aceștia Domnul s-a urcat pe cruce pentru a fi recunoscut și iubit. Tocmai iubindu-i pe aceștia – frații Lui mai mici – Îl iubim pe El și cumpărăm uleiul, adică înțelepciunea Spiritului în această viață.

Întregul discurs despre sfârșitul lumii ne cheamă să trăim azi – prezentul – cu iubire față de frați, căci în ei Îl întâlnim pe Domnul și așa trăim darul Spiritului.

Se citește Mt. 25, 1-13

¹ Atunci împărăţia cerurilor va fi asemenea cu zece fecioare, care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. ² Cinci dintre ele erau nechibzuite, iar cinci înţelepte. ³ Cele nechibzuite şi-au luat candelele, dar nu au luat cu ele untdelemn, ⁴ însă cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat untdelemn în vasele lor. ⁵ Întrucât mirele întârzia, au aţipit toate şi au adormit. ⁶ Iar la miezul nopţii s-a auzit un strigăt: «Iată, mirele! Ieşiţi-i în întâmpinare!» ⁷ Atunci s-au sculat toate acele fecioare şi şi-au pregătit candelele. ⁸ Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: «Daţi-ne din untdelemnul vostru căci candelele noastre se sting». ⁹ Dar cele înţelepte au răspuns: «Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă. Mergeţi mai degrabă la cei care vând şi cumpăraţi-vă». ¹⁰ Iar în timp ce ele erau plecate ca să cumpere, a venit mirele. Cele care erau pregătite au intrat cu el în sala de nuntă şi uşa s-a închis. ¹¹ Mai târziu au venit şi celelalte fecioare şi au zis: «Stăpâne, stăpâne, deschide-ne!» ¹² Dar el le-a răspuns: «Adevăr vă spun, nu vă cunosc». ¹³ Vegheaţi, aşadar, pentru că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul!

Parabola vorbește despre căsătorie, despre întâlnirea cu Mirele. Este cea mai frumoasă metaforă a vieții umane.

Viața umană este o logodnă, în întregul ei este un „a merge” în întâmpinarea Mirelui. Scopul vieții nu este falimentul a tot ceea ce este bun și frumos în viață, ci este împlinirea a tot ceea ce dorim, a tot ceea ce-i bun și frumos.

Ce există între viață și moarte? Ce alegem? Un poet spunea „aleg chitara”. Între viață și moarte noi alegem să cântăm iubirea Domnului, iubirea pentru El. Acesta e sensul vieții noastre. Și aceasta este iubirea veșnică și, la urmă, aceasta va fi întâlnirea definitivă.

Creștinul trăiește în această lumină și tot creștinismul este îndreptat spre așteptarea Domnului. Vino, Doamne, Isuse! Spiritul și mireasa spun: „Vino!” Domnul răspunde: „Vin repede”. Aceasta e marea dorință a omului. Dacă nu are această dorință, pentru om e inutil să trăiască.

De ce trăiești, dacă apoi, la sfârșit, te așteaptă numai falimentul a tot ceea ce ai realizat? Tu trăiești pentru a ieși în întâmpinarea Mirelui care vine.

Aceasta va fi tema dominantă în toate parabolele și e tema dominantă a întregii noastre existențe. De ce trăim? Pentru a ieși în întâmpinarea Domnului care vine. Nu pentru a ne falimenta viața.

Pentru a înțelege ce înseamnă parabola, e important să știm cu cine ne identificăm. Când auzim că Isus face unele acțiuni, unii sunt ispitiți să se identifice cu Domnul. Acel om e forte periculos. În cele două parabole ale fariseului și vameșului unii se identifică cu vameșul. Nu! Eu sunt fariseul. Dacă recunosc că sunt fariseu, atunci devin vameș… Așa, eu sunt fecioară nebună. Dacă recunosc că sunt nebună, atunci voi fi prudentă. Deci, în acest text, noi ne identificăm cu fecioarele nebune, astfel încât să nu fim nebuni. Adică trebuie să ne identificăm nebuniile noastre.

v. 1

¹ Atunci împărăţia cerurilor va fi asemenea cu zece fecioare, care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui.

Împărăția cerurilor este văzută în dimensiunea sa finală, care înseamnă întâlnirea cu Mirele. Însă deja întreaga existență pământească este o „ieșire” înaintea Mirelui. Avem o primă ieșire din mamă, pentru a ieși la lumina vieții. Avem o a doua ieșire, care durează întreaga viață: ieșirea din propriul egoism, adică ieșirea din sine către celălalt. La urmă, avem ieșirea (plecarea) definitivă din „maica pământ” pentru a merge în întâmpinarea Domnului.

Și se merge în întâmpinarea Lui cu candele (lămpi). Am tradus cu făclii. Făcliile despre care se vorbește aici nu sunt lămpi cu ulei (nu poți ieși cu lumini pe bază de ulei, căci se sting imediat și nu produc multă lumină; nu sunt lanterne, care produc prea puțină lumină; sunt făclii mari, care dedesubt au un rezervor de petrol, care rezistă la vânt, care durează întreaga noapte și luminează puternic. Se vorbește despre aceste făclii).

Aceste făclii au dedesubt un vas care este important, căci în el se află petrol. Și o făclie fără petrol este doar ceva foarte uns, murdar, care nu folosește la nimic… dar dacă are petrol și e aprinsă, atunci devine lumină.

Noi intrăm în viață și ieșim din viață cu lampa (făclia) noastră. Depinde dacă e aprinsă și dacă are destul petrol. Problema parabolei este în totalitate legată de petrolul care trebuie să fie înăuntrul vasului.

Cuvântul „vas” indică și „trupul”. Altfel spus, sensul vieții noastre este să avem depozitat în trup „uleiul”, adică Spiritul: trupul nostru e templul Spiritului. Și tocmai cu acest spirit mergem în întâmpinarea Domnului.

Domnul e numit Mire. Avem cea mai frumoasă definiție a lui Dumnezeu. Dacă un om vrea să înțeleagă cine e Dumnezeu, să cugete la o relație reușită între un bărbat și o femeie.

Când în Gen. 1,27 se afirmă că Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa – bărbat și femeie – se dorește să se spună că nu femeia sau bărbatul este după asemănarea lui Dumnezeu, ci relația dintre cei doi. Iar relația e iubire, fidelitate, viață, plinătate, bucurie, dar, fecunditate. Acesta e Dumnezeu și de aceea e numit Mire!

Și omul – în totalitatea sa – nu e nimic altceva decât chip al lui Dumnezeu care e Mirele, adică cealaltă parte a omului. Noi suntem creați pentru a ne uni cu Dumnezeu. Și în umanitatea lui Isus, omul și Dumnezeu s-au căsătorit cu adevărat. Fiecare dintre noi e chemat să se unească cu Isus-Fiul și să devină fiu; să aibă același Spirit al Tatălui, viața lui Dumnezeu. Tocmai această unire cu Domnul este sensul vieții noastre.

Omul – creat în ziua a șasea – e chemat să treacă în ziua a șaptea, adică la aceeași viață a lui Dumnezeu.

Tema iubirii dintre Mire și mireasă e constantă în Biblie și o aflăm în profeți (cf. Osea 2,16: „Iată Eu o voi atrage și o voi duce în pustiu și voi vorbi inimii ei”), în Cântarea Cântărilor, loc în care această iubire este cântată de o femeie, adică de omul care-i mireasa lui Dumnezeu. În „Cântare” vedem diferitele forme ale iubirii omului cu Dumnezeu. Apoi în Is. 61 și Ier. 31, dar și-n ultimele două capitole din Apocalipsă, care descriu așteptarea nunții dintre om și Dumnezeu. Isus se definește ca fiind Mirele, Mesia.

E important să înțelegem această imagine care e mult mai mult decât o metaforă: căsătoria nu este o metaforă care exprimă că Dumnezeu e Mirele, ci faptul că cei doi sunt căsătoriți în realitate. Realitatea e unirea dintre om și Dumnezeu. Cealaltă căsătorie (bărbat-femeie) este sacrament, semn eficient în care tu realizezi această unire, această iubire.

Această concepție despre Dumnezeu, care-i diferită de aceea pe care o avem de obicei, ne schimbă stilul de viață. Viața noastră cu adevărat este un cântec prin care să-i cântăm Lui, să-I cântăm cu inima, adică să-L iubim; să-I cântăm cu viața, cu faptele, astfel încât întreaga noastră viață să devină luminoasă cu Spiritul Său. Întreaga noastră viață este o ieșire în întâmpinarea Mirelui.

Însă avem două feluri pentru a-i merge în întâmpinare. A ieși în întâmpinare înseamnă a trăi. De când ne naștem, noi ieșim în întâmpinare.

„Au ieșit în întâmpinarea Mirelui”: viața pare o pornire. Este o ieșire, dar și o terminare. Însă textul vorbește de ceva pozitiv: este un „a ieși” în vederea unei întâlniri. Nu terminăm viața, ci o începem.

vv. 2-4

² Cinci dintre ele erau nechibzuite, iar cinci înţelepte. ³ Cele nechibzuite şi-au luat candelele, dar nu au luat cu ele untdelemn, ⁴ însă cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat untdelemn în vasele lor.

Zece e numărul totalității, numărul comunității: cu alte cuvinte, întreaga omenire iese în întâmpinarea Mirelui, indiferent dacă știe sau nu. Indiferent dacă sunt înțelepți ori nebuni. Toți merg în întâmpinarea Lui. Dar nu-i totuna să fii înțelept ori nebun.

În Evanghelia după Matei – pentru că Matei se adresează credincioșilor – nebunul e acel credincios care spune: Doamne, Doamne, dar nu face voia Tatălui, cea de a-i iubi pe frați. Voia Tatălui e Spiritul Sfânt, e Spiritul Tatălui și al Fiului. Pentru noi, Spiritul Fiului înseamnă să-l iubim pe fratele nostru cu care Isus-Fiul s-a identificat. Iar „înțelept” este acela care construiește după Cuvântul lui Dumnezeu, după cuvântul Fiului care împlinește voia Tatălui.

Toate iau candelele: fiecare se poartă (se duce) pe sine cu propriul trup, dar unii au ulei, și alții nu. Uleiul e Spiritul Sfânt, e iubirea. Fiecare acțiune de-a noastră, împlinită sub influența Spiritului, e o acțiune de iubire, este o acțiune divină și e veșnică. Acesta e uleiul. Fiecare acțiune neîmplinită după spiritul iubirii e o acțiune diabolică, ne separă unii de alții, ne separă de noi înșine, ne ucide. Aceasta este lipsa uleiului. Vasul nostru rămâne un ciob (pământ). Existența noastră, în loc să se transforme în lumină, devine tot mai întunecată. Problema este nu cum merg la întâlnirea finală, ci cum merg în întâmpinarea Domnului încă de pe acum. Merg în întâmpinarea Lui cu înțelepciune sau fără? Cu ulei sau fără?

E interesant că uleiul este în „vase mici”. „Vasul mic” înseamnă ceva care e limitat, însă e capabil să conțină ceva înăuntru. Fără „vasul mic”, uleiul s-ar pierde. „Vasul mic” indică umanitatea noastră, micimea noastră, trupul nostru, măsura noastră umană limitată, dar capabilă să conțină ceva.

„Vasele mici” sunt trupul nostru cu tot ceea ce trăim în trup, în orice moment.

Un moment pentru antici era a șasea parte dintr-o secundă. Un om poate înfăptui un act de iubire într-un moment. Acele mici vase sunt fiecare acel moment pe care l-ai trăit în plinătate, în iubire. Atunci ești plin în totalitate de acest ulei, de acest spirit. Atunci trupul tău e transformat, viața ta e de fiu. Atunci mergi în întâmpinarea Fiului, unit cu El.

Acesta e modul nostru de a ieși, care va fi reluat după, pentru a spune cât e de important. Acum îl lăsăm așa.

v. 5

⁵ Întrucât mirele întârzia, au aţipit toate şi au adormit.

E experiența tuturor și a Bisericii primare, care-L așteptau (El trebuia să vină repede)… însă Domnul întârzie. Domnul sosește întotdeauna târziu: sosește numai la sfârșit.

Această parabolă ne ajută să înțelegem că nu e adevărat că întârzie, căci deja a venit de infinite ori în viața ta, în fiecare clipă, și tu trebuia să-L întâlnești mai dinainte. Deci întârzierea Sa este o istețime divină care ne spune: tu acum preocupă-te să te aprovizionezi cu ulei, adică acum ești chemat să Mă întâlnești zi de zi și să te maturizezi, astfel încât întâlnirea noastră definitivă să fie deplină. Dacă nu, e la fel ca o plantă crescută cu dificultate (fără hrana și lumina necesare), și după terminarea timpului creșterii, e o plantă urâtă.

Însă Domnul vrea ca noi să dezvoltăm în plinătate viața noastră de fii. Iar întârzierea Sa este motivată tocmai de faptul ca noi să creștem până la măsura noastră deplină.

Experimentarea „Întârzierii Domnului” exprimă ceva despre starea de suflet, despre dorință: dacă tu te temi de venirea Domnului, într-un anume fel ai vrea să amâni această venire; dacă tu dorești sosirea Sa, ai impresia că Domnul întârzie, ai vrea să anticipezi sosirea Sa.

De fapt, toți au fost cuprinși de somn… La urmă toți vor dormi definitiv și vor pleca din această viață. Deci, întreaga viață este un „a merge” înaintea Mirelui, iar întâlnirea se întâmplă când am spus „da”-ul definitiv: când am aplecat capul și am dormit definitiv am spus: „Da, viața e terminată și acum va fi întâlnirea cu El”.

Deci, întâlnirea are loc după moarte. Atunci se închide ușa. Iar textul vrea să schimbe lucrurile, deoarece important este ceea ce se face mai înainte de moarte, căci după… ușa se închide.

vv. 6-7

⁶ Iar la miezul nopţii s-a auzit un strigăt: «Iată, mirele! Ieşiţi-i în întâmpinare!» ⁷ Atunci s-au sculat toate acele fecioare şi şi-au pregătit candelele.

Când sosește Mirele? La miezul nopții, atunci când toți dorm. Când suntem morți, nu înseamnă că totul e terminat. Tocmai atunci se petrece întâlnirea: iată Mirele! Ieșiți-I înainte…

Moartea este ieșirea definitivă spre Domnul. Și se întâmplă tocmai în timpul nopții, atunci când omul nu se mai așteaptă la nimic. Dar, nu! Exact atunci se întâmplă lucrul principal al vieții: întâlnirea cu Mirele!

Și „toți s-au deșteptat” este același cuvânt al „învierii”, adică toți înviem. Și înviem pregătind lămpile noastre, adică înviem cu trupurile noastre. Cu ceea ce am avut și am împlinit în viața pământească.

Suntem invitați să mergem în întâmpinarea Aceluia care a venit în întâmpinarea noastră: Dumnezeu care vine. Și El vine de departe, din infinit, și înfăptuiește partea cea mai lungă a drumului. Nouă ni se cere să facem acei puțini pași pe care știm să-i facem înspre El.

Traducerea exactă ar fi: „Iată Mirele! Mergeți la El”. Adică sensul vieții noastre e să-L privim pe El: pe El îl dorim, Îl iubim, El este plinătatea vieții noastre. El e sensul întregii creații. În El, noi aflăm tot ceea ce am putea dori și tot ceea ce nici măcar nu visăm să dorim… Deci: „Privește-L pe El și ieși în întâmpinarea Lui”.

Să vedem rezultatele diferite obținute de cele două categorii de fecioare:

v. 8

⁸ Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: «Daţi-ne din untdelemnul vostru căci candelele noastre se sting».

Cele nebune își dau seama că nu au ulei în făcliile lor, în vasele lor. Trupul lor nu a acumulat (strâns) ulei. Viața lor pământească nu a fost o viață trăită în iubire și spirit, ci o viață închisă în ea însăși, în egoism, deci în totalitate goală, și la urmă obțin ceea ce au făcut. Adică viața noastră o gestionăm noi cu responsabilitatea noastră. Dacă un om a trăit fără iubire, chiar dacă a fost persoana cea mai ambițioasă și prestigioasă de pe pământ (chiar dacă a fost cel mai mare „leu” din lume), se trezește că a adunat numai un ciob, că e gol, fără sens, fără ulei, fără iubire. Se întreabă: „De ce am trăit?”

Atunci își dă seama că făclia sa se stinge, adică are o mică lumină, și spune: „Și eu sunt fiul lui Dumnezeu, pentru că El m-a creat – dar numai pentru aceasta! – căci în toată viața mea am făcut totul pe dos, și n-am făcut nimic valid”.

Textul vrea să înțelegem ce-i bun și valid în această viață, acum. Deci, proiectează-ți cu adevărat viața în sensul: „Privește Mirele și ieși înaintea Lui!”… Privește care e iubirea vieții tale – care dă sens vieții tale – și nu o uita! Și mergi în această direcție și fiecare pas să fie îndreptat către acest scop. Atunci viața ta e luminoasă și te împlinești veșnic, deja acum. Altfel dai faliment. Ești ca o făclie care nu produce lumină și nu folosește la nimic.

Textul subliniază valoarea existenței din prezent, fără a rămâne blocați în trecut. Noi avem rădăcinile în trecut. Și-n credință, noi ne înrădăcinăm în ceva care a fost, fără să „trăim” în viitor. Este clar că Domnul va veni în mod definitiv! Dar importantă e atenția față de prezent: față de Domnul care vine.

v. 9

⁹ Dar cele înţelepte au răspuns: «Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă. Mergeţi mai degrabă la cei care vând şi cumpăraţi-vă».

Acest ulei nimeni nu ni-l poate da. Chiar dacă aceste „înțelepte” sunt bune și ne iubesc, nu ni-l pot da. Ce înseamnă? Nimeni nu poate mânca în locul meu, nimeni nu poate lucra în locul meu, nimeni nu poate iubi în locul meu.

Voi singuri trebuie să faceți aceste lucruri. Căci este identitatea voastră. Nu v-o poate da un altul.

Deci indiferent câtă bunăvoință ar avea, fecioarele înțelepte nu ne pot da… Uleiul trebuie să-l cumpăr eu „de la vânzători”.

Cine sunt vânzătorii de ulei? Cei care ne vând uleiul – Spiritul Sfânt – sunt toți săracii cristoși din lume (cf. pilda judecății finale), toți cei care nu au nimic, cărora le dăm câte-o pomană… Ei sunt aceia care ne vând uleiul. În schimbul puținului pe care noi li-l dăm – care e iubirea noastră – primim în schimb iubirea, Spiritul Sfânt. Aceștia sunt marii vânzători ai mântuirii noastre, inclusiv astăzi. Trebuie să mergem la ei, și nu să ne închidem în noi înșine.

Noi suntem obișnuiți să facem câte o mică pomană săracului. E ceva jignitor, căci săracul este cel care-ți dă pomană ție. Săracii ne mântuiesc, și nu noi îi salvăm pe săraci. Săracul e Cristos care poartă asupra Sa răul nostru. Iubindu-l pe sărac, îl iubesc pe Domnul și devin eu fiu, pentru că îl iubesc pe frate, deci el este cel care mă mântuiește.

Ei, săracii, sunt vânzătorii. De la ei trebuie să cumpărăm, adică să investim talanții noștri în iubirea față de aproapele. Din nefericire, acest adevăr nebunele îl descoperă… dar, doar după.

Se vorbește de Spiritul Sfânt și de o „cumpărare” a Spiritului. Ideea se află în Serafim de Sarof: „Scopul vieții este cumpărarea Spiritului Sfânt”. Spiritul e un dar! Însă există ceva care implică o disponibilitate și o responsabilitate de-a noastră în primirea, „cumpărarea” acestui dar.

v. 10

¹⁰ Iar în timp ce ele erau plecate ca să cumpere, a venit mirele. Cele care erau pregătite au intrat cu el în sala de nuntă şi uşa s-a închis.

Ce vrea să însemne versetul? Ne spune că „după” e prea târziu, căci ușa e închisă. Timpul care ne este dăruit – și în care ușa e deschisă – e timpul în care noi trăim pe pământ. Acesta e timpul pentru a cumpăra ulei. „După”, îmi dau seama că sunt fără „ulei”, dar e prea târziu să-l cumpăr.

Parabola fiind scrisă pentru noi care trăim astăzi, n-a fost redactată pentru a ne teroriza (cine știe ce se va întâmpla?…), ci pentru a ne responsabiliza. Ne spune: fii atent că acum trebuie să-ți procuri uleiul necesar! Căci „după”, ușa e închisă. Adică tu trebuie să investești bine viața ta actuală, și nu să stai să aștepți ceea ce va veni „după”… „După”, ușa e închisă. Jocurile sunt încheiate.

Fapt pentru care cele care erau pregătite intră la ospăț, iar pentru celelalte ușa e închisă, căci sunt fără ulei și „după” e prea târziu, nu mai pot să-l cumpere. Cu alte cuvinte: această viață ne este dăruită pentru ca să o trăim în iubire. Dacă nu, de ce o trăim? Pentru a o risipi în egoism? Pentru a-i face pe alții să se simtă rău și a ne simți rău și noi? Pentru veșnicie, ceea ce e și mai grav?

Căci ceea ce am făcut acum rămâne valabil în veșnicie: fie în bine, fie în rău. E important să fim conștienți de importanța momentului prezent. Un lucru nu e egal cu altul. Nu! Binele și răul există. Binele – care e iubire – e veșnic. Răul e o lipsă veșnică, e un bine care nu există. Dacă nu există, nu există! Și în joc este identitatea noastră de fii, integritatea noastră. Dacă am umplut sau nu vasul nostru, măsura noastră…

v. 11

¹¹ Mai târziu au venit şi celelalte fecioare şi au zis: «Stăpâne, stăpâne, deschide-ne!»

Celelalte fecioare sosesc târziu, căci „după” e prea târziu. Numai în această viață putem crește. Apoi zic: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Isus spunea în cap. 7: „Nu cine spune Doamne, Doamne, dar cine face voia Tatălui Meu”. Tu de fapt, întotdeauna ai fost închis față de Mine, de ce nu mi-ai deschis? Tu ești cel care ai închis ușa în timpul întregii tale vieți. Eu eram acolo și băteam la ușă pentru a intra la tine în persoana săracului. Eu nu te cunosc, căci nici tu nu M-ai recunoscut niciodată.

Acest text e compus cu o anume înțelepciune pentru a ne teroriza puțin. Pentru a ne spune: „Vezi că faci un lucru foarte rău acum, căci tu ții ușa închisă și nu-L cunoști pe Domnul care vine să te mântuiască. Te rog, deschide ușa, că încă mai ai timp, acum”. „Primește-L pe Domnul care vine să te mântuiască. Cumpără acum ulei”.

Textul mă responsabilizează față de momentul prezent, astfel încât să-l trăiesc cu plinătate, și nu cu acea formă de apatie (trăiesc, dar nu știu de ce… trăiesc la întâmplare și fac ceea ce îmi iese înainte… Nu! Această viață e foarte importantă!). În această viață nu trebuie să trăiești la întâmplare. Trebuie să trăiești pentru a iubi și a realiza măsura ta plină de iubire, de dar, de slujire față de alții, cu tot ceea ce ai și ești. Atunci suntem fericiți și facem lumea să fie frumoasă, să se poată trăi omenește și să întâlnim Mirele.

Altfel niciodată nu am cunoscut nimic din viață. Ajungem la sfârșit și Domnul ne spune: „Nu te cunosc”. Adică ne spune ceea ce mereu noi i-am spus. El nu face nimic altceva decât să ne spună ceea ce noi Îi spunem Lui.

Răspunsul Domnului nu e un fel de răspuns răzbunător, ci doar subliniază ceea ce noi am făcut: faptul de a trăi fără implicare în iubire, fără conștiință, în apatie.

vv. 12-13

¹² Dar el le-a răspuns: «Adevăr vă spun, nu vă cunosc». ¹³ Vegheaţi, aşadar, pentru că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul!

Aici este afirmat sensul parabolei: „Privegheați!”. Deci să fim treji acum. De ce? Ignorăm ziua și ora, dar, dacă priveghem, noi vedem că fiecare zi este ziua, fiecare oră este ceasul pentru a cumpăra acest ulei, astfel încât să nu ne trezim ca fecioarele nebune cu făcliile fără ulei.

Să fim atenți să trăim astfel încât viața noastră să nu fie lipsită de Spiritul Sfânt și de Iubire, căci altfel ne greșim întreaga viață, ne falimentăm viața veșnică.

Despre a priveghea: noi am primit darul luminii și al conștiinței. Este vorba de a trăi responsabil aceste daruri. De a ține ochii deschiși și inima deschisă.

Cele două parabole care urmează vor aprofunda această temă, indicându-ne cum să cumpărăm uleiul.

Acum textul a dorit să dea un semnal de alarmă: vezi că e important, trezește-te și priveghează! Viața ta din prezent e hotărâtoare pentru a cumpăra acest ulei, care e Spiritul, viața ta, comuniunea ta cu Dumnezeu și întâlnirea ta cu Mirele.