Matei 5,31-42

Spune psalmistul: „Domnul vine să judece pământul„: dar nu vine să-l judece ci să-l facă drept; și nu se referă la pământ, ci la noi. Iar dreptatea Domnului este una superioară celei a cărturarilor și a fariseilor… Vom înțelege la sfârșit care e dreptatea superioară a Domnului…

În cateheza precedentă am început să arătăm felul în care Isus împlinește legea „într-un mod nou”: nu pentru că Isus este legea, ci pentru că El este Fiul care iubește, și astfel împlinește legea.

Continuăm cu alte trei opoziții, care privesc divorțul, Cuvântul și legea talionului. Aceste teme au în comun faptul că se referă la raportul de dreptate cu aproapele: poate fi partenerul, vecinul sau dușmanul. Cum ne comportăm în aceste trei situații?

Textul continuă discursul lui Isus care „împlinește legea”… Vai nouă, dacă înțelegem cuvintele lui Isus de pe munte ca pe niște legi. Căci legile privesc numai acțiunile și nu intențiile.

Dacă un om mă judecă după intenții, e vai de mine: ar trebui să mă ucidă imediat… Pot avea cele mai rele intenții din lume, dar până când le rezist cu brio, eu nu pot fi cercetat, ba mai mult, câștig merite. Dacă vreau să sugrum un om dar nu fac acest lucru, câștig răbdare și nu pot fi acuzat… Intențiile nu le poți supune legii… Isus trece de la acțiuni la nivelul intențiilor.

Acțiunile noastre se nasc din modul nostru de a fi: inima noastră este rea. Dar Isus ne dă posibilitatea – și acesta e darul Evangheliei – de a avea o inimă nouă, care are spiritul Fiului. În acest fel intențiile profunde și inima sunt vindecate. Inima noastră devine o inimă nouă. Numai cu o inimă nouă tu poți înțelege acest discurs, căci dacă-l înțelegi ca lege, este un discurs imposibil.

Pe această temă mulți greșesc… Din nefericire, noi privim acest discurs de pe munte ca pe o poruncă, lege. Și acest fapt ne creează și mai multe dificultăți, căci e greu să respecți conținutul acestei pericope dacă îl privești din punct de vedere al legii, al poruncii. Însă este Evanghelie!!!

Luăm exemplul cel mai clar: porunca de a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele deja există; porunca de a iubi dușmanii e imposibilă, deci este o cerință absurdă… Însă Isus nu propune porunci sau cerințe, ci ne face un dar. Altfel spus, Dumnezeu nu are dușmani pentru că e Tatăl tuturor: îmi dă spiritul Său și toți sunt frații mei și-i iubesc pe toți, inclusiv pe dușmani. Acesta e darul pe care mi-l oferă Isus și Evanghelia!

Prin urmare, numai din prisma Evangheliei și nu a legii putem înțelege acest discurs. Dacă-l considerăm o obligație, nu-l înțelegem. Dacă-l vedem ca fiind un dar, atunci îl pricepem.

Se citește Mt. 5, 31-42

31 S-a spus: Cine îşi lasă femeia să-i dea act de despărţire. 32 Eu însă vă spun: oricine îşi lasă femeia, în afară de caz de desfrânare, o face să comită adulter şi oricine se însoară cu una lăsată comite adulter. 33 Şi aţi mai auzit că s-a spus celor din vechime: Să nu faci jurământ fals, ci să ţii jurămintele făcute înaintea Domnului. 34 Eu însă vă spun: să nu juri deloc. Nici pe cer, pentru că este tronul lui Dumnezeu. 35 Nici pe pământ, pentru că este scăunelul picioarelor sale. Nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui rege. 36 Nici pe capul tău să nu juri, căci nu poţi face nici un fir de păr alb sau negru. 37 Deci cuvântul vostru să fie: da, da; nu, nu. Ceea ce este în plus este de la Cel Rău. 38 Aţi auzit că s-a spus: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. 39 Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău; ba mai mult, dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt. 40 Celui care vrea să te judece şi să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantaua, 41 iar dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie de paşi, mergi cu el două. 42 Celui care îţi cere, dă-i, şi nu întoarce spatele celui care vrea să ia de la tine cu împrumut.

Temele sunt trei. Prima privește divorțul, a doua jurământul iar a treia, legea. Divorțul va fi tratat mai amplu la cap. 19, 3-9; în această cateheză ne vom referi doar la câteva aspecte.

vv. 31-32

31 S-a spus: Cine îşi lasă femeia să-i dea act de despărţire. 32 Eu însă vă spun: oricine îşi lasă femeia, în afară de caz de desfrânare, o face să comită adulter şi oricine se însoară cu una lăsată comite adulter.

În Israel divorțul era permis de Moise, și e permis și-n zilele noastre.

Nu divorțul e proiectul originar al lui Dumnezeu, ci fidelitatea între două persoane: e iubirea și nu destrămarea iubirii!

Însă, în special pentru a limita abuzurile (văzând că se practica divorțul) – la fel ca legea: inventarea unei legi presupune existența de dinainte a răului, iar legea caută să-l reglementeze astfel încât să fie mai puțin rău… Căci dacă nu ar exista răul, nu ar fi nevoie de lege – au creat o anume reglementare astfel încât femeia să nu sufere…

În cultura lui Israel, numai bărbatul era acela care putea divorța, potrivit primatului acestuia în raport cu femeia. Deci, prin lege se căuta să se apare femeia ca să nu sufere din cauza deciziei absolut arbitrare a bărbatului.

Cauzele divorțului puteau fi dintre cele mai diferite… Școala laxistă din hilel spunea: dacă femeia gătea rău, acest fapt putea fi motiv de divorț, pentru că neatenția ei însemna că nu-și iubește soțul. Dacă nu-l iubește, înseamnă că-l urăște. Nu poți sta cu o persoană care te urăște… Deci acesta era deja un motiv suficient de divorț… Cealaltă școală era șamai: era foarte riguroasă și susținea că se poate divorța numai în cazul în care femeia face adulter. Altfel nu poți divorța. Alții – spre exemplu cei de la Qumran – susțineau că nu se poate divorța în niciun caz.

În textul nostru, poziția lui Isus e foarte clară: El nu admite divorțul. De ce? Nu pentru că El impune o lege mai severă. Altfel nu era necesar să spună „dar Eu vă spun”, căci și cei din Qumran spuneau că nu e permis divorțul.

Vom înțelege poziția lui Isus din context, în special la cap. 19 când se abordează mai amplu această temă. Vom pricepe că în Isus e dată posibilitatea de a trăi raportul bărbat-femeie, așa după cum era la început; adică așa cum e în planul lui Dumnezeu: raportul bărbat-femeie este chip și asemănare a lui Dumnezeu.

„Cum era la început”, nu se referă la ordinea timpului, ci „cum era la început”, și începutul e Dumnezeu. Și El este fidelitate. Iubirea lui Dumnezeu durează în veci.

De ce e atât de importantă fidelitatea raportului bărbat-femeie?

Primul motiv este că prin creație omul este chip al lui Dumnezeu nu ca bărbat sau ca femeie, ci în baza raportului dintre cei doi: „bărbat și femeie după chipul Său i-a creat”. Prin urmare, bărbatul și femeia în relație sunt după chipul lui Dumnezeu.

Acest fapt înseamnă că Dumnezeu e relație, e iubire, e dar. Și raportul bărbat-femeie este realizarea chipului lui Dumnezeu în om. Adică este înfăptuirea iubirii, pentru că Dumnezeu e iubire. Dumnezeu e relație, e fidelitate, e fecunditate, e dar.

Deci, Isus nu impune o lege, ci spune „Acum e posibil să se trăiască în mod real raportul între persoane ca fii ai lui Dumnezeu. Adică după chipul lui Dumnezeu, care e iubire”. Numai din această perspectivă este posibilă căsătoria ca fidelitate și indisolubilitate, ca dar evanghelic și nu ca lege. Aceasta este poziția lui Isus.

Raportul bărbat-femeie este doar semnul realității, iar realitatea e raportul om-Dumnezeu.

În întreaga Scriptură omul este mireasa lui Dumnezeu. Și porunca este „îl vei iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufleul, cu toată viața, cu toate puterile”. Prin urmare, în raportul de cuplu se realizează – cu altul, cu diferitul, cu partenerul – ceea ce fiecare realizează cu Altul, cu Absolutul, cu diferitul Absolut, adică cu Dumnezeu.

Celibatul – în Biserică – are însemnătatea de a afirma că adevăratul raport e cu Dumnezeu, cu Celălalt, cu Absolutul. Același raport cu Domnul îl trăiești apoi în căsătoria cu celălalt, cu diferitul, care este relativ. Dar în căsătorie trăiești raportul cu celălalt, având aceeași calitate a iubirii: de fidelitate, de stabilitate, de fecunditate, de dar… adică în mod divin.

În acest text biblic se pune o condiție: în caz de concubinaj, femeia poate fi îndepărtată.

Cuvântul grec este porneia și înseamnă lucruri diferite: prostituție, adulter, concubinaj. Biserica orientală înțelege doar sensul de adulter. Și când se întâmplă un adulter, Biserica permite divorțul… Însă Biserica occidentală și tradiția antică creștină înțeleg cuvântul porneia nu ca prostituție sau adulter, ci ca fiind căsătoriile nelegitime: acelea care erau nelegitime pentru evrei, dar legitime, pentru greci.

Cu alte cuvinte, grecii se căsătoreau și între rudenii, chiar fratele cu propria soră. Aceste căsătorii erau considerate de evrei ca fiind nelegitime. Deci textul spune: în acest caz nu poate fi căsătorie, ci este concubinaj, deci desparte-te. În toate celelalte cazuri nu poți să te desparți.

Deci legea – care de fapt nu e o lege, ci un orizont pe care Isus îl deschide căsătoriei – e ceva clar și frumos.

Această învățătură deschide probleme pastorale mari: cum să educăm persoanele la această capacitate de a iubi, într-o societate care nu educă lumea la aceste valori și care niciodată nu a îndrumat spre aceste valori? Deci aceasta este prima problemă…

A doua problemă este: chiar dacă am educat persoanele să iubească așa, piedicile sunt în zilele noastre de o așa natură, încât apasă raportul cuplului. Cum putem remedia aceste condiționări, astfel încât o căsătorie să aibă măcar condițiile minime pentru a rezista. Dacă soții încep să nu se mai vadă, să fie mereu ocupați cu munca, să stea 10 ore la muncă cu o altă persoană care nu e propriul partener, apoi găsindu-și partenerul acasă numai cu probleme, până la urmă încep să-și urască partenerul și se atașează de persoana de la locul de muncă…

O altă problemă este… a numeroaselor persoane recăsătorite… În trecut nu era o problemă mare, pentru că nu existau atâția recăsătoriți… Un om putea să fie infidel cât dorea, era iertat și totul revenea la normal.

În zilele noastre – mulțumim Domnului! – nu e așa… Dacă rezistă căsătoria, e în baza libertății celor doi soți care s-au ales, s-au maturizat și s-au educat în iubire, și reușesc să stea împreună… Prin urmare, ceea ce în trecut era lăsat în seama unei legi – problema nu se punea dacă era un mariaj reușit sau nu, căsătoria rezistând datorită unei legi – în zilele noastre reușita căsniciei este încredințată responsabilității celor doi soți, la nivel de conștiință și de maturitate.

Totuși rămâne problema multor căsătorii care din motive insesizabile, nu sunt căsnicii reușite. În timpul nostru, falimentul multor căsătorii e ceva de înțeles, pentru că am trecut printr-o perioadă de mari transformări. Ce putem face? Trebuie să fim atenți, să nu excludem pe nimeni din Biserică numai pentru că a avut ghinionul unei căsătorii nefericite. Nu trebuie să-i eliminăm, spunându-le că nu-s creștini… Trebuie să avem multă înțelegere și să practicăm o pastorație, nu doar pentru a-i educa la căsătorie – lucru care în trecut nu se făcea – ci a-i educa pe soți și după căsătorie.

Pe această temă se poate citi Cântarea Cântărilor – un imn de iubire dintre doi logodnici -care indică fie iubirea între un bărbat și o femeie, o iubire sfântă, după chipul lui Dumnezeu, fie iubirea dintre Dumnezeu și umanitate (și fiecare dintre noi).

vv. 33-35

33 Şi aţi mai auzit că s-a spus celor din vechime: Să nu faci jurământ fals, ci să ţii jurămintele făcute înaintea Domnului. 34 Eu însă vă spun: să nu juri deloc. Nici pe cer, pentru că este tronul lui Dumnezeu. 35 Nici pe pământ, pentru că este scăunelul picioarelor sale. Nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui rege.

Această antiteză privește Cuvântul: mai întâi… a nu jura. Apoi Isus adaugă nu doar să nu jurăm strâmb și să menținem propriile jurăminte, ci nici să nu jurăm.

Tema Cuvântului e foarte importantă, căci omul se deosebește de animal prin cuvânt.

„Cuvântul” exprimă relația: o întemeiază și o menține. Deci Cuvântul e important. Fără Cuvânt, nu ar exista nimic din ceea ce există; noi nu am fi aici! Nu ar exista lumina – căci ea e rodul multor studii transmise prin cuvânt – nu ar exista zidurile… Nimic din lumea actuală nu există fără Cuvânt.

Cuvântul e mijlocul prin care Dumnezeu a creat lumea și e instrumentul cu care omul transformă lumea și ia parte la puterea lui Dumnezeu. Deci, Cuvântul este și exprimă inteligența, cultura. Tot ceea ce există pe lume e Cuvânt spus de Dumnezeu, iar acum e și cuvânt spus de om: multe cuvinte poate că Dumnezeu nu le-a spus, dar noi deja le-am spus (cf. poluarea… ).

Cu ajutorul cuvântului, omul nu doar înțelege realitatea, ci transformă realitatea după cum vrea… Cuvintele pot fi început de viață sau de moarte.

Tot raportul politicii este în întregime cuvânt. Tot raportul de încredere al băncilor e în întregime cuvânt; toate raporturile economice și întreaga știință sunt în totalitate cuvânt… Însă acest cuvânt… în ce fel influențează realitatea?

Relațiile între persoane sunt toate cuvânt. Cum influențează cuvântul raporturile interpersonale?

Noi conștientizăm foarte puțin valoarea cuvântului, pentru că auzim infinite cuvinte într-o zi – unii lasă televizorul pornit toată ziua și aud cuvinte – și astfel cuvintele nu mai au însemnătate. Însă nu e adevărat faptul că vorbele nu au însemnătate. E adevărat că infinitele cuvinte ascultate într-un timp scurt, ne fac să le diminuăm însemnătatea. Însă cuvântul este început de viață sau de moarte, adică te transformă.

Dacă tu asculți Cuvântul lui Dumnezeu, ești fiul lui Dumnezeu; dacă asculți un cuvânt înșelător, mincinos, ești fiul satanei, al minciunii… Tu realizezi în viața ta cuvântul pe care-l pui în ureche. Prin urmare, cuvântul este începutul oricărui bine sau al oricărui rău… Iacob spune: cuvântul este precum cârma unei bărci… o guvernează și o face să meargă unde vrea.

Un cuvânt – o scânteie – poate arde o întreagă pădure… Cartea lui Isus Sirah ne spune că mulți au fost omorâți de sabie, dar mult mai mulți a ucis cuvântul.

Cum trebuie să fie cuvântul?

În sens biblic, cuvântul izvorăște din om, fiind o expresie a omului… dar cuvântul merge dincolo de om și atunci poate fi aproape de cuvântul Domnului – creează și dă viața – sau aproape de cuvântul șarpelui, generând moartea.

vv. 36-37

36 Nici pe capul tău să nu juri, căci nu poţi face nici un fir de păr alb sau negru. 37 Deci cuvântul vostru să fie: da, da; nu, nu. Ceea ce este în plus este de la Cel Rău.

Isus spune ca vorbirea să fie „da”, dacă este „da” și să fie „nu”, dacă e „nu”… Și dacă nu știi, să fie „nu știu”.

În mod obișnuit, folosirea cuvântului e interesantă, căci trebuie să știi despre celălalt – căci celălalt e dușmanul – fără ca el să știe despre tine. Deci cuvântul e momentul începător prin care eu mă „ascund” și-l provoc pe celălalt să se descopere, astfel încât să-l am sub puterea mea pe celălalt.

În acest fel, cuvântul este primul instrument de posedare a celuilalt; e primul instrument de omor și de înșelăciune, de falsitate, de moarte… în toate relațiile.

„Ce este în plus, vine de la cel rău”… de la satana, din întuneric… Toate luptele, divizările, războaiele sunt din cauza cuvântului. Deci cuvântul e important…

Dintr-un anume punct de vedere noi subestimăm cuvântul, pentru că există multe cuvinte, însă pe de altă parte trebuie să fim atenți…

Cuvântul poate fi prezent peste tot precum Cuvântul creator al lui Dumnezeu sau precum cuvântului satanei (care distruge și poate distruge într-o clipă întreaga lume)… În concluzie, prin cuvânt avem o mare putere și nici măcar nu conștientizăm acest fapt… Nu suntem conștienți de puterea cuvântului – începând de la relațiile cu aproapele – dar cuvântul are un rol creator sau distrugător chiar și în raport cu natura, cu științele… cu totul!

Ar trebui să fim mult mai conștienți cu privire la cuvânt, să știm că „vorba” este oglinda inimii… Cuvântul trebuie să fie oglindirea adevărului, să fie un instrument de comuniune, de comunicare, de iubire, de bucurie, de viață și nu unul de posedare, de publicitate, de înșelăciune…

În zilele noastre lumea este blestemată, pedepsită și condamnată de cuvânt.

Nu trebuie să acuzăm mass media, ci modul în care noi, oamenii, o folosim. Depinde de inima omului din spatele mass mediei…, de culoarea cuvântului: dacă e o culoare frățească, sau una de patron asupritor, care vrea să-l posede pe celălalt. Ce fel de raport stabilești prin cuvânt?…

Întreaga politică e bazată pe principiul „cuvântul vostru da să fie da și nu să fie nu…”? Sau pe „tot ce este în plus, vine de la cel rău”?.. Noi toți trebuie să pretindem ca „da” să fie da și „nu”, nu! Nu trebuie să ne lăsăm înșelați. În joc este salvarea speciei umane. Deci nu ne putem permite să ne jucăm sau să nu fim atenți cu mass media, cu politica… Sunt lucruri foarte serioase.

Acest principiu „da să fie da și nu, nu” trebuie aplicat și-n relațiile noastre interpersonale… Cuvântul poate fi instrument de putere, de stăpânite, de moarte, de control nemilos, sau de comunicare, de dar, de iertare, de comuniune… Acest fapt depinde de inima omului.

Acest discurs îl ține Isus și este o vestire a Evangheliei făcută de Cel care e Cuvântul lui Dumnezeu, perfecta transparență a lui Dumnezeu, deci e comunicarea totală a lui Dumnezeu. Acest adevăr îl spune Cuvântul și în măsura în care primim Cuvântul, vedem că acest discurs se adeverește.

vv. 38-40

38 Aţi auzit că s-a spus: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. 39 Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău; ba mai mult, dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt. 40 Celui care vrea să te judece şi să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantaua,

Isus citează legea talionului – înseamnă că un om plătește daunele pe care le face – care în sine e un mare progres. Dacă ar fi aplicată chiar și în zilele noastre, ar fi un mare progres… Însă se întâmplă următorul fapt: dacă cineva produce o mică daună (fură o găină), plătește scump, dar, cine comite mari daune, nu plătește nimic. Prin urmare, legea talionului ar fi foarte oportună.

Legea talionului e opusă legii lui Lamec, care susținea următoarele: Cain trebuia să fie răzbunat de șapte ori: dacă cineva îl omora, să i se ucidă șapte din familia sa. După Lamec „dacă un om mă zgârie, eu îi ucid șapte din familia sa, iar viața mea va fi răzbunată de 70 de ori câte șapte”. Deci este legea celui mai puternic… Și dacă nu suntem atenți, riscăm să aplicăm (să experimentăm) mereu această lege… Căci legea o face cine poate și o aplică după cum vrea. Să fim atenți: să nu trăim după această lege, a celui mai puternic…

Legea talionului era foarte cunoscută în antichitate, fiind dată împotriva abuzurilor celui mai violent și mai puternic, chiar dacă era vorba de împărat. Legea dorea să impună o limită, adică dauna pe care o faci, să o plătești… ea fiind calculată în bani.

Pe bună dreptate, toate legile presupun că răul există. Legile ne folosesc pentru a controla răul, ca acesta să fie stăpânit, dominat… printr-o sancțiune potrivită, corespunzătoare.

Legea are un rol al ei, dar i se vede și limita, adică legea descrie și delimitează (localizează) răul și stabilește pedepsirea răului. Însă legea nu vindecă răul.

Isus alege o perspectivă diferită, la fel ca în cazul divorțului și al celorlalte antiteze (opoziții): Isus privește din optica Fiului care iubește frații; viziunea lui Isus consideră că răul poate și trebuie să fie biruit.

După cum răul separării dintre soți poate și trebuie să fie biruit prin iubire, după cum răul minciunii poate și trebuie să fie biruit prin adevăr, la fel răul violenței poate și trebuie să fie biruit… și Isus dă cinci exemple care sunt cinci reguli prin care ne arată cum se biruie răul.

Regula generală e că răul se învinge prin bine (cf. Rm. 12,21, unde Pavel ne îndeamnă să biruim răul prin bine. Să nu ne lăsăm biruiți de rău, ci prin bine să biruim răul)

În primul din cele cinci exemple, Isus ne spune: „nu te împotrivi răutăciosului, celui ce-ți face rău”. Noi ne împotrivim nu răului, ci aceluia care ne face rău. Isus ura păcatul și iubea păcătoșii. Noi iubim păcatul și-i detestăm pe păcătoși, pentru că sunt concurenții noștri.

Nu te împotrivi celui ce-ți face rău, căci e fratele tău. Însă împotrivește-te răului! Și dacă fratele mă lovește peste obraz, ce să fac? Dacă mă împotrivesc celui ce-mi face rău, îl lovesc și eu?… deci suntem doi răutăcioși… Dacă mă împotrivesc răului – care înseamnă „lovitura peste obraz” – nu fac răul, deci nu-l lovesc peste obraz.

Prin urmare, răul e biruit acolo unde există un om care are capacitatea de a-l duce în spinare, din iubire. Răul e biruit de iertare și de fraternitate.

În cel care iartă, răul se stinge. Dacă nu ar ierta, nu ar absorbi răul; dacă nu l-ar lua asupra sa, ci ar reacționa, răul ar continua.

Toleranța nu înseamnă a spune „orice îmi convine și totul merge bine…”. Nu! Răul e rău. Dacă unul te lovește peste obraz, (toleranța, din latinescul tolere, a duce) întoarce-i și celălalt obraz, adică ia pe umerii tăi greutatea dublă a răului, decât să faci și tu răul. Aceasta e toleranța creștină. E crucea lui Cristos, care duce pe umerii Săi tot răul. Și numai luându-l asupra Sa, îl biruie. Acest fapt cere ca persoana să nu fie masochistă, ci să fie puternică. Pentru că a restitui palma – mai mult: o dau eu primul, dacă e necesar – e un lucru ușor. Dar pentru a nu restitui palma și a rezista, e nevoie de multă tărie. E necesară puterea celui care iubește. Și așa face Isus.

„Oricui vrea să se judece cu tine pentru a-ți lua haina, tu lasă-i și cămașa”. Adică renunță și la dreptul tău, numai să trăiești în pace cu fratele. Pentru că ceea ce contează e faptul ca tu să trăiești în pace cu fratele tău. Aceasta e dreptatea superioară. În acest loc Isus propune ceva cu totul nou, propune etica Fiului și a fratelui.

vv. 41-42

41 iar dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie de paşi, mergi cu el două. 42 Celui care îţi cere, dă-i, şi nu întoarce spatele celui care vrea să ia de la tine cu împrumut.

Existau cei care hărțuiau, erau solii regelui care puteau să-i constrângă pe alții să le ducă bagajele gratis… În acest caz, tu nu te împotrivi celui care te hărțuiește. Împlinește-i cerințele, dar tu să nu hărțuiești. Principiul e mereu același: răul îl învinge cine nu-l face și e dispus să-l ducă pe umerii săi, din iubire.

„Celui care-ți cere un împrumut, nu-i întoarce spatele”. Cu alte cuvinte, să știi să dai cu grație, fără profit, fără să ceri dobândă.

În opoziție cu legea talionului – care vrea să stabilească o dreptate – care în sine nu stabilește dreptatea, ci caută să limiteze daunele, Isus așază marea putere a iertării, pentru a birui răul (Sensul legii talionului este: dacă un om pierde un ochi, și celălalt om trebuie să-l piardă, deci avem doi oameni pe jumătate orbi; aceasta e o daună dublă, dar se oprește la acest nivel, adică doar se elimină răzbunarea și răzbunarea de șapte ori… De aceea Isus înlocuiește legea talionului cu marea putere a iertării, pentru a birui răul).

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop