Matei 26,1-16

Ps. 45 (44)

Psalmul este un imn care celebrează nunta regelui și reginei, o nuntă care este imaginea nunții dintre Dumnezeu și omenire. Acest mister îl vom explica prin textele biblice care urmează.

Acum începem povestirea patimilor lui Isus. În patimile și moartea lui Isus vedem compasiunea și mila lui Dumnezeu pentru om, iubirea Sa infinită, care se revelează și se unește cu noi, definitiv pe cruce.

În textul avut în vedere, Isus spune că-i foarte frumos gestul făcut de o femeie pentru El, căci gestul ei anticipează ceea ce va face El, cheltuindu-Se, dându-Se în totalitate pe Sine… Dar gestul ei este și anticiparea răspunsului pe care-l vom da noi.

Se citește Mt. 26, 1-16

1 Când a terminat Isus toate aceste cuvântări, le-a spus discipolilor săi: 2 „Ştiţi că peste două zile va fi Paştele, iar Fiul Omului va fi dat ca să fie răstignit”. 3 Atunci s-au adunat arhiereii şi bătrânii poporului la curtea marelui preot care se numea Caiafa 4 şi s-au sfătuit ca să-l prindă pe Isus prin viclenie şi să-l ucidă, 5 dar spuneau: „Nu în timpul sărbătorii, ca să nu se facă răzvrătire în popor”. 6 În timp ce se afla Isus în Betania, în casa lui Simon Leprosul, 7 a venit la el o femeie care avea un vas din alabastru cu mireasmă de mare preţ şi i-a turnat pe cap pe când el stătea la masă. 8 Văzând aceasta, discipolii au fost cuprinşi de indignare şi spuneau: „Pentru ce această risipă? 9 Căci s-ar fi putut vinde scump şi să se dea săracilor”.10 Dar Isus, observând aceasta, le-a spus: „De ce necăjiţi femeia? Ea a făcut un gest frumos faţă de mine, 11 căci pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, pe mine, însă, nu mă aveţi întotdeauna. 12 Turnând această mireasmă pe trupul meu, a făcut-o pentru înmormântarea mea. 13 Adevăr vă spun, oriunde va fi predicată evanghelia aceasta în lumea întreagă, se va spune în amintirea ei şi ceea ce a făcut ea”. 14 Atunci, unul dintre cei doisprezece, care se numeşte Iuda Iscarioteanul, s-a dus la arhierei 15 şi le-a zis: „Ce vreţi să-mi daţi ca să-l dau pe mâna voastră?” Ei i-au numărat treizeci de arginţi. 16 Şi de atunci căuta momentul potrivit ca să-l dea pe mâna lor.

Mai sunt două zile până la Paști. Începe povestirea pătimirii și a morții Domnului, care-i narațiunea originară a evangheliei, căci întreaga evanghelie s-a născut în jurul ospățului euharistic, ca fiind povestirea pătimirii și a învierii lui Isus. Iar restul evangheliei, care relatează ce a făcut Isus mai înainte, a fost compus după, pentru a încerca să se înțeleagă – prin faptele vieții lui Isus – însemnătatea morții și a învierii Sale.

Acest text e frumos și este prima și singura dată în întreaga evanghelie când cineva face ceva pentru Isus…Și este singura dată în care Isus aprobă în mod total acest comportament, spunând: „acest gest e frumos”.

Dacă față de toate celelalte fapte bune are rețineri, despre această faptă spune că e frumoasă. Mai mult, aceasta este evanghelia.

Această scenă luminoasă – în care protagonistul nu e nici Isus și nici femeia, ci parfumul – este inclusă între primele cinci versete, care cuprind decizia de a-L ucide pe Isus și ultimele trei, în care Iuda decide să-L vândă. Acest cadru întunecat nu face nimic altceva decât să scoată și mai mult în lumină frumusețea textului.

Există două categorii de persoane: pe de o parte, se află femeia și Isus care o apără – femeia tace, dar Isus vorbește în locul ei – iar, pe de altă parte stau preoții, bătrânii, discipolii, Iuda, adică toți. Gestul acestei femei divide lumea în două.

Textul cuprinde două constelații de cuvinte omogene: în prima se vorbește despre a răstigni, a lua în stăpânire, a ucide, a vinde pentru bani, cu minciună, cu aspectele psihologice de a deranja, a se mânia și a supăra… Altfel spus, cu mici variații, se poate scrie toată istoria. Ne descriu ceea ce face omul. Omul exprimă economia sa plină de egoism… economia morții…

Pe de altă parte, există o serie de cuvinte: femeia, vasul, a turna… lucrul frumos, a face bine săracilor, evanghelia, a se dărui și parfumul… care indică economia lui Dumnezeu care-i economia darului și a vieții.

Așadar se opun două economii, două moduri de a gestiona existența: una fiind economia posedării (a strângerii bunurilor) care va conduce la moarte și cealaltă fiind economia darului care conduce la a da viața.

În text avem două „mirosuri” care sintetizează toate ideile exprimate până în acest loc: mirosul leprei – care reprezintă economia morții – și parfumul, care este protagonistul acestor versete.

O cheie de interpretare a textului: deoarece cu ajutorul acestei povestiri Matei, la fel ca toți ceilalți evangheliști, introduce tema pătimirii Domnului, să ne așezăm înaintea pătimirii și a crucii lui Cristos și să ne întrebăm: „De ce această risipă?”. Este întrebarea pe care și-o pun apostolii față de gestul femeii. De ce această risipă? Și noi ne punem această întrebare… A înțelege această risipă înseamnă a înțelege ceva despre Dumnezeu și despre viață; a înțelege ceva despre cine este Domnul și cine suntem noi.

Ținând minte această întrebare, putem începe explicarea textului, verset cu verset… (e risipa parfumului foarte prețios). Acest parfum – pe care femeia l-a vărsat – a rămas în timpul pătimirii, al morții și a fost transfigurat în timpul Învierii. Acest parfum L-a însoțit pe Isus în ultimele zile ale vieții Sale.

vv. 1-2

1 Când a terminat Isus toate aceste cuvântări, le-a spus discipolilor săi: 2 „Ştiţi că peste două zile va fi Paştele, iar Fiul Omului va fi dat ca să fie răstignit”.

Cu aceste cuvinte Isus face să coincidă Paștile cu răstignirea Sa.

Paștile este marea sărbătoare care celebrează exodul – ieșirea din sclavie, adică din păcat, din idolatrie – și este prefigurarea ieșirii (a ultimului exod) din moarte. Tot ceea ce exodul conține – ca realizare și făgăduință – se împlinește în pătimirea lui Isus, care este El „Paștile” nostru jertfit, sacrificat.

Deoarece se adresează evreilor, Matei le spune: tot ceea ce voi înțelegeți prin exod și Paști, aici se împlinește.

Și noi vom vedea acest adevăr pe măsură ce vom citi și interpreta textul evangheliei. Cu alte cuvinte, marele mister „ca un Dumnezeu răstignit să fie Paștile, să fie mântuirea omului” este enigma creștinismului. Și e marele mister al lui Dumnezeu.

vv. 3-5

3 Atunci s-au adunat arhiereii şi bătrânii poporului la curtea marelui preot care se numea Caiafa 4 şi s-au sfătuit ca să-l prindă pe Isus prin viclenie şi să-l ucidă, 5 dar spuneau: „Nu în timpul sărbătorii, ca să nu se facă răzvrătire în popor”.

Preoții, cărturarii și bătrânii sunt autorii morții lui Isus. Dar acești autori sunt măști care reprezintă diferitele forme de putere, prezente în fiecare dintre noi: puterea religioasă și politică (preoții), puterea economică (bătrânii) puterea culturală (cărturarii). Toate puterile omului se pun împotriva puterii lui Dumnezeu, care este foarte diferită.

De fapt, puterea acestor oameni constă în a lua în posesie (a prinde), prin minciună (vicleșug), pentru a ucide.

Este „cifra” puterii omului… o putere care se bazează pe posedare, posedare care este o minciună, o înșelare. Mai mult: cine posedă, deja a înșelat… s-a distrus pe el și distruge și lucrurile. Pentru că Dumnezeu este dar, iar cuvântul „a lua în posesie, în stăpânire” – tradus în Biblie prin ,,a aresta”, ,,a reține” – este cuvântul cheie al pătimirii lui Isus. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este dar, dar dacă un om ia în stăpânire darul, îl distruge.

Iar cheia este că El Se oferă dar celor care-L iau.

„Nu în timpul sărbătorii”. Le era frică pentru că de Paști era mult popor. În schimb se va întâmpla tocmai în timpul Paștilui.

Am precizat aceste lucruri pentru a introduce episodul din care vom înțelege deja că Isus va sfârși pe cruce. Și e important să știm acest adevăr, pentru că atunci vom înțelege valoarea acestei scene.

Aceste trei versete ne arată mișcarea acestor persoane… Psalmul al doilea e interesant tocmai ca interpretare a ceea ce se întâmplă jos sau sus, dar viziunea lui Dumnezeu este diferită. Acest text descrie moartea, dar pentru Dumnezeu va fi viață, un dar.

vv. 6-7

6 În timp ce se afla Isus în Betania, în casa lui Simon Leprosul, 7 a venit la el o femeie care avea un vas din alabastru cu mireasmă de mare preţ şi i-a turnat pe cap pe când el stătea la masă.

Aceasta este scena centrală. Isus se află la Betania, Betania însemnând casa săracului. Așadar, Isus intră în sărăcia noastră. Povestirea pătimirii Îl face să intre în toate mizeriile noastre. Mai mult, El va fi Cel mai mic dintre toți.

Tocmai acum au hotărât să-L răstignească; prin urmare, Isus – în această casă a săracului – intră ca fiind cel mai sărac dintre toți.

Această casă este a lui „Simon leprosul”. Lepra indică viața care se destramă. E mirosul morții. În această casă, a omului închis într-o posedare, în puterea morții, intră Domnul vieții. Apoi în scena centrală apare această femeie „cu un vas de alabastru, de mir (parfum[1]) foarte prețios”. I-l toarnă pe cap, în timp ce stătea la masă.

Scena se petrece în tăcere, dar e scandaloasă. Să ne gândim că în timpul Liturghiei de Paști, o femeie se apropie de papa și-i toarnă un vas de mir pe cap, cu mare devoțiune. N-ar fi decent.

Acest fapt, care pentru noi este indecent, e relatat la începutul pătimirii, pentru că în textul pătimirii ni se povestește lucrul cel mai indecent: ce a făcut Dumnezeu pentru noi, adică un lucru obscen, în afara scenei… în afara închipuirii omului. Pătimirea Sa este lipsită de pudoare (nerușinată, impertinentă), pentru că se dă în totalitate pe Sine, până la a-Și da viața. Iar gestul acestei femei anticipă dăruirea lui Isus.

Ce este gestul acestei femei? Îi face lui Isus ceea ce Isus a făcut pentru ea și pentru fiecare din noi. În acel vas este viața sa, discipolii deja l-au apreciat, valorează 300 de dinari, salariul pe un an, o existență. Această femeie își aruncă existența, ca gest de iubire.

Sparge vasul și parfumul se revarsă, se răspândește.

Cuvântul „parfum” este important, pentru că-i cel mai precis simbol al lui Dumnezeu. Parfumul nu-l vezi, dar îl simți și nu poți să nu-l simți. Iar mirosul este sensul primordial, prima cunoaștere pe care o ai, care te ajută imediat să deosebești între moarte și viață.

Cuvântul ebraic șemen – parfum – are legătură cu cuvântul șem care înseamnă numele. Care este numele lui Dumnezeu? Este parfum. Cântarea Cântărilor 1,3 spune că numele mirelui este „mir vărsat”, adică parfum vărsat. Pentru că parfumul, prin natura sa, se dăruiește la fel ca Dumnezeu. Nu ezită să se dea nimănui. Nu-l vezi, dar îl simți. E prezent. Te atrage. Și dacă este opusul parfumului, te respinge. Parfumul este semn de bucurie, de prezență, de dar.

Cu mirul parfumat se consacrau regii, preoții, victimele de jertfă, altarul, profeții… Așadar, Isus este consacrat Rege, Mesia, de această femeie.

Petru L-a recunoscut ca Mesia după înmulțirea pâinilor. Această femeie-L consacră. De ce-L consacră? Înseamnă că în mod efectiv Isus devine Mesia pentru această femeie: nu prin vorbe, ci prin fapte. De ce este Mesia, adică eliberator? Pentru că ea face pentru Isus ceea ce Isus a făcut pentru ea. Deci ea, în sfârșit este liberă, este la fel ca El. Ea este mireasa care răspunde iubirii mirelui, iar cei doi alcătuiesc un singur trup, cum va spune Isus la sfârșit. Așadar, gestul acestei femei prefigurează răspunsul plin al omenirii, dat pătimirii lui Dumnezeu pentru fiecare om.

Această femeie împlinește porunca: „Ascultă, Israele. Vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu toată viața și puterea ta”. Ea trăiește această iubire, care devine mir (parfum). Acest mir este „nard”, un mir rar din Orient (India), care se face din rădăcinile florii. Deci floarea moare, pentru a se putea face mirul. Calitatea mirului este cea mai bună – spune Marcu că era genuin, de optimă calitate – iar floarea crește spre 5000 metri, adică în înălțime, pentru a sublinia raritatea și frumusețea acestui mir.

Trebuie să ne închipuim și să simțim această scenă… Mirul nu se explică, ci se miroase… La fel ca Dumnezeu: nu-L vedem, dar Îl simțim.

Acest mir va provoca două reacții: ori cea a discipolilor și a lui Iuda, sau cea de a fi pătrunși de acest mir. Acest mir este judecata asupra lumii. Pavel spune că noi suntem mirul lui Cristos, pentru mântuire sau pentru pierzanie. Și tocmai a accepta -sau nu – acest mir înseamnă mântuirea sau pierzania.

Mirul indică economia darului, a plinătății dăruirii.

Femeia nu vorbește, ci face un gest.

Discipolii vorbesc…

vv. 8-9

8 Văzând aceasta, discipolii au fost cuprinşi de indignare şi spuneau: „Pentru ce această risipă? 9 Căci s-ar fi putut vinde scump şi să se dea săracilor”.

Reacția înaintea acestui mir este de „indignare, mâhnire, supărare” interioară și apoi exterioară, pentru a dojeni femeia și a o trimite de acolo… Gestul ei deranjează. Nu-i logic să se procedeze așa cum a făcut ea. De ce această risipă?

Să privim ceea ce va face Domnul peste două zile și să ne întrebăm: „De ce această risipă?” Nu putea să ne mântuiască într-un mod diferit? Printr-un decret de lege „Toți sunteți mântuiți” semnat de Sfânta Treime?… De ce această risipă? De ce S-a dat în totalitate pe Sine? Pentru că numai așa este Dumnezeu… și numai așa noi suntem mântuiți. Pentru că a iubi înseamnă a te da cu totul (nu a da lucruri!). Și noi suntem iubiți așa de Dumnezeu, care ni se dă în totalitate pe Sine.

Cine nu înțelege această risipă nu-L înțelege pe Dumnezeu și nu înțelege demnitatea Sa de fiu. Și totul se învârte în jurul acestei risipe.

Femeia nu a vărsat doar un picur și restul… data viitoare… Dacă nu se înțelege risipa, nu se înțelege viața, nu se înțelege darul, nu se înțelege Dumnezeu. Se rămâne în economia posedării, a calculării, a strângerii, a lua în stăpânire, a deranja și a ucide. Așa cum fac și discipolii. Acest mir discriminează: ucenicii sunt cu toții împotriva femeii și a lui Isus, în afara economiei risipirii.

Și se gândesc la faptele bune: „se putea vinde”. Când erau în deșert, spuneau: „să mergem să cumpărăm pâine”. Aici: „putem vinde mirul”. Încă sunt în economia de „a cumpăra și a vinde” și nu în cea a dăruirii.

Iubirea nu se cumpără și nu se vinde. O iubire care se vinde și se cumpără nu e o mare iubire. Iubirea e dar și Dumnezeu care e Iubire, e dar. Viața e dar. Dacă trebuie să o cumperi sau să o vinzi, o distrugi…

„Scump…”. Au calculat prețul: 300 de dinari. Salariul pe un an.

„Și să-l dea săracilor”. Pentru a face fapte bune… Ei doresc să facă fapte bune… Dar adevărul este că putea fi util să aibă 300 de dinari în acele zile, pentru că puteau să plătească 300 de persoane sărace care-i aclamau și pentru că peste două zile era Paștile, ei credeau: „cu ajutorul acestor oameni, preluăm puterea”.

Isus va lua puterea, dar ca ultimul dintre săraci, pe cruce…

Cu privire la săraci… Noi nu trebuie să avem mentalitatea că „le dăm ceva lor”. Cu săracii trebuie să ne comportăm așa cum ne comportăm cu Cristos. Așa cum a procedat această femeie cu Cristos. Căci săracii sunt fața Sa, am subliniat în cateheza precedentă că Isus spune: „ceea ce ați făcut celui mai mic dintre acești frați ai Mei, Mie mi-ați făcut”. Isus este cel mai mic. Peste două zile va fi răstignit.

Femeia face acest gest celui mai mic și nu Mesiei triumfător… Și pentru că El se face cel mai mic, discipolii Îl vor abandona. Femeia face acest gest pentru Mesia care va arăta pe cruce pasiunea, iubirea și mila lui Dumnezeu pentru om. Acest adevăr l-a intuit femeia și pe acest Mesia-L consacră și, de aceea varsă vasul său. În acest moment ea a înțeles cine este Domnul și ce face, iar ea face la fel ca El. Așadar, această femeie este mireasa unită cu Mirele, într-o iubire reciprocă.

Este cea mai sublimă pagină a Bibliei, loc în care se împlinește pe deplin planul lui Dumnezeu: unirea dintre om și Dumnezeu în reciprocitatea iubirii. Și acesta e destinul întregii omeniri, omenire reprezentată prin această femeie.

Despre risipă… E just să simțim acest gest ca fiind o risipă. Dar trebuie să înțelegem de ce există această risipă și ce înseamnă ea…

Reacția discipolilor și clarificarea lui Isus

vv. 10-12

10 Dar Isus, observând aceasta, le-a spus: „De ce necăjiţi femeia? Ea a făcut un gest frumos faţă de mine, 11 căci pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, pe mine, însă, nu mă aveţi întotdeauna. 12 Turnând această mireasmă pe trupul meu, a făcut-o pentru înmormântarea mea.

Femeia nu răspunde nimic, ci Isus este cuvântul ei. Iar Isus o apără înaintea discipolilor și-i întreabă „De ce o supărați?”. Întrebarea este și „De ce mă supărați?”. Poate s-au gândit să-L apere pe Isus, care s-ar fi simțit deranjat de gestul femeii. Însă Isus e deranjat de atitudinea discipolilor.

Apoi Isus spune: „Ea a făcut un lucru frumos”. Cuvintele „A face un lucru frumos” sunt spuse în Cartea Genezei, atunci când Dumnezeu a făcut lucrarea Sa și „a văzut că era frumoasă”. Cu alte cuvinte, gestul acestei femei reconduce universul la frumusețea originară (de la început) cu care Dumnezeu a creat lumea. Ea procedează la fel ca Dumnezeu.

Ce a făcut Dumnezeu când a creat lumea? A dăruit totul și apoi s-a dăruit pe Sine. Ce face această femeie? Prin gestul ei acționează la fel: Îi face lui Dumnezeu ceea ce Dumnezeu i-a făcut omului. Deci săvârșește o acțiune divină. Această acțiune a femeii realizează intrarea în ziua a șaptea, împlinirea totului.

Isus continuă: „Pe săraci îi aveți mereu cu voi”. Iar la sfârșitul evangheliei spune: „Eu voi fi mereu cu voi”, în cei săraci. Și față de săraci voi veți face ceea ce această femeie a făcut acum pentru Mine.

„Pe Mine însă nu mă aveți mereu prezent” în mod atât de vizibil… ci Mă aveți mereu prezent în celălalt mod, la care nu vă gândiți, cel al semnului Fiului omului, al ultimului dintre cei mici, în persoana săracilor. Așadar nu faceți milostenie cu banii care vă sunt în plus, ci faceți față de săraci ceea ce această femeie a făcut pentru Mine.

Apoi Isus explică din nou gestul acestei femei (la urmă va mai da încă o explicație): „L-a făcut în vederea pregătirii Mele pentru îngropare”. Altfel spus, ea a înțeles că Eu mor, că Eu sunt ultimul dintre toți și face acest gest de iubire pentru că a priceput care este gestul de iubire pe care Eu îl fac prin faptul că-Mi dau viața pentru toți. Și săvârșește acest gest mai înainte de îngropare. De ce nu poate aștepta după? Pentru că după este inutil! Pentru că după este Înviat. Și când vor merge la mormânt în dimineața Paștilui cu miresmele, nu-L vor mai afla. Ca și cum ar spune că gestul acestei femei față de Isus care va fi răstignit, deja e un gest de viață și înviere, pentru că e un gest de iubire care deja a învins moartea. Și unde există această iubire, deja e biruită moartea și există vestirea învierii.

Religiozitatea noastră nu constă în a îmbălsăma cadavre, ci a-L iubi pe Cel viu și pe cei vii, frații Săi.

În final, Isus face observația cea mai importantă din acest text…

v. 13

13 Adevăr vă spun, oriunde va fi predicată evanghelia aceasta în lumea întreagă, se va spune în amintirea ei şi ceea ce a făcut ea”.

Noi știm că evanghelia este „cea ce Isus a făcut, în amintirea Lui”. Și Isus spune că evanghelia este „ceea ce ea a făcut în amintirea ei”. Isus se identifică cu această femeie.

Această femeie este mireasa identificată cu mirele și sunt una în iubire. Această femeie este amintirea vie a Domnului așa cum Domnul este amintirea vie a noastră (a ei, în acest caz). Ea este cea care răspunde iubirii cu iubire și se unește celui iubit.

Iar evanghelia – vestea bună – este tocmai unirea dintre cei doi. Cu alte cuvinte, Dumnezeu care e Iubire, în sfârșit este iubit.

În această femeie este simbolizat (anticipat) ceea ce i se întâmplă fiecărui cititor la sfârșitul relatării pătimirii. Și este ceea ce evanghelistul își propune și de aceea a introdus această povestire la începutul relatării pătimirii Domnului.

Acest vas vărsat/spart lasă să se ivească o infinitate de miruri, de însemnătăți, de mistere profunde: e misterul lui Dumnezeu în compasiunea și pătimirea Sa pentru om, dar este și misterul omului în răspunsul său dat lui Dumnezeu.

După lumina acestor versete urmează întunericul, care se anunța în primele versete… În povestirea pătimirii avem o alternanță lumină-întuneric… Lumina, deși înconjurată de întuneric, biruie întunericul.

vv. 14-16

14 Atunci, unul dintre cei doisprezece, care se numeşte Iuda Iscarioteanul, s-a dus la arhierei 15 şi le-a zis: „Ce vreţi să-mi daţi ca să-l dau pe mâna voastră?” Ei i-au numărat treizeci de arginţi. 16 Şi de atunci căuta momentul potrivit ca să-l dea pe mâna lor.

Atunci Iuda decide. După acest mir, avem hotărârea… Avem decizia discipolilor care se întreabă: „De ce această risipă?” și decizia lui Iuda: „Îl predăm”. Această hotărâre înseamnă – în mod implicit – că dacă eu nu fac la fel ca această femeie, sunt de cealaltă parte: sunt de partea bătrânilor, a preoților, a discipolilor, a lui Iuda… sunt de partea celor care cumpără și vând pentru a lua în posesie și a ucide; sunt de partea leprei și nu a mirului; sunt de partea morții și nu a vieții…

Iar prețul trădării lui Isus este 30 de arginți, este prețul sclavului sau al asinului, deci al celui care îndeplinește rolul sclavului… și este prețul Fiului lui Dumnezeu, care s-a făcut sclav, servitorul tuturor și al cărui simbol este asinul, animalul care slujește, în opoziție cu calul, animalul celor puternici.

Acum intrăm în misterul pătimirii. Iuda căuta ocazia bună pentru a-l consemna, care va apărea în următoarea zi.

Versetele dau tonul pătimirii pornind de la acest mir și de la această femeie, pentru ca noi – în timpul întregii povestiri a pătimirii – să respirăm acest mir și, la urmă, să înțelegem ce este această risipă.

E interesantă identificarea pe care textul vrea să o producă în noi: dacă nu vreau să mă recunosc printre preoți și bătrâni, pentru că ei sunt răi, și nici să mă regăsesc în Iuda, pentru că e trădătorul, cel puțin să mă recunosc în discipoli. În femeie nu vreau să mă recunosc!!! Așadar, toți sunt împotriva femeii și a lui Isus.

Și e de meditat, pentru că Isus va face această risipă pentru noi care suntem împotrivă… și tocmai așa ne salvează… Iar la urmă vom înțelege de ce această risipă..

Texte utile

Cântarea Cântărilor, pentru a vedea complimentele pe care mirele i le adresează miresei, căci sunt complimentele pe care le adresează Dumnezeu omului, e modul în care-și exprimă iubirea Sa pentru omenire. Și este ceea ce această femeie a înțeles. Și este ceea ce toți vom înțelege în timpul răstignirii.

[1] În limba italiană cuvântul profumo înseamnă fie parfum, fie mir.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan