Matei 5,1-10

Pericopa evanghelică din Lc. 1,46 (ș.u.) este un adevărat comentariu al textului pe care îl vom trata în această cateheză: Fericirile.

În cap. al V-lea după Matei începe primul discurs al lui Isus care se extinde până la cap. al VII-lea. (Ev. după Matei este structurată în cinci discursuri).

În primul discurs, avem cateheza baptismală a bisericii primitive. Această cateheză prezintă cine sunt fiii lui Dumnezeu, botezul, nașterea la viața nouă. Sunt prezentate Fericirile și apoi predica de pe munte. Acest discurs al lui Isus va fi urmat de zece minuni.

Isus nu a venit să spună lucruri foarte frumoase și imposibil de făcut. El nu afirmă: „V-am spus ce trebuie să faceți, iar voi sunteți condamnați pentru că nu reușiți să puneți în practică”. În acest sens Ev. ar fi mai urâtă decât legea.

Isus nu spune lucruri pe care trebuie să le facem, ci Fericirile sunt un autoportret: ceea ce face El, ceea ce fac Dumnezeu și Fiul. În aceste capitole vom descoperi autoportretul Fiului, fața lui Cristos, chipul Fiului omului, adică fața fiecărui om. Este ceea ce Isus a venit să dăruiască prin Spiritul Său fiecărui om.

Deci nu trebuie înțelese ca o obligație, o datorie, ci ca un mod de a fi. Apoi vor deveni un mod de a acționa.

Este periculos să privim fericirile ca pe o datorie: mărul nu are datoria să facă pere. Nu poate, dar merele le poate face cu ușurință.

Tot astfel noi, incluși în Cristos – prin Cuvânt și prin credința în Cuvânt – producem progresiv acest rod. Cuvântul este „minunea”. Minunile sunt rodul Cuvântului. Și ceea care cultivă, îngrijește și ajută să crească acest pom este acest rod în noi.

Este important să abordăm predica de pe munte împreună cu minunile, pentru că altfel ar fi numai o impunere la nivel de cuvinte, care nu sunt numai cuvinte care impun, ci sunt un dar. Un dar de vindecare pe care El îl înfăptuiește în noi pentru a ne face ca El.

Se citește Mt. 5,1-10

1 Văzând mulţimile, [Isus] s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi. 2 Şi, deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: 3 „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. 4 Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi consolaţi. 5 Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul. 6 Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate pentru că ei vor fi săturaţi. 7 Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire. 8 Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu. 9 Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu. 10 Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate, pentru că a lor este împărăţia cerurilor.

Repetând de opt ori cuvântul „fericiți”, omul înțelege că este vorba de Fericiri. Vedem că Isus îi proclamă fericiți pe toți blestemații: săracii, înfometații, însetații. Nici făcătorilor de pace nu le merge prea bine de obicei. După făcătorii de pace avem persecutații, căci dacă un om vrea pacea, e prigonit.

În Fericiri se descrie figura lui Cristos. Fericirile sunt misterul vieții Sale, sunt autoportretul Său: El este săracul, înfometatul, prigonitul, făcătorul de pace, blândul… și tot El – în același timp – experimentează fericirea Împărăției, a surâsului, a bucuriei. Acest text are drept cheie de interpretare viața lui Isus.

Crăciunul amintește nașterea fiului. Și Isus e Fiul, Cuvântul făcut trup, iar Cuvântul pe care Isus îl întrupează este declarat în Fericiri. Și acest Cuvânt ne este dat nouă, pentru ca și noi să-l întrupăm. Acesta e Crăciunul: Cuvântul să coboare în inima noastră, să-L primim și să se întrupeze în noi.

Fericirile indică drumul vieții fiecărui om, indică realizarea fericirii pe care Isus a venit să ne-o aducă.

Prima cheie de interpretare e cristologică: fericirile ne arată chipul Fiului Isus. Și în Isus ni se arată chipul fiecăruia dintre noi.

O a doua cheie e teologică. Isus e Fiul, egal cu Tatăl: așa că El este Dumnezeu, care e Tatăl.

A treia cheie e soteriologică (de mântuire): acesta e spiritul nou. Spiritul nou e iubirea dintre Tatăl și Fiul care deja invadează lumea.

A patra cheie e antropologică: care e omul nou pe care Dumnezeu îl propune? Când vestim Evanghelia, nu propunem alte norme, unele îmbunătățiri sau compromisuri, ci propunem acest om nou, care este dăruit prin spiritul nou.

Cheia ecleziologică: comunitatea creștină este ecoul, oglindirea, la fel ca fiecare credincios, a chipului lui Cristos.

Aceste fericiri au și o valoare eshatologică: indică judecata lui Dumnezeu asupra lumii. Indică sensul istoriei umane: înseamnă a realiza fericirile! Cum deja s-au realizat în Isus, se vor împlini în fiecare om de-a lungul întregii istorii.

Fericirile au și un sens moral: ceea ce trebuie să facem. Dacă suntem așa, atunci facem așa.

Fericirile sunt manifestul Împărăției. Textul este o deschidere spre infinitul mister al lui Dumnezeu în istorie. Pericopa e structurată pe un prezent „a voastră e Împărăția” și apoi pe un viitor în contradicție cu prezentul.

v. 1

1 Văzând mulţimile, [Isus] s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi.

Mulțimile – despre care se vorbește – sunt aceleași din versetele anterioare, sosind din toate părțile pământului; ele simbolizează lumea întreagă, care vine să asculte Cuvântul.

În versetele anterioare era prezentat Isus, care învăța și vindeca de draci și de boli.

Fericirile sunt învățătura definitivă a lui Isus care ne vindecă de diavol. Alungă diabolicul care se află în noi, în istorie, în lume și ne vindecă de toate relele care derivă din acest rău.

Discursul este ținut nu pe „un munte”, ci pe „muntele”. La sfârșitul Evangheliei va apărea „muntele” indicat de Isus, unde-L vor vedea înviat. Muntele e acesta, al Fericirilor.

Muntele e locul aproape de Dumnezeu, și tot ceea ce e spus aici, se va împlini pe muntele Golgota, unde Isus va spune: „totul s-a terminat, totul s-a împlinit”.

„Isus se așază”: e maestrul care șade și discipolii se apropie de El. Raportul nostru cu Isus este cel al discipolului și Isus e singurul maestru. Nu există un altul! Discipolul e cel care ascultă Cuvântul.

Noi – ascultând Cuvântul Său – devenim fii. În măsura în care suntem discipoli, nu devenim maeștri (învățători), ci devenim fii. Și El este Cuvântul.

v. 2

2 Şi, deschizându-şi gura, îi învăţa zicând:

Introducerea e solemnă: Isus se așază, oamenii vin la El, iar Isus îi învață. Acum ascultăm Cuvântul din gura Sa, care este însuși Isus.

v. 3

3 „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor.

Cuvântul „fericiți” se repetă deseori.

„Fericit tu” înseamnă sunt bucuros pentru tine, te felicit că ai mare noroc.

„Fericiți cei săraci” pentru noi pare o glumă… Cum ar reacționa un sărac dacă i-am spune „ferice de tine, care ești sărac”? Este ca și cum l-am insulta. Sau „Te felicit că ești sărac!”…

Cuvintele lui Isus sunt exact opusul a ceea ce spun toți. Mereu se spune „Fericiți cei bogați”. Nimeni nu a spus: „eu sunt sărac, deci imitați-mă și veți câștiga”. Când un om câștigă la loto, nimeni nu spune: ce necaz, săracul…

Aceste fericiri – pe care le considerăm ca fiind clare – sunt contradicția modului nostru de a gândi. Noi gândim că-s fericiți bogații, puternicii, orgolioșii… Și de aceea lumea e nefericită. Căci greșim la nivelul logicii, al inimii (sentimentelor) și al mâinilor (acțiunilor). Facem nedreptăți, dezbinări, oprimări, avem ură, răutate, uneori imbecilitate…

Deci înțelegeți marea valoare a acestor cuvinte?

Printr-un cuvânt, Isus răstoarnă toate criteriile lumești de nedreptate, de oprimare. Isus spune: „vai de voi, bogaților! Îmi pare rău pentru voi. Sunteți ghinioniști. V-ați greșit toată viața. Ați investit totul, pentru a avea mai mult, pentru a obține mai multă putere, pentru a apărea faimoși înaintea altora. Nu vă dați seama că vă distrugeți pe voi înșivă și pe alții?”… Căci esența noastră este să fim fii. Iar fiul este cel care primește de la Tatăl și împarte totul cu frații. Este ceea ce face Isus.

Despre aceste fericiri, pentru că le auzim mereu, riscăm să spunem: „deja le cunoaștem”. Am putea merge acasă, propunându-ne să înțelegem aceste cuvinte.

Spun „să le înțelegem” pentru că nu sunt un lucru de făcut, ci să înțelegem frumusețea săracului, ținând cont că Isus a spus aceste vorbe acum 2000 de ani. Dacă le-ar fi spus astăzi, am fi mult mai mult de acord cu El pentru că – după două milenii de creștinism – sărăcia este frumoasă, e stoică, înseamnă să fiu liber, ce mă interesează pe mine să am… căci vreau să fiu liber…

Însă spus acest cuvânt pentru evrei – pentru care bogăția este semn al binecuvântării, al promisiunii lui Dumnezeu – înseamnă că sunt faliți și e falit și Dumnezeu. Deci această învățătură este și mai scandaloasă pentru ascultătorii bogați ai lui Isus și presupunând că erau săraci, este și mai scandaloasă…

Isus nu glumește, dar spune „fericiți”, vă felicit!…

„Săracii”, în limba greacă ptokos, nu sunt săracii care „au puțin”, deși depun mult efort – în timp ce bogatul are mult cu puțin efort – ci e săracul care nu are nimic! Acest sărac fără nimic este cel care nu are față, care se ascunde, care nu există, nu are realitate, nu are consistență, nu are un titlu, o identitate, ci are nevoie de totul! Aceștia sunt proclamați fericiți!

Să cerem Domnului ajutorul, pentru a putea intra în misterul sărăciei, care este cel mai mare mister al Său. Dumnezeu nu are nimic. Nu posedă nimic, nici măcar pe Sine. Natura Sa, ființa Sa este aceea de a fi a altuia, pentru altul și de la altul, adică este o relație. Aceasta este bogăția lui Dumnezeu. Aceasta este bogăția omului, fiul lui Dumnezeu.

Toată averea ne fură… Acest lucru nu înseamnă că nu trebuie să avem necesarul pentru a trăi și că nu trebuie să lucrăm; este clar că acestea fac parte din creație și aparțin datoriilor noastre: suntem colaboratori la creație. Problema este alta: care e Dumnezeul meu, adică sensul vieții mele?

„Săracii cu spiritul” este o expresie care nu se înțelege bine ce vrea să însemne.

Uni au spus: „săraci din cauza spiritului”, adică spiritul Domnului ne face săraci ca Dumnezeu și deci îmbogățit cu bogăția lui Dumnezeu. Alții au spus că „săracii cu spiritul” este o categorie care înseamnă „săraci până în spirit”, adică aceia care au spiritul săracului. La Qumran „săracii cu spiritul” îi desemna pe cei umili, opusul celor care au capul dur, adică sunt încăpățânați.

Deci a acestora „este” și nu „va fi” Împărăția cerurilor.

La începutul și la sfârșitul fericirilor avem prezentul „este”, adică Împărăția este deja prezentă și este a lor. Și Împărăția Domnului este orice bogăție: e Împărăția Tatălui și noi suntem frați, căci suntem fii; este Împărăția dreptății, căci trăim ca frații; este Împărăția libertății, căci trăim fraternitatea în Tatăl și este realizarea lumii celei noi, deja acum.

Această fericire – spunând „fericiți cei săraci” – nu încurajează nedreptatea, în sensul că „noi din nefericire suntem bogați…”. Nu! Ci este proclamarea unei valori noi, care ne ajută să înțelegem care e realitatea omului. Realitatea omului este că e fiu: primește totul de la Dumnezeu, chiar și propria ființă! Și nu posedă… ci dăruiește. Și totul curge ca dar în viață. Atunci trăiești, căci altfel, dacă ții pentru tine respirația, mori. Deci această fericire este condiția pentru a trăi.

Această fericire ne spune că suntem fii și că nu ne-am făcut singuri. Toți suntem creați de Dumnezeu. Deci totul e dar, în logica frumuseții darului. Deci din totul putem trăi ca dar. S-a făcut singur numai nimicul care nu există !

Cine se simte făcut de sine, face totul numai pentru sine, ca toți ceilalți, adică se distruge pe sine, la fel cum se anulează pe el.

Toate celelalte fericiri izvorăsc din prima.

v. 4

4 Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi consolaţi.

Prin „întristat” se înțelege un om necăjit care se plânge și nu e numai trist. Sunt cei triști care plâng: ei vor fi mângâiați.

Avem fericirea prezentă: deja acum sunteți fericiți, dar nu pentru că sunteți triști. La fel săracii sunt fericiți nu pentru că sunt săraci, ci pentru că Împărăția e a lor. La fel întristații sunt fericiți, nu pentru că sunt triști, ci pentru că Domnul îi mângâie.

Mângâierea este calitatea lui Dumnezeu care nu lasă singur pe cel trist și este sinonimul întregii promisiuni a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu te lasă singur și vine, realizează fiecare promisiune.

Fericirea e acum în prezent, dar „mângâierea” este în viitor. Ce este între prezent și viitor? Este parcursul, drumul înspre consolare. Sensul pozitiv al istoriei este trecerea de la întristare la mângâiere.

v. 5

5 Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul.

Blânzii sunt opusul aroganților, sunt cei care nu-și impun propriile drepturi, nu au mentalitatea câștigătoare. Blânzii pierd mereu, la fel ca Isus blând și smerit cu inima, ca Moise-om blând. Și blândețea este puterea adevărului și a iubirii, e puterea lui Dumnezeu. Aceștia vor moșteni pământul: pământul făgăduinței nu este a celor puternici (cei care fură altora pământul și bogățiile), ci al celor blânzi.

Prin „pământ” se înțelege pământul făgăduinței, condiția necesară pentru a trăi „pământul făgăduinței”, care e simbol al Spiritului Sfânt.

Condiția pentru a trăi ca fii, ce este? Este spiritul Tatălui și al Fiului. Adevăratul pământ e spiritul nou. Adevărata moștenire este spiritul nou.

În F.Ap. după ce au primit darul Spiritului fac un lucru interzis evreilor: vând pământul pentru că au Spiritul. Căci adevărata condiție pentru a trăi nu este posedarea lucrurilor, ci acest Spirit nou, care e adevărata moștenire, care ne face fii.

Să se vadă: Zaharia. 9,9 și Ps. 37,11: cei blânzi vor poseda pământul și se vor bucura de multă pace…

v. 6

6 Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate pentru că ei vor fi săturaţi.

Există o foame și o sete materială, dar și una profundă, care este setea după dreptate.

Prin „dreptate” – în Ev. după Matei – se înțelege (nu ceea ce noi înțelegem, adică a da fiecăruia ceea ce este a lui. Această dreptate este greșită. Ce înseamnă să dăm fiecăruia ceea ce este al său? Tu ești sărac, rămâi sărac. Nu trebuie să-ți dau ceva. Eu sunt bogat… deci am dreptul la tot și pentru că legea se face după împărțirea bunurilor și o face acela care are drepturi de apărat, atunci este clar că această lege nu are nimic în comun cu legea lui Dumnezeu). În limba ebraică, a face dreptate înseamnă și a face milostenie. Căci ceea ce tu ai și altul nu are, nu e al tău, ci este al altuia, dacă sunteți frați și dacă Dumnezeu e Tatăl. .

În general, omul drept este cel care face voia lui Dumnezeu. A face dreptate înseamnă a face voia Domnului, care e Tată.

Aceștia vor fi săturați, adică vor obține plinătatea vieții. Os. 6,6;

v. 7

7 Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire.

Mila, compasiunea… sunt sentimentele pe care le simte Domnul înaintea răului și e un sentiment periculos, căci compasiunea ucide. Compasiune înseamnă „a pătimi cu…”. Înseamnă că răul celuilalt nu te lasă indiferent. Nu înseamnă că răul te face să fugi sau te enervează. În general, răul ori ne irită ori ne face să plecăm mai departe.

Răul e obiectul compasiunii, îți atinge inima, te compromite. Compasiunea este calitatea cea mai mare a lui Dumnezeu. Această simpatie, a pătimi cu Dumnezeu este ceva mai mult decât empatia, care este premisa pentru a se simți bine.

Aceștia vor afla „îndurarea”, care e Dumnezeu. Cine are compasiune, află compasiune, Îl află pe Dumnezeu.

v. 8

8 Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu.

Inima pură este inima transparentă. E interesant că în inima noastră se află Dumnezeu: suntem fiii Săi. Dar inima noastră e tare tulburată, întunecată, nu e pură, are multe alte interese, lucruri contrare lui Dumnezeu, deci nu-L vedem pe Dumnezeu. O inimă pură-L vede pe Domnul. Deja în această viață Domnul ne concede, ne îngăduie o anume puritate a inimii, care este aceea de „a-L vedea pe Domnul în toate lucrurile, evenimentele, persoanele și în noi” (cf, sf. Ignațiu). Acesta este scopul exercițiilor spirituale…

v. 9

9 Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu.

Cei pașnici sunt cei care fac pace. A face pace între frați, înseamnă a fi fiii lui Dumnezeu. Deci făcând pace între persoane tu realizezi numele tău de a fi fiu, realitatea ta de fiu. Misiunea noastră în lume e de a face pace cu toți și în măsura în care împac, împlinesc realitatea mea de fiu, deoarece mă fac frate.

„Caută pacea inimii și mii în jurul tău vor afla mântuirea” (Serafim de Sarof)

v. 10

10 Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate, pentru că a lor este împărăţia cerurilor.

Se face pace într-o lume plină de război, iar cel care face pacea, imediat se spune că: „va fi prigonit”, din cauza dreptății, pentru că face voia lui Dumnezeu în această lume. Prigoana este prețul de plătit pentru cel care face pace.

Răul, până când îl faci nu-l simți mult, dacă-l urmezi, nu ți se opune, dacă tu te opui răului, îi simți forța potrivnică. Nu-i o problemă că-i simți împotrivirea, ci trebuie să te preocupe dacă nu o simți. Înseamnă că tu faci răul, dacă nu-l simți.

La fel prigoana – care nu înseamnă că un altul mă prigonește, ci pot fi chiar dificultățile mele interioare – este indicația că eu călătoresc corect.

Vă spun acest lucru pentru că de obicei, noi ne descurajăm când simțim o dificultate – internă și externă – atunci când facem binele. Există aceste dificultăți și e bine că există. Dacă nu există dificultăți, atunci fii preocupat.

„A ta e Împărăția”. Explicăm: Împărăția e a ta. Domnul îți dă experiența prezenței Sale – căci Împărăția este El – tocmai în acea situație dificilă, de prigoană, fapt pentru care tu experimentezi prezența și puterea Domnului și viața, chiar în situația de contradicție. Io 15,18: „Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine, mai înainte decât pe voi, M-a urât”. Dificultatea, împotrivirea, piedicile… poate foarte mari și care aduc suferințe, se află pentru că există împotrivire între bine și rău.

În Exerciții, sf. Ignațiu descrie steagul satanei și steagul lui Cristos. Sunt planurile, filozofia de viață a celor două părți, două înțelepciuni opuse.

Satana își trimite supușii la toți omenii și-i face să dorească bogățiile, onoarea, gloria și puterea. Și atât. De altă parte, Isus spune ucenicilor să meargă în lume să propovăduiască sacra doctrină. Sacra doctrină înseamnă esența creștinismului, învățându-i pe oameni să iubească sărăcia, umilința și slujirea. Și atât.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop