Matei 25,31-46

Psalmul îl prezintă pe Domnul care vine să judece pământul cu dreptate.

Abordăm ultima temă a discursului final al lui Isus despre sfârșitul lumii și despre judecata lui Dumnezeu. Discipolii întrebaseră când va fi momentul în care lumea se va termina și El va veni…

Acum tratăm un text care – mai mult decât o parabolă – e o reprezentare sacră, prezintă în mod descriptiv drama venirii Domnului. În fundal avem judecata finală din Capela Sixtină: e un mod interesant care ne poate ajuta să pricepem judecata universală. Acest tablou din Capela Sixtină nu vrea să ne terorizeze – anticipând ce va fi la sfârșit – ci dorește să ne ajute să înțelegem ce trebuie să facem acum. Acesta este și sensul textului biblic și așa încheie Isus ultimul Său discurs pe această temă.

Discursul credinței dorește să ne readucă mereu în prezent (aici și acum printr-o implicare concretă în iubire), chiar dacă se înrădăcinează în trecut, și apoi ne deschide o perspectivă în viitor.

Se citește Mt. 25, 31-46

31 Când va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toţi îngerii, atunci se va aşeza pe tronul său de mărire. 32 Şi se vor aduna înaintea lui toate naţiunile, iar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum păstorul desparte oile de capre: 33 va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga. 34 Atunci regele va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii, 35 căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, 36 gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine». 37 Atunci îi vor răspunde cei drepţi: «Doamne, când te-am văzut flămând şi te-am hrănit, sau însetat şi ţi-am dat să bei? 38 Când te-am văzut străin şi te-am primit, sau gol şi te-am îmbrăcat? 39 Când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?» 40 Iar regele le va spune: «Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut». 41 Atunci va spune celor de la stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui! 42 Căci, am fost flămând şi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi nu mi-aţi dat să beau, 43 am fost străin şi nu m-aţi primit, gol şi nu m-aţi îmbrăcat, bolnav şi în închisoare şi nu m-aţi vizitat». 44 Atunci ei îi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în închisoare şi nu ţi-am slujit?» 45 Iar el le va răspunde: «Adevăr vă spun: tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia, cei mai mici, mie nu mi-aţi făcut». 46 Şi vor merge aceştia în chinul veşnic, iar cei drepţi în viaţa cea veşnică”.

Textul îl aflăm numai în Ev. după Matei și e o sinteză a întregii sale teologii. Judecata lui Dumnezeu asupra istoriei și judecata viitoare a lui Dumnezeu depind de ceea ce eu fac acum pentru cel mai mic dintre frați.

Centrul textului nu este „veniți la Mine” sau „blestemaților, mergeți de la Mine”, ci faptul că niciunul nu știe: „Când Te-am văzut?”, iar Isus explică: „De fiecare dată când ați făcut unuia dintre aceștia mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut”.

Textul este o invitație ca noi azi să recunoaștem în cel mai mic dintre toți pe Domnul. Acesta este centrul credinței creștine și al acțiunii, al comportamentului creștinului. Este misterul săracului.

La două zile după acest discurs Isus va fi înfometat, însetat pe cruce, gol, legat, ultimul dintre toți. S-a făcut așa pentru noi. Și în istorie se identifică mereu cu ultimii, cu aceia care duc pe spinarea lor răul lumii. Atunci noi Îl vom afla pe Cristos Domnul și Regele nostru tocmai în cel din urmă dintre oameni. Și ceea ce noi îi facem celui din urmă… Lui îi facem. Cu adevărat, cel din urmă e Domnul. Pentru că Domnul spune că se identifică cu cel din urmă.

Măsura valabilității acțiunilor noastre este atenția noastră față de cei din urmă. Dacă noi dorim să salvăm omul, atunci trebuie să fim atenți cu cei din urmă și cu adevărat vom salva omenirea. Acest fapt înseamnă să ne schimbăm optica violenței și să ne gândim la logica găzduirii, a primirii. Înseamnă să ne schimbăm viața: în loc să trăim o viață care e destinată morții, nedreptății, dominării, să ducem o viață destinată iubirii, dreptății și vieții.

Isus ne descoperă judecata finală pentru a ne spune cum să ne comportăm corect acum. Unele interpretări ale acestui text spun: „Nu e important ce crezi, ci ceea ce faci”. Această interpretare nu corespunde textului, căci textul e adresat credincioșilor, și Isus spune în mod explicit: „Mie Mi-ați făcut”. Și aceasta e mântuirea! Pentru că Dumnezeu e prezent în cei din urmă. Și nu în baza unei ideologii vagi, care ne invită să fim atenți față de cei din urmă… Dacă o ideologie ar spune așa, ar face deja mult. Mântuirea e ceva cu mult mai mult, Dumnezeu este cu adevărat cel din urmă, iar finalul Evangheliei va arăta acest fapt.

Astfel, creștinismul înseamnă o răsturnare radicală a nonvalorilor pe care existența noastră este bazată.

Textul e construit pe opoziția dintre cei din dreapta și cei din stânga: unora le spune „veniți”, celorlalți, „plecați”; unora, „binecuvântații Tatălui Meu”, celorlalți, „blestemaților” (nu de Tatăl Meu, ci de acțiunile lor); unora le spune: „Eram înfometat, însetat, gol, întemnițat, bolnav și M-ați vizitat”, iar celorlalți le zice: „Eram… și nu M-ați vizitat”.

Toți întreabă: „Când Te-am văzut?” El răspunde: „De fiecare dată când ați făcut unuia dintre cei din urmă, Mie Mi-ați făcut. De fiecare dată când nu ai făcut… Mie nu Mi-ai făcut”.

Atunci judecata finală nu Dumnezeu o scrie la sfârșit, ci o scriem noi, acum, în prezent, cu tot ceea ce facem față de cel din urmă. Dumnezeu citește ceea ce noi scriem acum cu viața noastră… Dumnezeu ne primește, dar în măsura în care noi Îl primim pe El în persoana celor din urmă.

Parabola fecioarelor sublinia că e necesar să avem uleiul – care după moarte nu-l mai putem procura – uleiul pentru a ieși în întâmpinarea Mirelui cu făcliile aprinse, uleiul pe care trebuie să ni-l procurăm în această viață. Apoi am tratat parabola talanților. Dumnezeu ne-a făcut un dar: iubirea pentru El și pentru noi (cu tot ceea ce suntem). Acest dar trebuie dublat prin răspunsul iubirii noastre. Iar acum vom vedea că prin iubirea față de cel din urmă noi dublăm talantul nostru, avem uleiul, adică darul Spiritului, iar viața noastră e divină.

vv. 31-33

31 Când va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toţi îngerii, atunci se va aşeza pe tronul său de mărire. 32 Şi se vor aduna înaintea lui toate naţiunile, iar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum păstorul desparte oile de capre: 33 va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga.

Textul începe cu cuvântul „când”. Întrebarea discipolilor era: „Când vei veni în gloria Ta?”

De acum înainte, textul e plin de adverbele „când” și „atunci” (cu care încep frazele). Acest fapt e valabil pentru toate capitolele următoare din Ev. după Matei. Deci, acel „când” final… în ce moment va avea loc? „Atunci”, dar în care „oră”? În ora care există acum, în acest moment! Când Domnul va veni în gloria Sa și vom vedea că va veni în gloria Sa… tocmai pe cruce. Pe cruce Isus arată care e gloria lui Dumnezeu; gloria unei iubiri infinite; gloria Celui care știe să ducă pe umerii Săi răul lumii fără să răspundă răului cu rău; gloria Celui care biruiește răul cu binele. Pe cruce Isus arată gloria și va fi recunoscut ca fiind Dumnezeu.

„Dinaintea Lui se vor aduna toate popoarele”… De obicei, în Evanghelie, „popoarele” desemnează păgânii. Unii cred că textul vorbește despre judecata necredincioșilor, și nu despre a creștinilor. Aceștia interpretează astfel: întreaga lume va fi judecată, creștinii însă sunt mântuiți pentru că sunt buni și sunt la dreapta Domnului, sunt frații Lui și sunt împreună cu El. Ceilalți vor fi judecați în funcție de cum s-au comportat cu creștinii. Nu aceasta e interpretarea exactă.

„Toate popoarele” însemnă „toți oamenii: creștini sau necreștini”. Toți vom apărea înaintea lui Dumnezeu, căci El e Domnul tuturor.

Judecata va fi o despărțire: vom fi despărțiți unii de alții. Se desparte binele de rău. Vă amintiți pilda cu neghina, unde Domnul le spune ucenicilor să nu judece „acum” (în timpul de față). Noi nu trebuie să judecăm pe nimeni. Judecata va fi numai la sfârșit, și sentința va fi pronunțată de Dumnezeu… Însă judecata trebuie să o facem acum în interiorul nostru, pentru că textul biblic e destinat cititorului, adică nouă.

Va fi o despărțire, la fel cum păstorul desparte oile de capre. Nu înțelegem exact de ce trebuie să despartă oile de capre, pentru că se simt bine împreună… Poate că oaia este animalul neimportant pentru Biblie (în greacă, cuvântul „animal neimportant” înseamnă și oaie). Caprele sunt cele destinate înjunghierii sacre. Deci desparte cele de conservat (păstrat) de cele de măcelărit. Desparte ceea ce va fi pentru viață, de ceea ce va fi pentru moarte… Să vedem deci ce va fi pentru viață și ce va fi pentru moarte.

v. 34

34 Atunci regele va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii,

Avem sentința pentru unii și pentru alții, apoi motivarea ei și, în final, explicarea sentinței, astfel încât fiecare om să înțeleagă foarte clar despre ce este vorba.

Domnul este Regele… Regele care se identifică cu cei din urmă, Regele universului… și care va spune: „Veniți”. Mântuirea înseamnă a veni la El. El e Fiul, totul a fost creat în Fiul, căci toți suntem fii și în comuniune cu El intrăm în binecuvântarea Tatălui.

Primim împărăția Tatălui pentru că suntem fii, acea împărăție pe care Tatăl a pregătit-o pentru noi încă de la întemeierea lumii. Din veci noi toți suntem predestinați mântuirii. Niciunul nu e predestinat pierzaniei. Toți suntem fii și suntem predestinați să fim fii.

Însă depinde de libertatea și de responsabilitatea noastră dacă ne comportăm ca fii sau nu.

Nu există niciunul care să fie blestemat de Tatăl… Fiul omului numit Rege se va identifica cu cei din urmă. Iată motivația…

vv. 35-36

35 căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, 36 gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine».

Aceasta e motivația sentinței și amintește de fericiri atunci când Isus a spus: „Fericiți cei săraci, că a lor e Împărăția cerurilor”, și apoi înșiruie diferitele sărăcii: foamea, setea…

Isus spune că I-a fost foame, I-a fost sete, era străin, gol, bolnav și întemnițat. Cu alte cuvinte, Isus se identifică cu cel căruia îi e foame, sete.

Foamea și setea sunt nevoi fizice, și dacă nu sunt satisfăcute… conduc la moarte. A fi străin, emigrant și gol… sunt nevoi morale fără de care omul e mort (la nivel civil), iar a fi bolnav și închis sunt două elemente care desemnează moartea reală, dincolo de moartea morală. Isus se identifică cu toate formele de sărăcie. Aceasta e prima concluzie. A doua e că El ne mântuiește tocmai pentru că e sărac. Noi suntem obișnuiți să spunem că facem milostenie săracilor și așa îi ajutăm. Nu! Nu înseamnă că îi ajutăm pe săraci, ci tocmai săracii ne ajută pe noi! Săracul e cel care mă mântuiește. Dând săracului, mă mântuiesc pe mine, și nu pe el. Căci săracul, e săracul Cristos, care poartă asupra Sa răul lumii, dar și răul meu. Dându-i ceva lui, eu ies din logica răului și pătrund în aceeași logică a lui Dumnezeu care dă totul. A-i da săracului mă mântuiește pe mine, și nu pe el.

Problema nu constă în a elimina sărăcia din lume, ci e mult mai radicală. Înseamnă a elimina acea nedreptate care este goana (dorința dezordonată) după bogăție care creează sărăcia. De fapt, Isus adaugă: „Fericiți cei săraci”… Iar Luca adaugă: „Vai… bogaților!”

Căci valoarea constă în sărăcie: cel din urmă, întemnițatul, bolnavul, reprezintă valoarea. Cine știe de ce? E marele mister al identificării lui Cristos răstignit cu toți răstigniții din istorie. În această identificare (în persoana acestor răstigniți), Isus continuă și în zilele noastre drama patimii Sale pentru mântuirea lumii… Adică săracii duc pe umerii lor răul nostru. Săracii sunt frații mei.

Într-un sistem de violență, săracii sunt aceia care nu reușesc să trăiască după cum ar vrea și atunci îndură violența celor mai puternici; deci, duc pe umerii lor violența și răul nostru; ei sunt cei care continuă istoria lui Cristos… Eu, recunoscând în ei răul meu și dăruindu-le ceva, devin eu însumi fratele lor și mă salvez, eu sunt mântuit în măsura în care devin fratele lor, la fel ca un om care iese din logica violenței răului și intră în logica darului.

Trebuie să înțelegeți: nu dăm pomană din compasiune sau din cauza mizeriei în care se află cei de lângă noi… Regele se identifică cu acel „sărac”.

Mă impresiona – când eram tânăr student și mă plimbam cu pr. Beck – respectul cu care el îi trata pe săraci: părea că se află înaintea unor regi. Nu este vorba de a le face pomană, ci de respectul față de persoană: acea persoană este frate cu mine, e ca mine. Chiar dacă eu am studiat puțin mai mult decât el sau am mai mulți bani, nu sunt cu nimic mai mult decât un cerșetor. Mai mult, numai respectându-l pe cerșetor mă respect pe mine ca fiu al lui Dumnezeu. Și acest respect devine respect pentru Tatăl.

Numai prin acest respect este răscumpărat omul, iar astfel omul, în sfârșit, se respectă pe sine și scopul său. Săracul e înaintea noastră ca loc al împreună prezenței (omniprezenței) lui Dumnezeu. Săracul nu este înaintea noastră pentru a ne diferenția de el sau pentru ca noi să ne impunem înaintea lui, ci stă înaintea noastră ca un alt „eu însumi”, mai mult… ca Domnul meu.

Înțelegeți de ce s-a comportat așa Maica Tereza. Ea nu și-a îndeplinit misiunea pentru că a simțit un sentiment de vină față de săraci (sentimentele de vină nu ne ajută la nimic). Există doar respectul cuvenit și profund. Gândind astfel, schimbăm modul de evaluare: acel sărac e Domnul!

Cealaltă scenă e descrisă la trecut: „Am avut… și voi m-ați…”. Deși va avea loc în viitor, scena este descrisă la trecut. Atunci Îl întreabă: „Când”?

vv. 37-39

37 Atunci îi vor răspunde cei drepţi: «Doamne, când te-am văzut flămând şi te-am hrănit, sau însetat şi ţi-am dat să bei? 38 Când te-am văzut străin şi te-am primit, sau gol şi te-am îmbrăcat? 39 Când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?»

Surpriza drepților care-L întreabă: „Când Te-am văzut?…” de trei ori.

Când Îl vedem pe Domnul? Oare trebuie să avem viziuni ciudate sau iluminări interioare?

Ne impresionează această lipsă de conștiință: au făcut toate acestea, dar nu și-au dat seama că le-au făcut Domnului.

Mirarea nu este dată de dorința de a-L vedea pe Dumnezeu (fața Ta, Doamne, eu o caut… Arată-mi fața Ta… Dacă nu văd fața Ta, sunt ca omul care coboară în mormânt)… Toată această dorință de a-L vedea pe Dumnezeu e structura profundă a omului creat după chipul și asemănarea Sa, și privindu-L pe Dumnezeu, omul se vede pe sine și-și află propria identitate.

Când Îl vezi? E întrebarea discipolilor: „Când vei veni și când Te vom vedea?”

v. 40

40 Iar regele le va spune: «Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut».

„Amin. Vă spun…”. Aceste cuvinte ne arată că vorbele lui Isus care urmează sunt un adevăr de credință. Când Dumnezeu vorbește, spune: „Amin. Vă spun”. Când și unde L-am văzut? În cel mai mic dintre frații Săi. Fața săracului e fața lui Dumnezeu. Fața celui mai mic dintre frați, e fața lui Dumnezeu. De fapt, El s-a făcut ultimul dintre toți și slujitorul tuturor.

După două zile discipolii vor fi chemați să-L recunoască în omul gol, însetat, întemnițat, condamnat la moarte… dar, în mod ciudat, ei vor spune: „Nu-L cunoaștem”… „Când L-ai văzut?” „Atunci!”

Femeia din Betania-L va recunoaște în săracul care merge înspre cruce și-I va da uleiul ei. Atunci L-a cunoscut pe sărac. Tot la fel și noi, tocmai în cei săraci Îl recunoaștem pe Domnul.

Cine sunt acești „frații Mei mai mici”? Există mai multe interpretări: 1. Fiecare om e fiul lui Dumnezeu (este interpretarea universală) și cu cât mai mult este în nevoi, cu atât mai mult ne arată fața lui Dumnezeu, pentru că ne invită pe noi să-i fim frați și deci fii. 2. Apoi, „faceți altora ceea ce vreți ca alții să vă facă vouă”. E porunca iubirii. Aproapele – pe care-l vezi – e fața lui Dumnezeu… pe care n-o vezi. În fiecare „altul” noi vedem fața „Altuia” care stă în cer… 3. Se pare că textul lui Matei indică în mod strict „acești frați mai mici” care nu stau nici la dreapta și nici la stânga. Căci vorbește către cei din dreapta și spune „acești frați ai Mei” și vorbește la cei din stânga și spune „acești frați ai Mei”, deci sunt persoanele cu care El se identifică și care stau cu El. Probabil că în Ev. după Matei, „acești frați” sunt tocmai discipolii care fac exact ca Domnul lor și au devenit ultimii dintre toți. Așa se subliniază la cap. 10: „Veți fi prigoniți, întemnițați, înfometați, puși în închisoare…”. Așadar, veți fi ca Învățătorul vostru. Deci, aceștia mai mici sunt discipolii.

Acești discipoli – pentru comunitate – trebuie să fie tocmai exclușii. Dacă tu-i recunoști pe aceștia ca fiind Domnul tău, și-i primești, înseamnă că-L primești pe Domnul…. De aceea, evanghelizarea trebuie să fie făcută numai cu mijloace sărace: pentru că ești identic cu Cristos, adică având nevoie de a fi primit. Și cine te primește pe tine, Îl primește pe Fiul lui Dumnezeu: cine-l primește pe fratele, îl primește pe Fiul. Această interpretare nu o exclude pe cea cu însemnătate generală.

vv. 41-43

41 Atunci va spune celor de la stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui! 42 Căci, am fost flămând şi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi nu mi-aţi dat să beau, 43 am fost străin şi nu m-aţi primit, gol şi nu m-aţi îmbrăcat, bolnav şi în închisoare şi nu m-aţi vizitat».

Acestora din stânga le spune sentința exact opusă: „Plecați departe de Mine”. Întreaga lor viață a fost departe de El… care e ultimul dintre toți… prin urmare, ei sunt departe de El.

Primii sunt binecuvântați de Tatăl, iar aceștia sunt blestemați, dar textul nu spune „de Tatăl”, căci Tatăl nu blestemă pe nimeni. Ei sunt blestemați de faptele/acțiunile lor. Dacă primii intră în Împărăția Tatălui pentru că sunt frați și fii, aceștia intră în foc. Cu adevărat, răul va fi ars. Tot ceea ce nu e iubire nu poate exista. Ceea ce nu-i iubire va fi ars de focul iubirii.

Cu care dintre aceste două categorii de persoane ne identificăm? Evanghelistul vrea să ne identificăm cu cei din a doua categorie pentru a deveni frați, adică persoane din prima categorie. El se adresează unei comunități care spune: „Doamne, Doamne”, care celebrează liturghii frumoase, rugăciuni, dar uită să facă voia Tatălui, care constă în a iubi fratele. Deci, Matei vrea ca cititorii săi să se identifice cu aceștia din urmă (de la stânga), dar… pentru ca să se schimbe.

„Departe de Mine”, Dumnezeu nu îndepărtează pe nimeni, ci ei singuri s-au îndepărtat.

v. 44

44 Atunci ei îi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în închisoare şi nu ţi-am slujit?»

Se repetă insistent situația celor înfometați, însetați, goi, bolnavi, întemnițați, ca să ne rămână bine întipărite în minte aceste situații de sărăcie materială și morală. O sărăcie în care se pierde chiar onoarea (prin întemnițare)… El e fratele celui din urmă, care e Cristos. Avem judecata constantă a Dumnezeului istoriei: este crucea Sa. Este și crucea tuturor acelora care poartă răul lumii. Noi, iubindu-i pe ei, îl iubim pe Cristos.

Acest text ne constrânge să ne schimbăm criteriile evaluatoare ale comportamentului nostru. Textul ne arată ce va fi la judecată, pentru a ne ajuta să înțelegem că totul depinde de ceea ce noi facem acum.

vv. 45-46

45 Iar el le va răspunde: «Adevăr vă spun: tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia, cei mai mici, mie nu mi-aţi făcut». 46 Şi vor merge aceştia în chinul veşnic, iar cei drepţi în viaţa cea veşnică”.

Pericopa se încheie cu cele două căi: la dreapta și la stânga, cei de la moarte și cei din viața veșnică. Și în acest moment, ne pune la răscruce: care este calea pe care noi o alegem?

Este clar că toți vrem să alegem prima cale. Putem alege prima cale, cu condiția să înțelegem că ne aflăm pe a doua cale, și apoi să începem, zi după zi, să ne convertim în modul nostru de a ne raporta la ceilalți, la străini, la săraci, la toate acele situații de care noi vrem să fugim și asupra cărora ne descărcăm negativitatea – începând de la raporturile din casă până la toate relațiile cele mai înalte dintre națiuni.

Este o problemă de atitudine profundă și de stil. Să ne întrebăm: care este valoarea? Mulți spun că trebuie să eliminăm sărăcia. Nu! Trebuie să eliminăm bogăția, și nu sărăcia. Săracii au demnitate, dar bogații nu au demnitate dacă nu consideră săracii (îi neglijează, îi disprețuiesc).

E clar că eu pot ajuta săracii să aibă o viață demnă, căci sunt frații mei și sunt fiii lui Dumnezeu. Deci, întregul efort pentru a-i ajuta pe săraci e corect… Însă există o viziune mai profundă: că acel sărac este Domnul! Este Domnul meu.

Acesta e scopul patimii, loc în care se împlinește faptul că pe cruce Domnul este tocmai ultimul dintre toți. Iar ucenicii nu-L recunosc tocmai pentru că este pe cruce. Dacă ar fi venit cu puțin mai multă glorie, cu un joc de lumini în jurul Lui, atunci L-ar fi adorat, L-ar fi preamărit, I-ar fi cântat psalmi… Însă, nu! Ei nu-L cunosc!

Sunt minunați psalmii despre judecata lui Dumnezeu: Este marea dorință a poporului Israel ca Domnul să vină să judece, adică să facă dreptate pe pământ… Ps. 94, 96, 97, 98.

Avem cele două căi pe care Domnul ni le pune înainte ca noi s-o alegem pe prima (calea vieții): Deut. 30, 1-20; Înț. 5 vorbește de judecata lui Dumnezeu și de cele două căi; Lc. 16 ne vorbește despre cum să ne „câștigăm locuința veșnică”. Iac. 2 și 5, 1-11.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă