Noi credem că limita noastră – moartea – ne ia totul… În realitate tocmai cunoașterea limitei este începutul înțelepciunii. Înțelept este omul care cunoaște granița lucrurilor, care deosebește un lucru de altul, care se cunoaște pe sine însuși și care în limita sa-L recunoaște pe Dumnezeu ca fiind începutul său.

Dacă omul nu-și cunoaște limita, nu se cunoaște pe sine, nu-L cunoaște pe Dumnezeu, are numai aiureli de atotputernicie, nu este om, ci se crede un „dumnezeu”. Numai că Dumnezeu e diferit de convingerile sale.

Textul nostru vorbește de o anume cunoaștere a limitei noastre, care este postul.

Importanța discernământului (II)

Ce înseamnă discernământul?

A discerne derivă din „a cerne” care înseamnă a vântura. A discerne înseamnă a distinge, a separa, a despărți… a nu confunda.

După cum dezbinarea – separarea – înseamnă moarte, deosebirea înseamnă începutul vieții. Dacă într-un om nu se deosebește capul de picioare, nu este bine creat, probabil că nici nu există ca om.

Tocmai unirea deosebirilor creează viața.

După cum separarea produce moartea, tot așa, deosebirea este începutul vieții. Prima existență este deosebirea fiului de mamă… de aceea există. Existența omului este deosebirea sa de Dumnezeu. Întreaga lucrare a creației din Geneză e povestită ca fiind o lucrare de deosebire. Deosebește pământul de cer, pământul de ape… Altfel, ar domni haosul, nedeosebirea, inexistentul.

Noi, de obicei, în viața interioară suntem în haos. Nu existăm: avem în noi un amestec cu de toate. Da! Existăm ca un amestec de om, aceasta e caracteristica, dar acesta nu este un mare om.

În viața noastră spirituală suntem un amestec alcătuit din toate sentimentele opuse: toate sunt bune și toate sunt rele. Nu știm să le deosebim.

Discernământul împiedică existența acestui amestec, a acestei nedeosebiri din interiorul omului. Căci noi acționăm în exterior după impulsurile pe care le avem în interior.

Dacă nu cunoaștem impulsul – ce este și unde ne conduce, dacă e bine sau rău, de unde vine și unde merge – noi acționăm la întâmplare. Nu suntem oameni. Deci, discernământul este indispensabil pentru a fi oameni conștienți și liberi.

În interior noi suntem alcătuiți așa: avem un caracter ereditar, avem o cultură, avem o situație (stare, eveniment), evaluări precise, stimulenți concreți care împreună ne definesc, ne orientează într-o anume direcție.

Însă nu este adevărat că ne conduc într-o anume direcție, căci noi putem trăi aceeași situație cu un spirit – cu spiritul lui Dumnezeu, cu spiritul de iubire, de slujire, de cunoaștere a limitei, de comuniune cu Dumnezeu și cu frații sau, exact cu un alt spirit, cel tocmai opus: al satanei, al dezbinătorului, al răului.

Avem un spirit al nostru natural, care derivă din caracter, din temperament, din împrejurările vieții, dar în acest spirit intră – și aici avem jocul libertății noastre – Spiritul lui Dumnezeu care ne „împinge” să facem binele. Ne îndeamnă să folosim acea situație într-o direcție. Apoi avem și spiritul opus, care ne îndeamnă să folosim aceeași situație, dar în direcția total contrară.

Dincolo de aceste două spirite avem inspirația lui Dumnezeu și inspirația diavolului.

Discernământul folosește pentru a deosebi toate aceste lucruri. Căci făcând diferența, tu cunoști și cunoscând, ai posibilitatea să spui: acesta e așa, este un bine și-l vreau; acesta e rău și nu-l vreau. Adică ai posibilitatea să-ți exerciți, să-ți exprimi liberul arbitru. Și omul este om, pentru că are liberul arbitru. Dacă nu, atunci omul ar fi ca animalul – o mulțime de impulsuri – condiționat să facă ceea ce simte, deși nu înțelege ce este, iar dacă înțelege, este și mai rău, căci trebuie să facă oricum ceea ce simte.

Însă, nu! Omul are liberul arbitru de a fi de acord sau de a nu fi de acord cu ceea ce simte.

Toate acestea le-am expus pentru a sublinia importanța discernământului. Data viitoare vom arăta care este începutul, cum se face… căci înainte de a alege și de a evalua, trebuie să învățăm să simțim sentimentele… Vom vedea cum putem simți corect ceea ce simțim, căci un om poate trăi fără să simtă ceea ce simte. Adică trăiește instinctiv, fără să se preocupe, fără să-și dea seama. Trăiește neatent.

A discerne echivalează cu a cerne și cu a vântura. Dar facem apel la experiența agricolă: a cerne este un lucru iar a vântura este un altul. Discernământul se aseamănă mai mult cu a vântura: pleava (răul) este înlăturată și rămâne numai grâul bun. În schimb, sita face exact opusul: reține mizeria și lasă să cadă făina.

Se citește Mt. 6, 16-18

¹⁶ Când postiţi nu fiţi trişti ca ipocriţii, căci ei îşi strâmbă feţele, ca să arate oamenilor că postesc. Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata.¹⁷ Dar tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa ¹⁸ ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns. Şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti.

Ne aflăm la a treia operă de dreptate: milostenia, rugăciunea și postul. Sunt operele care definesc raportul nostru cu fratele (milostenia), cu Tatăl (rugăciunea) și cu noi înșine și cu lucrurile (postul).

Sunt cele trei sfere din viața omului: ceilalți, eu însumi și lucrurile. În aceste trei sfere suntem chemați să trăim dreptatea superioară „Dacă dreptatea voastră nu depășește cea a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu”. Dreptate superioară este cea a Fiului: nu este dreptatea cum o înțelegem noi, ci este dreptatea iubirii, a Celui care fiind Fiu, primește totul de la Tatăl și-l dăruiește fraților.

Cum trăim această dreptate în sfera milosteniei este clar; cum trăim această dreptate în rugăciune am explicat în catehezele anterioare: rugăciunea ca raport cu Tatăl, un raport în care eu primesc totul de la Tatăl și-L primesc pe El ca Tată al meu. Și aceasta devine definiția vieții mele: eu sunt fiu. Deci prin rugăciune, ca expresie a esenței mele umane, recunosc că sunt fiul lui Dumnezeu, că vin de la Dumnezeu și exist pentru Dumnezeu. Deci rugăciunea este descoperirea profundă a propriei identități și a identității lui Dumnezeu.

Acum vom aborda postul. Din punct de vedere religios, postul aproape dispare, dar din punct de vedere social postul este tot mai practicat în cultura noastră, sub formă de diete, de anorexie…

A posti înseamnă a nu mânca. Dacă a mânca înseamnă a trăi, a posti este sinonimul lui a muri… hrana conservă (menține) viața.

În Israel, postul era semn de jelire (pentru un mort) și de convertire. Este prescris în ziua ispășirii. După distrugerea Templului – și începând cu data distrugerii templului – se țineau patru zile de post. Acesta era postul obligatoriu. Apoi persoanele pioase și devote – ca fariseul – puteau să spună: „eu postesc două zile pe săptămână” (lunea și joia).

Discipolii lui Isus nu postesc mult. Când este întrebat: „De ce ucenicii Tăi nu postesc, în timp ce aceia ai Botezătorului și ai fariseilor postesc?”, Isus răspunde „cum pot posti prietenii Mirelui, când Mirele este cu ei?”.

Odată cu Isus nu mai există postul, adică nu mai există limita vieții, pentru că există plinătatea vieții împreună cu Mesia.

„Vor veni zile când va fi luat Mirele” este practica postului din Vinerea Sfântă, în amintirea patimii Domnului.

În creștinism postul nu are prea mare importanță și totuși, a rămas ca obicei. Postul este prezent în orice religie.

Postul este atât de înrădăcinat, încât profeții, în mod normal, vorbesc împotriva postului, deoarece omul crede că postind, și-a împlinit datoria. Însă nu!

Care este postul pe care-l vrea Domnul? Amintiți-vă Is. 58, 6-8 unde Domnul spune: „Nu știți voi postul care Îmi place, zice Domnul. Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l și nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile și tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta, slava lui Dumnezeu”.

Acesta este adevăratul post plăcut lui Dumnezeu. Postul înseamnă că tu dai – nu pentru a duce lipsă – ci pentru a împărtăși cu fratele. Postul pe care Domnul îl vrea este plinătatea vieții.

Aici se vorbește despre post, pentru că se presupune că se postește… Atunci Isus ne spune cum trebuie să postim. Deci postul există iar noi vom încerca să-i înțelegem sensul, valoarea.

v. 16

¹⁶ Când postiţi nu fiţi trişti ca ipocriţii, căci ei îşi strâmbă feţele, ca să arate oamenilor că postesc. Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata.

Care este însemnătatea postului?

Postul în Biblie, mereu este unit cu rugăciunea și cu studierea Cuvântului și folosește pentru a înțelege – deoarece a mânca înseamnă viață – faptul că postul înseamnă că viața mea nu este hrana. „Mâncarea mea este a face voia Tatălui”. (Deut. 8,3 „Nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu fiecare Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”).

A se abține de la pâine, de la hrană, devine nu o pretenție, ci o atitudine de așteptare, de disponibilitate, de primire cu gust, cu poftă Cuvântul Domnului.

Deci primul sens al postului este afirmarea faptului că viața nu este hrana, ci este comuniunea cu Dumnezeu și ascultarea Cuvântului.

Al doilea aspect al postului, colegat cu primul, constă în a admite că moartea mea există… Deci accept moartea mea, dar nu ca loc al distrugerii, ci ca loc al faptului că eu sunt creatură, sunt fiu. Deci pot posti – adică să accept moartea – căci moartea mea este comuniunea cu Tatăl.

Deci postul definește raportul meu corect cu Dumnezeu, adică înseamnă că viața mea este comuniune cu El și cu Cuvântul Său. Apoi postul îmi spune că există viața veșnică, fapt pentru care viața materială nu este așa de importantă.

Adevăratul post înseamnă că eu nu sunt un animal. Pentru animal, tot ceea ce are valoare este să mănânce aici, pe pământ.

Prin post noi subliniem dimensiunea simbolică a hranei, care este comuniunea între noi și cu Tatăl.

Practic, postul este expresia rugăciunii trupului – rugăciunea pentru suflet înseamnă comuniunea cu Dumnezeu – care-și recunoaște propria moarte, propria lipsire de viață, ca loc al comuniunii cu Dumnezeu. Deci sensul postului este mare.

Postul are și un sens cotidian, pragmatic: prin post dobândim o mai mare conștiință, perceperea că noi suntem înaintea lui Dumnezeu, că trăim înaintea Lui și că Dumnezeu este înaintea noastră și în noi.

Despre postul înaintea lui Dumnezeu oferim unele citate din Gandhi: „Austeritățile mele, posturile și rugăciunile nu au valoare, dacă mă bazez pe ele pentru a mă reforma; dar au o valoare nemăsurată dacă reprezintă – după cum sper – dorul (neliniștea) unui suflet care face efort să ajungă să-și plece capul obosit pe pântecele Creatorului său”… „Postul este rugăciunea cea mai dureroasă și este și cea mai sinceră”.

Însă noi trebuie să subliniem că și hrana este același lucru, adică noi acceptăm viața ca venind de la Dumnezeu, ca Euharistie. Vai, dacă facem din post un lucru care să aibă finalitatea în post! Este o nebunie!

Postul trebuie colegat mereu cu hrana, cu Euharistia, cu a mânca. Deoarece tocmai prin lucrurile pe care le avem și prin viața pe care o avem, intrăm în comuniune cu Dumnezeu și nu prin faptul că ne privăm (ne lipsim) voit.

Postul este o lipsire simbolică. Cine face o renunțare voită este un om care se lipsește de viață și nu face voia Tatălui.

Postul ne ajută să acceptăm – din punct de vedere simbolic – acea lipsire reală de viață, care este moartea. Eu nu mă împușc pentru a accepta limita mea de muritor… ci eu trăiesc în plinătatea vieții, acceptând viața ca dar al lui Dumnezeu, știind că este limitată și accept simbolic deja de acum moartea, ca fiind locul comuniunii cu El. Numai așa trăiesc în pace întreaga viață.

Deci postul trebuie considerat în sens simbolic și nu fetișist, idolatru. Altfel postul ar fi un delir (zel, aiureală) de atotputernicie, așa după cum este în realitate în religii… De fapt, postul dă un anume sens de atotputernicie.

Un alt sens al postului ne arată raportul nostru corect cu lucrurile.

Lucrurile există și nu există. Mai mult, ele vor dispărea. Cred că peste 90 de ani nu voi mai mânca și nici nu voi simți nevoia. Acest fapt înseamnă că lucrurile și viața materială nu sunt absolutul… Deci mă obișnuiesc cu faptul că sunt sau nu sunt și în el (lucrurile materiale), în limită, eu Îl accept din nou pe Dumnezeu. Deci nu absolutizez lucrurile. Nu le slujesc, ci mă servesc de ele.

Deci postul îmi dă libertatea față de lucruri, fapt pentru care eu le pot uzita atâta cât îmi folosesc, nu mai mult și nici mai puțin.

„Când voi face ceva mai mult, apoi, voi face ceva mai puțin și când voi face mai puțin, apoi, voi face mai mult”.

Postul definește raportul corect cu mine însumi, îmi spune că sunt o viață pentru moarte. Am viața, dar eu nu sunt Viața. Deci voi avea și limita vieții. Și accept și viața și moartea. Postul e simbolul morții, deci accept moartea mea, ca fiind locul nașterii mele în Dumnezeu, al comuniunii cu El.

Postul voluntar este acceptarea a ceea ce stă dincolo de hrana care lipsește, deci este acceptarea vieții.

Postul îmi dă raportul corect cu altul (aproapele). Iar aproapele mă lipsește de viață. Dacă există o pâine și suntem doi, trebuie să o împărțim, deci îmi ia jumătate din viață. Și e drept… Pentru că viața nu este pâinea, ci este împărțirea cu celălalt, care este semnul împărțirii cu Altul. Deci postul mă pune în stare de solidaritate. Is. 58 subliniază că postul constă în împărțirea pâinii cu cel înfometat, în a-i găzdui pe cei mizerabili, fără un acoperiș, în a-i îmbrăca pe cei goi, fără a-i neglija pe cei din casa ta… În lume, 8 persoane din 10 trăiesc în stare de post forțat. Această situație ar trebui să ne inspire o solidaritate.

Postul simțurilor. Noi suntem o pâlnie (un sac fără fund), nu doar un gâtlej care lăcomește la totul, ci toate cele cinci simțuri ale noastre sunt o pâlnie… care consumă senzații.

Ochiul vrea să vadă imagini: ore, ore de televiziune. Urechea are nevoie de rumori constante, ceva trebuie să fie mereu „aprins”, la fel toate celelalte simțuri. Noi suntem consumatori de senzații!

Pentru animal acest lucru este bun, căci animalul este guvernat de instinct și simțurile sale se autoguvernează. Pentru noi simțurile nu se autoguvernează. Omul trebuie să-și guverneze simțurile, fie de un cuvânt, fie de un sens.

Pentru noi simțul este simbolic. A mânca – gustul – este gustul după cu totul altceva (simbolizează altceva)… altfel suntem simple animale, înseamnă a gusta viața, a gusta prietenia, comuniunea.

Simțul pipăitului simbolizează contactul cu altul și nu este doar senzația pipăitului.

Sensibilitatea noastră este guvernată de cuvânt și atunci noi, prin postul simțurilor, învățăm să nu fim animale guvernate de simțuri. Din nefericire mulți trăim așa în zilele noastre, omul decăzând la nivelul animalelor. Întreaga publicitate și mass media sunt întemeiate pe reacția animalică a simțurilor, față de imagini și față de senzațiile pe care aceste imagini și cuvinte „bine” alese le produc. Și noi suntem scalvizați de aceste instrumente.

Deci să învățăm sobrietatea simțurilor. Ce vreau să ascult? Ce vreau să văd? Ce vreau să aud? Ce vreau să ating? Ce vreau să gust? Ce vreau să miros?

Dincolo de toate acestea avem simțurile interioare, fantezia. Ce-mi imaginez? Și dincolo de toate acestea avem inteligența… Subliniază Gandhi: „Dacă postul fizic nu este însoțit de un post intelectual, e destinat să se risipească în ipocrizie și dărâmare”…

În jur observăm o lăcomie intelectuală: „Nu vreau să pierd o știre…”. Nu ești obligat să-ți îngreunezi creierul. Tu trebuie să gândești și singur apoi, trebuie și să nu gândești.

În muzică: „Vreau toate notele împreună…”. Aceasta nu mai e muzică. E nevoie de deosebirea notelor și de pauze…

Astăzi, ca niciodată, este important postul simțurilor, pentru a atinge sobrietatea la toate nivelele.

Pentru Ignațiu de Loiola, postul – la fel ca toate gesturile de pocăință – este subordonat sobrietății, trebuie să vizeze cumpătarea și niciodată postul nu este țelul, scopul ultim. Postul e necesar pentru a atinge acel corect control pentru a nu fi sclavul lucrurilor, pentru a fi liber.

De aceea, dacă-ți folosește mai mult să mănânci, mănâncă, dar dacă îți folosește mai puțin, nu mânca… Îți folosește să mănânci un pui pentru a te ruga? Ignațiu spune: dă-i să mănânce puiul.

Libertatea nu înseamnă a nu avea! Aceea este sclavie, căci viața nu este nici a avea și nici a nu avea. Este indiferența. Și poate fi indiferent dacă tu cauți altceva, adică pe Dumnezeu. Atunci ai un lucru – în măsura în care-ți servește – și nu-l ai, în măsura în care nu-ți folosește. Deci sobrietatea este dată de iubire.

Mai subliniem și ambiguitatea pe care o poate avea postul, ca reacție la faptul că avem nevoie de hrană. Noi confundăm mâncarea cu viața și atunci, noi refuzăm hrana, căci nu satisface dorința noastră intensă de viață… sau prin controlul asupra hranei, noi controlăm viața. Aceste fenomene sunt rodul mentalității societății noastre materialiste și consumiste. Bunăstarea produce aceste lucruri, deoarece atunci când bunăstarea lipsește, problema constă în cum și ce să facem… să putem mânca. În zilele noastre, pentru noi, problema constă în cum să ținem dieta. Însă pentru 80% din omenire problema este cum să mănânce.

Trebuie să revedem această situație nouă de post, un post care este confuz, dezorganizat, mincinos… pentru că lipsește capacitatea de a interpreta hrana în valoarea ei simbolică: mâncarea nu este totul, ci este un semn al vieții, care este Dumnezeu. Și atunci o am, sau nu o am. Hrana nu este totul, dar nu este nici nimic; nu o refuz, dar nici nu o înghit pe toată. Mâncarea este doar un instrument în vederea comuniunii cu Dumnezeu și cu frații; este și pentru bunăstarea mea.

v. 17

¹⁷ Dar tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa

Isus dorește să dea o învățătură – nu pe cea care noi am arătat-o până acum (pe aceasta o presupunea) – ne spune doar cum să „nu postim”.

Când posteau se însemnau cu cenușă și nu-și spălau fața. Imediat Isus exprimă contrariul.

v. 18a

¹⁸ ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns.

În loc să te însemni cu cenușă – care e semn de moarte – parfumează-te, pentru că e semn de bucurie, de viață. În loc să nu te speli – care e semn de doliu – spală-te, care e semnul renașterii, al vieții noi. De ce? Pentru că pentru tine postul reprezintă bucuria întâlnirii cu Dumnezeu și nu este o lipsă, o privare, o renunțare. Este nașterea la o viață nouă!

Moartea mea este nașterea la viața nouă! Este întâlnirea cu Domnul.

Atunci accept postul nu cu fața nespălată și cu cenușă, ci-l accept cu bucuria omului care – prin post – îl întâlnește pe Domnul. Este simbolul a ceea ce aș vrea să se întâmple în ceasul morții mele, prin harul lui Dumnezeu. Accept privarea de viață, ca plinătate de viață, drept o comuniune cu El, ca depășire a eului meu și intrarea în plinătatea Sa de viață.

Iată noua însemnătate a postului. Postul e un mic semn, dar trebuie împlinit cu spiritul bucuriei și în comuniune cu Dumnezeu, deoarece „nu mă interesează să apar bine înaintea oamenilor…”. În zilele noastre, pentru noi, a ține post nu reprezintă un lucru deosebit înaintea oamenilor, dar pentru persoanele religioase, pentru cei care țin ramadamul… Ar fi mai bine să nu ucidă în numele lui Dumnezeu… decât doar să țină ramadamul.

Nu acesta e postul pe care Domnul îl dorește! Vedeți, este teribil cum ne folosim de Dumnezeu pentru a face răul, pentru a lua libertatea și viața altora. Dar la acest lucru trebuie să fim atenți și noi. Să folosim numele lui Dumnezeu pentru a împlini relele, tâlhăriile noastre, pentru interesele noastre și pentru a face răul! Este jignirea cea mai mare pe care o putem aduce Domnului și este cu atât mai mare, cu cât un om nu-și dă seama. Dacă omul și-ar da seama, s-ar converti. Însă, crezând că prin rău îi aduce un cult plăcut lui Dumnezeu, omul prezintă un Dumnezeu rău și urât celor din jurul său. Noi – creștinii – trebuie să fim atenți la acest aspect, căci de multe ori lumea nu vine la Biserică, pentru că noi îi propunem un Dumnezeu rău și detestabil (oribil).

În unele culturi religioase postul este foarte important, pentru cultura occidentală însă este mai puțin important…

Totuși este valabil postul în secret pe care Tatăl tău îl vede: postim pentru că ne simțim văzuți de Dumnezeu… Poate că omul postește sub privirile super-eului care-i spune că el trebuie să se comporte într-un anume fel… E greșit atunci când omul se lasă ghidat de „super-eu”. Acest super-eu ne indică un om care este auto-centrat pe sine. Omul e centrat pe o anume împlinire a lui însuși.

În schimb, Evanghelia propune un discurs de convertire, fapt pentru care omul este centrat (bazat) pe Dumnezeu și atunci trăiește într-un anume fel, simțindu-se că se află sub privirea grijulie a Domnului, care-l ajută să trăiască.

v. 18b

¹⁸ Şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti.

„Tatăl tău, care vede în secret, te va răsplăti!”. Este refrenul prezent în cele trei opere de dreptate (milostenia, rugăciunea și postul). Cum și cu ce ne va răsplăti Tatăl, dacă postim?

Tatăl ne va răsplăti dându-ne identitatea noastră. Tocmai prin post noi ne recunoaștem fii: ca persoane care primesc viața și știu că viața este comuniunea cu Tatăl. Deci răsplata – recompensa – constă în a ne recunoaște pe noi ca fii și pe El ca Tată. Și să recunoaștem în folosirea bunurilor pământului și a hranei, semnul vieții veșnice, care e El… Deci, va fi o răsplată chiar această libertate a fiilor în a se folosi de creaturi.

Există o opoziție între mască ( între ceea ce alții văd în tine și ceea ce și tu vezi… atunci când faci totul pentru ca să fii stimat de alții) și identitatea nouă care este dăruită de Tatăl. Identitatea nouă, care este asemănarea cu El (faptul de a fi fiul Său) și asemănarea cu alții (a fi fratele altora).

Trebuie să înțelegem postul – nu ca prezentarea propriilor mușchi interiori – ci ca un semn de bucurie, de comuniune. De fapt, postul – ca moarte – este posibil numai ca semn de comuniune cu Dumnezeu, dacă nu… postul este o autodistrugere. În afara iubirii, a bucuriei, a comuniunii, postul este pură autolezare.

Adevăratul post înseamnă că tu accepți să te lipsești de o jumătate, pentru că ai plăcerea să dai o jumătate. Și-n limita jumătății se află cealaltă jumătate, adică altul. Sensul postului pentru creștin e pozitiv. Nu este o lipsire, o renunțare, adică o laudă „cât sunt de brav”. Nu e postul ascetic! Postul împlinit pentru a se simți bravi, este un dublu păcat: desemnează autosuficiența spirituală și orgoliul. Însă adevăratul post este non-suficiența: adică eu recunosc că deși aș mânca toată mâncarea din lume, aceasta nu-mi este suficientă, nu mă satură deplin… atunci mă opresc puțin mai repede din mâncat și știu că suficiența mea, săturarea mea este Dumnezeu.

De aceea, postul creștin e diferit de practicile ascetice orientale: dacă cineva vrea să le țină, atunci să le țină, dar pe riscul și pericolul propriu. Și dacă-i fac bine sănătății să le facă, altfel să renunțe. Dar aceste practici nu au nimic în comun cu Spiritul. Spiritul e cu totul altceva: este iubirea pentru Domnul și pentru frați. Iar prin post eu recunosc în mod simbolic limita mea, mâncând cât îmi folosește pentru a mă ruga și a trăi mai bine. Dar postul nu e un scop în sine.

În sf. Ignațiu, orice penitență poate fi făcută numai pentru a atinge folosirea corectă, sobrietatea, adică folosirea ordonată a lucrurilor și nu pentru a-și face rău -acea penitență fiind o autolezare pură – sau, pentru a se simți bravi prin răul care și-l produc. E oribil și totuși mulți țin acest post făcându-și rău trupește. Mulți țin post pentru a-și distruge sănătatea… Ignațiu spune aceste lucruri pentru că le făcea când era tânăr și a înțeles că nu trebuiau făcute.

Is. 58,13-14

Dacă tu – sâmbăta – nu vei lucra nimic, chiar nimic, atunci vei poseda pământul. Dacă tu sâmbăta vei face ceva, vei pierde pământul… Rămânerea în pământul făgăduinței depinde de odihna sâmbetei. Ce înseamnă?

Voi vă odihniți duminica? Căci odihna înseamnă că eu nu sunt Dumnezeu. Dacă Dumnezeu s-a odihnit o zi, și eu aș putea să mă odihnesc două zile… Mesajul este că eu nu sunt necesar. Ce-mi este necesar este faptul de a primi darul vieții. Iar odihna este semnul celui care primește darul. Odihna este cel mai important semn de cult, deoarece eu nu depind de lucrurile pe care le fac, ci eu sunt făcut de Dumnezeu. .

Recunoaște că ești creat! Acesta e sensul anului sabatic: tu nici măcar nu cultivi pământul, ci aduni ceea ce pământul singur produce. Și e sensul odihnei, care apoi înseamnă a te bucura de viață, căci altfel nu te poți bucura. Fără odihnă înseamnă că ești condamnat la o muncă obligatorie, forțată. În acest fel ai trăi deja în iad.

Odihna este acel post, acea abținere de la a face, de la a munci, care ne ajută să recunoaștem că suntem făcuți, că suntem creaturi. A pricepe acest lucru este fundamental pentru supraviețuirea noastră și pentru sănătatea mintală și pentru organizarea timpului, pentru a ne odihni, pentru a ne simți bine, pentru a fi mulțumiți. Altfel cum am putea trăi?

Dar există mulți oameni care se implică mult, muncesc mult și muncesc tot mai mult pentru că „sunt bravi”… De fapt sunt pierduți de două ori! Apoi se cred și mai bravi… Acești oameni sunt victimele, sclavii muncii, care-i învinuiesc pe alții „Iată cât de mult efort am depus aici, iată cât m-am chinuit”… „E rău pentru tine… Cine ți-a cerut să muncești exagerat?”

Fără să ne dăm seama, toți devenim așa, căci – de la Adam și Eva încoace – tendința omului este de a se mișca în această direcție… Și când ajunge acasă seara, puțin mai devreme, deoarece în acea zi n-a mai avut ce să muncească, este rupt de oboseală, fapt pentru care imediat își învinuiește soția… Și ea e mai obosită decât el… și începe și ea să se plângă… În acest fel se iau la întrecere cine este mai obosit și mai mort… Luați-vă la întrecere în sensul: cine este mai odihnit!?