Matei 27,1-10

Ps. 55 (54), 1-15

Psalmul ne prezintă vaietul, strigătul unui om prigonit și calomniat, suferința sa majoră constând în faptul că toate acestea i se întâmplă nu din cauza unui străin sau dușman, ci din partea unui prieten, a unui om de încredere, de care era legat de o dulce prietenie.

Acest psalm exprimă sentimentele lui Isus față de tot ce se întâmplă în textul nostru, care descrie acele momente, legate de un eveniment misterios: moartea lui Iuda.

Este prima moarte pe care ne-o prezintă Evanghelia și, imediat, urmează moartea lui Isus. Moartea trădătorului și a Celui trădat; moartea celui care-și vinde prietenul și moartea Celui care se dă pentru prieten;… moartea celui rău și cea a dreptului, care se împletesc și devin o singură moarte: una este cauza celeilalte… Este marele mister…

Când citim acest text, de obicei ne întrebăm, fiind curioși „ce s-a întâmplat cu Iuda?”. Evanghelia nu intenționează să ne prezinte ce a fost sau ce va fi cu Iuda, ci vrea să ne arate cine suntem noi, cei care citim acum… Altfel spus, diferitele (variatele) personaje din Evanghelie – deja am subliniat acest adevăr, și acum îl repetăm – nu fac nimic altceva decât să oglindească diferitele stări, situații prin care noi trecem în viață…

Iuda reprezintă aspectul cel mai profund din interiorul nostru, adică răul pentru care Cristos a murit… Așadar, să vedem cum explică Evanghelia acest mister…

Se citește Mt. 27, 1-10

1 Iar când s-a făcut dimineaţă, toţi arhiereii şi bătrânii poporului au ţinut consiliu împotriva lui Isus ca să-l condamne la moarte. 2 Şi, legându-l, l-au dus şi l-au predat lui Pilat, guvernatorul. 3 Atunci Iuda, cel care l-a trădat, văzând că el fusese condamnat, cuprins de remuşcare, a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cele treizeci de monede de argint 4 spunând: „Am păcătuit vânzând sânge nevinovat”. Dar ei i-au zis: „Ce ne priveşte? Tu vei vedea!” 5 Şi aruncând banii în templu, a plecat şi s-a dus să se spânzure. 6 Iar arhiereii, luând banii, au zis: „Nu este permis să-i punem în tezaur, căci sunt preţul sângelui”. 7 Şi, după ce au ţinut consiliu, au cumpărat cu ei Ogorul Olarului pentru îngroparea străinilor. 8 De aceea se numeşte ogorul acela până astăzi Ogorul Sângelui. 9 Atunci s-a împlinit ceea ce a fost spus prin Ieremia profetul, care zice: Şi au primit treizeci de arginţi, preţul celui vândut, care a fost stabilit de fiii lui Israel 10 şi i-au dat pe ogorul olarului, aşa cum îmi poruncise Domnul.

Primele cinci versete ni-l prezintă pe Iuda care se căiește, restituie banii, se îndepărtează și se sinucide (se dă pe mâna morții), iar ultimele cinci versete reprezintă o interpretare a acestor bani și ai acestei morți.

Mai înainte de a pătrunde în text, dăm unele premise… Cea dintâi constă în faptul că Iuda a fost chemat de Isus să-L urmeze, pentru că Isus îl iubea. Iuda a răspuns chemării și L-a urmat. Isus îl numește prieten, rămânându-i prieten. Apoi, mai mult sau mai puțin, la fel ca toți ceilalți apostoli, chiar dacă poate că Iuda era mai bun decât toți ceilalți, văzând că i-au dat pe mâini un lucru atât de delicat, să țină banii, sau cel puțin era deștept, dar la fel ca toți ceilalți apostoli și-a dat seama că Isus nu corespundea cu intențiile, cu ideile sale despre Mesia. În fond, de ce-L urmează Iuda? Pentru că se așteaptă la ceva, la un profit.

Însă, când pricepe că Isus nu corespunde cu interesul său, Îl provoacă. În fond, ce căuta Iuda în Isus? Propria sa realizare, la fel ca toți ceilalți. Ce dorim noi de la Dumnezeu? Ce căutăm să avem de la El? Realizarea proiectelor noastre: până când El ni le împlinește, Îl acceptăm, dacă nu, Îl aruncăm. Așadar, Iuda nu face nimic ciudat sau monstruos, ci se comportă cu Dumnezeu așa cum de obicei noi toți ne comportăm: Îl alungă din viața sa. Toți ne folosim de Dumnezeu ca de un obiect pentru a realiza eul nostru, căci adevăratul nostru dumnezeu este eul nostru – egoismul – iar Dumnezeu este pentru noi unul dintre nenumăratele instrumente care contribuie la realizarea egoismului nostru, cel mai privilegiat… Și acesta, în fond, e păcatul lumii: auto-centrarea pe sine, fiind totodată originea tuturor păcatelor…

Așadar, Iuda nu-i monstrul, ci are acest păcat, care-i rădăcina tuturor păcatelor, și-i păcatul pe care toți îl avem, auto-centrarea pe sine.

Însă Iuda are o mare demnitate pe care Petru nu o are, căci Iuda spune: „Am greșit. Deci plătesc (suport) consecințele!”. Așadar și în această gândire este auto-centrat pe sine.

După trădarea sa, Iuda s-a aflat – la fel ca Petru – înaintea unui dublu final (rezultat). Și, în acest loc, atingem esența Evangheliei. Tocmai de aceea este povestită această întâmplare. Altfel spus, Iuda a greșit la fel ca Petru, sau poate chiar mai mult, sau mai puțin decât Petru … Dar nu acesta e punctul important, ci faptul că Iuda a greșit, după cum și noi toți greșim…

După ce a greșit i se prezintă alternativa: ori cea de a ispăși și de a plăti, care se numește sinucidere – și sunt multe modurile de a se sinucide – sau de a accepta că a greșit și de a trăi prin iertare și har (grație). Aceasta este alternativa lui Iuda… În Petru ni se prezintă o alternativă, iar în Iuda ni se prezintă o alta, pentru că în noi mereu conviețuiesc ambele…

Însă Isus Își dă viața și pentru Iuda și nu-l respinge, ci se jertfește și pentru cine-L refuză. Altfel El nu ar fi Dumnezeu, ci ar fi ca noi, care întoarcem spatele celor care ne refuză.

În fond, refuzarea lui Dumnezeu este iadul. Misterul mântuirii e faptul că Dumnezeu a venit să ne mântuiască din iad… Căci dacă nu, de ce a venit să ne mântuiască? Așadar, Isus a venit să ne mânuiască de refuzarea lui Dumnezeu. Și cum face? Ne mântuiește, tocmai nerespingând pe cine-L refuză.

Isus – în moartea Sa – Își va da viața pentru Iuda. Și, după câteva ore îl va întâlni în iad (șeol) și, din nou îl va întreba: „Prietene, de ce ești aici?”.

Toate acestea reprezintă cadrul general… Acum să explicăm textul mai îndeaproape…

v. 1

1 Iar când s-a făcut dimineaţă, toţi arhiereii şi bătrânii poporului au ţinut consiliu împotriva lui Isus ca să-l condamne la moarte.

Deja pe timpul nopții I-au făcut procesul informal (neoficial), pentru că nu aveau voie să facă procese pe timpul nopții. Noaptea nu-i un bun sfetnic, ci aduce cu sine minciuna, darul întunericului… Deci au așteptat dimineața pentru a lua hotărârea. De fapt, dimineața ei urmează (pronunță) decizia care a fost deja luată pe timpul nopții, aceea de a-L ucide.

De fapt, n-a existat niciun proces, sfatul (consiliul) având loc părtinitor, împotriva Lui, pentru a-L ucide… E clar că-i un proces nedrept.

v. 2

2 Şi, legându-l, l-au dus şi l-au predat lui Pilat, guvernatorul.

Pilat avea dreptul de a decide asupra vieții și a morții. Iudeii nu puteau condamna la moarte, ci doar să propună condamnarea la moarte. Iudeii nu puteau ucide persoana. Deci, aveau nevoie de condamnarea pronunțată de guvernatorul roman.

Astfel, Isus a trecut din mâinile slujitorilor Templului, în mâinile arhiereilor și a bătrânilor, care L-au dat păgânului Pilat, acesta-L va da poporului, care-L va da morții. Altfel spus, acest dar – al trupului Domnului – trece prin toate mâinile. La urmă Îl va primi de pe cruce Iosif din Arimateia. Este trupul dat în mâinile tuturor, acest trup deja destinat morții…

Și-i important să fie deja clar, că Isus trebuie ucis. Ei Îl duc la Pilat ca să împlinească (să execute) condamnarea. Tocmai acesta este motivul părerii de rău, al căinței lui Iuda.

Mă gândeam la trecerea din mână în mână a lui Isus… Este mântuirea care trece de la o persoană la alta. Spre exemplu, aici trece de la evrei, de la iudei, la neamuri, la romani. La un moment dat, în Faptele apostolilor se spune că mântuirea trece și la păgâni… Trupul lui Isus este însuși Isus, dat din mână în mână de la evrei, la neamuri, la păgâni, pentru ca toți să se poată mântui, pentru ca toți să fie mântuiți

v. 3

3 Atunci Iuda, cel care l-a trădat, văzând că el fusese condamnat, cuprins de remuşcare, a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cele treizeci de monede de argint

Iuda vede că Isus a fost condamnat și se căiește, simte remușcări… Atitudinea lui ne spune că nu dorea ca Isus să fie condamnat, cel puțin în acel moment. Deci, Iuda nu mai dorea ca Isus să fie condamnat. Noi nu știm ce intenții a avut Iuda mai înainte…

Aceste stări ni se întâmplă tuturor, atunci când facem răul: odată ce l-am săvârșit – chiar dacă l-am vrut – ne dăm seama că nu era tocmai ceea ce noi am dorit să facem, deoarece răul nu ne mulțumește, nu ne răsplătește…

Așadar, Iuda nu vrea ca Isus să moară. De fapt „se căiește”. Noi am tradus cu „simte remușcarea”, în limba greacă cuvântul folosit însemnând „a simți o îngrijorare diferită de cea anterioară. Mai înainte era îngrijorat de un lucru, dar acum este îngrijorat de faptul că Domnul ar putea muri.

Este atât de mult îngrijorat, încât simte remușcarea interioară…

Momentul remușcării este unul foarte periculos… Este adevărat că poate deveni o ocazie ca omul să se schimbe în bine, dar și o ocazie pentru a se închide definitiv…

Ce poate face un om când are remușcarea? Ori poate să se închidă în sine și să spună: „am greșit și, deci, plătesc”, deci se închide în ispășire, în victimism (victimizare), astfel făcându-și singur rău… Și este ceea ce de obicei facem când greșim… E un mod de a ne autojustifica: „am greșit eu, deci plătesc eu”… Dar dacă un om procedează așa, mereu va rămâne închis în sine… Sau omul poate să spună: „am păcătuit împotriva ta și-ți cer iertare”. Deci ies din închistarea mea, din remușcările mele și mă adresez altuia, cerându-i iertare și trăiesc datorită iubirii gratuite a acestuia…

Saltul calitativ pe care Evanghelia urmărește să-l producă în viața noastră este tocmai trecerea de la atitudinea lui Iuda – comună și nouă, tuturor – adică, atunci când greșim, plătim… la următoarea atitudine: să înțelegem că toți greșim, dar nu trebuie să plătim nimic! Ci doar trebuie să acceptăm iubirea gratuită a Domnului pentru noi. Și tocmai astfel ne dobândim demnitatea.

Demnitatea mea adevărată este faptul că Dumnezeu este Iubire infinită iar eu sunt iubit infinit. Aceasta e demnitatea mea! Descopăr identitatea mea tocmai în păcat și-n iertare, descoperind grația Evangheliei.

În Petru avem primul rezultat: din tradiție știm că Petru va trăi în mod constant din iertare, și aceasta este credința în care el îi va întări pe frații săi. Iuda reprezintă cealaltă concluzie, și aceasta este o posibilitate reală, chiar obișnuită… Mai mult, de regulă, noi trăim precum Iuda: când greșesc, plătesc, ispășesc… Când săvârșim răul, când păcătuim, facem multe ispășiri, deci ne facem și mult rău… Toate acestea aparțin suicidului.

Subliniez din nou sensul remușcării, datorită căreia Iuda se îndreaptă dezamăgit, împotriva sa, și, deci nu se îndreaptă căit, spre Isus. E ca și cum s-ar înșuruba în sensul de vină, în loc să se dezlege, cu ajutorul sensului de păcat – deschizându-se deci dialogului cu Isus – și primind iertarea, care nu ar fi lipsit din partea lui Isus.

v. 4

4 spunând: „Am păcătuit vânzând sânge nevinovat”. Dar ei i-au zis: „Ce ne priveşte? Tu vei vedea!”

El restituie cei 30 de arginți, ceea ce înseamnă că nu-l mai interesau banii, sau cel puțin în acel moment nu-l mai interesau.

Iar cei 30 de arginți sunt echivalentul prețului unui asin sau al unui sclav.

Simbolul lui Isus este asinul, e Mesia călare pe asin: El S-a făcut slujitorul tuturor.

Apoi, Iuda își mărturisește păcatul.

Așadar, Iuda pare un om evlavios, care celebrează liturgia penitențială: vede răul pe care l-a făcut, vede că a cauzat moartea Domnului, se căiește, restituie ceea ce a primit, își mărturisește păcatul, recunoaște nevinovăția Celuilalt… Însă îi lipsește un singur lucru: cei cărora Iuda le mărturisește păcatul, în loc să-i spună: „Și, eu te iert”, îi zic: „Ce ne privește pe noi? Descurcă-te!”… Păcatul tău e problema ta. Până când l-am făcut împreună, noi eram aliați… După păcat apare singurătatea absolută… Acesta este rodul păcatului. Nu mai există raportul interuman.

Tocmai această singurătate îl ucide pe Iuda: rămâne singur cu vinovăția sa. Iar dacă un om este singur cu vina sa, nu-i rămâne nimic altceva decât să o ispășească.

Dacă ar fi întâlnit un om care nu l-ar fi lăsat singur în vina sa, istoria lui ar fi fost diferită. Și oricum Îl va întâlni, într-un mod sau în altul… Însă Iuda reprezintă tocmai omul care străbate întregul drum al răului și vede că-i un rău, se căiește, se schimbă și, apoi, săvârșește adevăratul rău, care-i rădăcina tuturor relelor, adică judecă așa: „în fond, eu sunt începutul și sfârșitul vieții mele. Sunt singur, mă descurc eu”… Acesta e păcatul lui Iuda.

Iuda îndepărtează de la sine semnul păcatului – prețul comercial -, dar ține în interiorul său vina, responsabilitatea. Pe aceasta ar fi trebuit să o prezinte lui Isus și să se distanțeze de această vinovăție.

v. 5

5 Şi aruncând banii în templu, a plecat şi s-a dus să se spânzure.

Iuda aruncă arginții și apoi se aruncă și pe sine: se îndepărtează și se spânzură… E moartea celui rău.

Moartea lui Iuda este unul dintre lucrurile care L-au impresionat și tulburat cel mai mult pe Isus. Să ne gândim: Isus a venit să mântuiască toți oamenii. I-a adunat lângă El pe cei doisprezece, pe care-i iubește și care-I sunt prieteni. Și ce a reușit să facă cu acești doisprezece? Toți fug: unul Îl vinde, celălalt se leapădă… Cu siguranță, persoana care-L îngrijorează cel mai mult pe Isus este Iuda. Pentru că dacă un om are un prieten, cel care se simte mai rău este cel care are mai mare nevoie de îngrijire, de ajutor. Cu siguranță Isus a fost tulburat de moartea lui Iuda. Este sigur că Domnul moare și pentru Iuda, deci nu-l refuză.

Chiar și gestul lui Iuda, al sinuciderii, dincolo de evaluările psihologice pe care le-am putea face, pentru că un om care recurge la un asemenea act, cu greu este un om responsabil… Totuși, în spatele diferitelor forme de ispășire, pe care toți le săvârșim în viață, stă păcatul grav al autojustificării, ca și cum noi am fi stăpânii vieții noastre și am fi singuri…

Eu nu mi-am dat viața și nici nu pot să mi-o iau: ea nu-i a mea! Viața mea este o relație cu celălalt.

În schimb, Iuda experimentează singurătatea… Deci experimentează „non-viața”.

Un psalm spune: „aruncă în Domnul grijile tale. Și El te va lua în grija Sa”. Însă Iuda vrea să țină pe umerii săi și greutatea, responsabilitatea vinderii lui Isus. Din simțul datoriei, din orgoliu, păstrează această greutate, responsabilitate pe umerii săi, nu o descarcă asupra lui Isus.

Avem atitudinea omului care rămâne sclavul vinei sale. Noi toți rămânem sclavii sentimentelor noastre de vină. Vina noastră rămâne până când nu aflăm o iubire gratuită, mai mare decât orice culpă: Cineva care nu mă învinuiește pentru greșelile pe care le fac. Iar Iuda încă nu putea să-L cunoască pe acest Cineva, pentru că încă nu L-a văzut pe Isus pe cruce, care moare pentru el. Îl va vedea peste puțin timp.

Omul devine liber de sensul de vină, atunci când experimentează această iubire gratuită și, aceasta este semnificația morții lui Cristos. Altfel spus, fără moartea lui Cristos, toți am îndura moartea lui Iuda. Cu alte cuvinte, la urmă ne-am da seama că am greșit și, când am greșit, nu ne rămâne nimic altceva, decât să plătim…

În fond, Iuda reprezintă omul în situația sa universală, centrat pe sine, om care numai înaintea crucii poate să se schimbe; adică numai înaintea iubirii gratuite a Domnului care-Și dă viața pentru el, care-l numește prieten și-i rămâne prieten… Nu pentru că a făcut un rău, ca toate celelalte, căci Iuda l-a vândut și I-a cauzat răstignirea, care nu-i un rău oarecare… Tocmai prietenul L-a vândut… Așadar, în Iuda se revelează cota maximă a Evangheliei: iubirea gratuită a Domnului față de un om care-L vinde, față de unul care se închide în sine, pentru unul care refuză această iubire… Totuși, Isus nu refuză să-Și dea viața pentru Iuda.

În acest loc se încheie istoria lui Iuda, care apoi va fi interpretată de versetele următoare…

Cu siguranță comportamentul lui Iuda L-a atins și L-a tulburat pe Isus… Dar sunt convins că tocmai de aceea Isus nu l-a abandonat și nu l-a neglijat… Isus a aflat un mod pentru a se întâlni din nou cu Iuda și a-l ajuta să înțeleagă puterea iubirii Sale

v. 6

6 Iar arhiereii, luând banii, au zis: „Nu este permis să-i punem în tezaur, căci sunt preţul sângelui”.

E interesant scrupulul religios avut de aceste persoane care nu au niciun scrupul să-L ucidă pe Cel inocent, pe Isus.

Dar nu-i atât de excepțional, căci se puteau afla și-n câmpurile de concentrare (de exterminare) persoane care nu tolerau să se facă rău unei pisici. De multe ori există un scrupul, o delicatețe care acoperă (ascunde) o răutate mai profundă… Trebuie să fim atenți față de prea multele delicatețe… Ei sunt scrupuloși față de acei bani, dar nu-și fac scrupule față de Cel care a fost cumpărat, vândut… și ucid cu acei bani.

Poate exista un întreg legalism (de respectare a legilor) care privește puritatea sau lipsa curăției banilor dar, în același timp, înghițind cămilele. Cu alte cuvinte, ei nu-și dau seama de marele rău pe care-l fac, deci au o conștiință falsă.

Ei se întreabă: „ce pot face cu prețul sângelui?”. Acei bani sunt numiți: prețul sângelui lui Cristos.

Ne ajută nespus de mult acest preț al sângelui lui Cristos! Vom vedea la v. 7.

vv. 7-8

7 Şi, după ce au ţinut consiliu, au cumpărat cu ei Ogorul Olarului pentru îngroparea străinilor. 8 De aceea se numeşte ogorul acela până astăzi Ogorul Sângelui.

Cu prețul sângelui, află îngropare în pământul făgăduinței tocmai străinii.

Prima bucată din pământul făgăduinței pe care a avut-o Avram (cf. Gen. 23) a fost… mormântul pentru Sara.

Acum, prin sângele lui Cristos, toți străinii, adică întreaga omenire, în sfârșit, află o bucată de pământ, de pământ al făgăduinței, unde să se odihnească…

Așadar, sângele lui Cristos este răscumpărarea întregii omeniri, a tuturor străinilor. În fond, gestul lui Iuda ne spune că și Iuda va afla odihnă.

Apoi se vorbește despre „țarina olarului”. Imediat se amintește de Ieremia, căci în Ier. 18 se povestește despre un olar care, în timp ce face oalele, acestea se crapă. Dar ce face olarul? Le reface noi-nouțe… Pentru a ne spune că Dumnezeu poate lua orice ciob (oală spartă) – orice om rupt – și să-l refacă în totalitate nou.

În această țarină a sângelui, care-i țarina olarului, se reface, recreează omenirea nouă, prin moartea rezultată în urma prețului acelui sânge…

Aluzia cumpărării țarinei este prezentă și-n Ier. 32, atunci când poporul era în exil și spunea „e imposibil să ne reîntoarcem și toți vom muri în exil”. Ieremia cumpără o țarină, subliniind că nu-s adevărate vorbele poporului, pentru că se poate cumpăra o bucată de pământ și se poate trăi pe pământ, pentru că toți ne vom întoarce în pământul făgăduinței.

Așadar, prețul acelui sânge dăruiește pământul făgăduinței, recreează omul în totalitate nou, dă pământul tuturor străinilor și, în final, reprezintă reîntoarcerea din exil a întregii omeniri. Acesta e prețul acelui sânge, până în zilele noastre…

Urmează unele citate din Ieremia și Zaharia…

vv. 9-10

9 Atunci s-a împlinit ceea ce a fost spus prin Ieremia profetul, care zice: Şi au primit treizeci de arginţi, preţul celui vândut, care a fost stabilit de fiii lui Israel 10 şi i-au dat pe ogorul olarului, aşa cum îmi poruncise Domnul.

Interpretarea teologică dată de Matei subliniază că se împlinește tot ceea ce a fost spus de profetul Ieremia. Dacă noi am căuta acest citat în Ieremia, nu l-am afla, pentru că-i din Zaharia… Nu înseamnă că Matei a cunoscut greșit Biblia, ci o cunoștea bine, dar intenționat face acest joc… Căci vorbind anterior despre cumpărarea țarinei olarului, dorea să facă aluzie la Ieremia, apoi ia un citat din Zaharia, atribuindu-l lui Ieremia și spune: fii atent că optica prin care trebuie să interpretezi totul, este istoria olarului și a țarinei cumpărate. Apoi citează Zah. 11,13, un text scris atunci când profetul era dezamăgit, pentru că poporul nu a ascultat Cuvântul, și spune: „E îndeajuns! Eu nu mai pot. Fiecare să facă ceea ce vrea. Dacă vreți să vă ucideți, ucideți-vă. Eu mi-am sfârșit misiunea de a vesti pacea, pentru că toți sunteți delicvenți și nu vreți să vă convertiți”. Și atunci le cere: „Dați-mi salariul meu! Plătiți-mă”. Și-i dau 30 de arginți. Este Domnul care-l îndeamnă să ceară să fie plătit și să vadă cât îi dau. Ei îi dau prețul asinului. Iar Domnul îi spune: „Aruncă acei bani, în Templu”.

Dacă citiți cap. 11 și 13 din Zaharia observați că ele reprezintă fundalul pătimirii lui Isus, pentru că descriu pătimirea profetului pentru poporul său care dă faliment în totul, și totuși profetul arde de iubire pentru acest popor. Capitolele se încheie cu privirea spre dreptul împuns

Finalul citatului: „Cum mi-a poruncit Domnul”, e o aluzie la Exod 19,12 când Domnul îi poruncește lui faraon să elibereze poporul Său. Așadar, prețul acelui sânge reprezintă libertatea poporului…

După ce a descris situația lui Iuda, care-i similară cu situația fiecăruia dintre noi atunci când rămânem închiși în noi înșine, în eroarea noastră, dorind să o plătim… cu rezultatul că ne risipim viața… De cealaltă parte avem interpretarea: gestul nostru – care-i acela de a-L ucide pe Cel drept -, „prețul sângelui, adică moartea lui Cristos” va fi tocmai ceea ce îl face, îl recreează nou pe om, după exemplul olarului; ceea ce cumpără țarina pentru reîntoarcerea din exil, ceea ce ne redă odihna pământului făgăduinței, va fi ceea ce ne face să ieșim din sclavia Babilonului.

Texte utile

  • Ps. 55, recitat
  • Ier. 18, istoria olarului
  • Ier. 32, cumpărarea țarinei
  • Zaharia cap. 11-14, drama profetului, a dreptului refuzat
  • Ef. 1, 13-22, moartea Domnului ca împăcare între toți…

Citind aceste versete Mt. 27, 1-10, este important să mă întreb: ce vrea să producă în mine această povestire? Mi se pare că textul vrea să descopere în mine acel mecanism pervers, care-i atât în Iuda, cât și în noi toți: „am greșit și plătesc”… Și această logică este adevăratul rău, căci toți greșim… Însă eroarea devine locul unei relații mai profunde, devine locul iertării și al unei prietenii mai mari… Dar noi, ne închidem în noi înșine și plătim… Și această atitudine este refuzarea vieții și a iubirii, fiind și uciderea propriului eu. Textul vrea să descoperim în noi prezența acestui mecanism pervers… să descopere acest păcat profund – involuntar, căci nu-i un păcat pe care un om îl vrea – dar e prezent în noi toți și care-i exact ceea ce ne fură viața și ne determină să ne facem rău nouă și altora.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop