Bogăția nu garantează viața, căci viața este cu totul altceva: e comuniunea cu Tatăl și cu frații.

Despre discernământ…

Pentru a discerne trebuie să simțim sentimentele din interiorul nostru, care ne guvernează acțiunile fie în bine, fie în rău. În general nu le simțim…

Totuși am spus că ușa pentru a pătrunde în pivnița întunecată – care este interiorul nostru și a vedea puțin câte puțin ce se află înăuntru – sunt tocmai sentimentele negative, primele care se fac cunoscute. Aspectele față de care simțim suferință, durere, neplăcere le simțim imediat.

Propunem un exercițiu spiritual, adică un mod de a antrena spiritul, care folosește – fiind totodată premisa – pentru a ajunge să ne dăm seama care sunt mișcările interioare negative. Exercițiul se numește examinarea particulară a conștiinței și este un exercițiu de rugăciune.

La ce folosește și cum se face?

Examinarea particulară a conștiinței folosește la… Noi toți simțim că avem lucruri care nu merg bine. Și pentru că nu reușim să ne schimbăm, spunem „eu sunt făcut așa și deci rămân așa”. Deci ne autojustificăm și nu progresăm niciodată din punct de vedere spiritual. Mai mult, îmbătrânind ne înrăutățim situația: tineri fiind am sperat să ne perfecționăm, dar avansând în viață, ne-au lipsit frânele. Astfel doar am decăzut.

Putem opri decăderea dacă facem acest exercițiu, această practică ascetică negativă recomandată de sf. Ignațiu și pe care el a practicat-o întreaga sa viață. Exercițiul se numește examinarea particulară a conștiinței… Această examinare particulară este necesară pentru a elimina aspectele negative.

A elimina ceea ce e negativ în noi e un lucru bun și important. Cu cât mai mult „negativ” eliminăm, cu atât suntem mai liberi.

Întreaga muncă spirituală nu stă în a multiplica actele de virtute, căci vei face tot mai mult și vei deveni tot mai nevrotic, iar la urmă explodezi de bravură. Însă este vorba doar de a elimina acele lucruri negative care, cu cât le elimini mai mult, cu atât e mai bine. Căci în noi deja există chipul Fiului lui Dumnezeu, ca într-o închisoare (ex. statuia prezentă în bucata de marmură: trebuie să fie eliminat ceea ce este în plus. Și răul din interiorul nostru este în totalitate în plus în noi).

Cum putem elimina răul? În general îl eliminăm reprimându-l. Și e just să ne reprimăm sentimentele negative: dacă vrei să sugrumi un om, să nu o faci! Reprimă-te. Nu greșești să te reprimi. Altfel ajungi la închisoare. Deci faci bine dacă te reprimi, dar reprimarea nu elimină negativul din tine, deci nu rezolvă problema. Te poți reprima de 99 de ori și apoi la a 100-a oară să izbucnești… iar cel de lângă tine plătește pentru toate reprimările tale.

Represiunea, deși are un rol util – pentru a conviețui – nu elimină răul din interiorul omului.

Răul nu se elimină nici prin îndepărtarea lui (prin mișcarea din loc, excluderea dorințelor și a gândurilor considerate inacceptabile), deoarece un om ar putea spune: „nu-i prea rău să sugrum un om… aș fi putut sugruma doi. Dar sugrumând numai unul, sunt deja brav”. Îndepărtarea răului este o formă de autojustificare, care-n final sporește răul, și-l privește ca și cum ar fi un bine.

Exercițiul este fondat pe conștientizare: nici reprimare, nici îndepărtare, ci a conștientiza răul ca fiind rău și a te separa, a te dezice de rău. A conștientiza că e rău și a hotărî că nu-l vrei, deși îl ai și-l simți în interior.

Răul pe care-l conștientizezi și de care te separi – puțin câte puțin – dispare. Și chiar dacă nu dispare, cu siguranță nu este un rău moral, căci tu nu ești responsabil. Ceea ce tu aprobi, crește, ceea ce nu aprobi, încet-încet scade, descrește. Deci este un exercițiu de conștientizare.

Ce se întâmplă? De obicei, tu conștientizezi răul, după ce l-ai făcut. Deci acest exercițiu se bazează pe examinarea conștiinței; țintești un singur aspect, pe care tu știi că trebuie să-l schimbi și ești atent la acel aspect pentru un timp – poate fi un defect: că ești supărăcios, că răspunzi răstit… poate fi orice lucru – un aspect care tu simți că în acel moment îți dăunează atât ție, cât și altora.

În fiecare dimineață, în timpul rugăciunii, îți propui să fii atent față de acel aspect și ceri ajutorul Domnului să nu cazi, apoi mergi înainte liniștit în timpul zilei, dar venită seara, te întrebi „Cum m-am descurcat astăzi cu acel aspect?”. Și începi să conștientizezi… Dacă te-ai supărat de 10 ori, îți propui să nu te mai superi și ceri iertare Domnului (poți chiar să scrii de câte ori te-ai supărat). În ziua următoare, din nou continui…

Ca rezultat vă veți da seama că puțin câte puțin, vă veți supăra tot mai puțin… Și se va întâmpla acest lucru: vă veți da seama că v-ați supărat seara; după puțin timp, vă veți da seama că vă veți supăra imediat după ce v-ați supărat; apoi vă veți da seama că vă supărați chiar în timp ce sunteți supărați… și vă vine să râdeți. Și apoi vă veți da seama – înainte de a vă supăra – că urmează să vă supărați, și reușiți să vă stăpâniți, pentru că spuneți „sunt chiar un prostuț, dacă mă supăr”.

Deci prin această conștientizare – de după supărare, din timpul ei și de dinaintea ei – răul se elimină.

Acest dinamism e important. De ce? Nu pentru a deveni tot mai perfecți, ci pentru a deveni fiii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, răul nu-i aduce mărire lui Dumnezeu.

Dorința mea adevărată – de a-L iubi pe Domnul cu toată inima, cu toată viața și cu toate puterile – o exprim printr-un lucru minim (prin acest exercițiu).

Și concentrându-ne atenția pe acest punct negativ, puțin câte puțin, ne vom da seama de multe alte lucruri din interiorul nostru. Vom începe să intrăm în interiorul nostru și să simțim multe alte sentimente pe care nu știam că le avem.

Acest exercițiu folosește fie pentru a elimina răul, fie pentru a începe să intrăm în propria conștiință….

Dacă nu reușesc să elimin răul cu ajutorul acestui exercițiu, ce se întâmplă?

Dacă îmi dau seama că sunt mereu egal, că nu m-am schimbat… mi se va întâmpla un lucru interesant: răul meu va deveni spațiul în care – în loc să mă ascund de Dumnezeu – va fi locul în care-L întâlnesc pe Dumnezeu ca fiind acela care iartă. Deci răul meu, în loc să fie zona în care mă blochez spiritual, va deveni locul în care cu adevărat eu călătoresc spre maturizarea spirituală: capăt umilință, încredere în Domnul, părere de rău pentru păcate. Răul meu va fi punctul în care-mi dau seama că sunt ca toți ceilalți – păcătoși ca mine – deci nu-i voi mai judeca pe alții, voi începe să-i tratez cu milă…

Deci, și atunci când examinarea conștiinței se pare că nu ar avea nici un efect, efectul este mare! Mă descopăr păcătos, la fel ca toți ceilalți, nu-i judec și mă descopăr ca fiind un om care trebuie să trăiască (să se hrănească) constant din mila și iertarea Domnului.

Acest exercițiu e fundamental, altfel viața spirituală este veleitară, ambițioasă. Însă viața spirituală este a trăi viața materială după spiritul Domnului; și a o trăi în mod concret.

Se citește Mt. 6, 25-34

²⁵ De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră: ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici pentru trupul vostru: cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea? ²⁶ Priviţi păsările cerului: nu seamănă, nu seceră, nici nu adună în hambar, iar Tatăl vostru ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi mult mai de preţ decât ele? ²⁷ Cine dintre voi, oricât s-ar strădui, poate să adauge câtuşi de puţin la durata vieţii sale? ²⁸ Iar pentru îmbrăcăminte de ce vă îngrijoraţi? Observaţi cum cresc crinii de pe câmp: nu trudesc şi nu ţes. ²⁹ Totuşi vă spun că nici Solomon, în toată măreţia lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. ³⁰ Aşadar, dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba de pe câmp, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, cu cât mai mult pe voi, oameni cu puţină credinţă? ³¹ Deci, nu vă îngrijoraţi spunând: „Ce vom mânca? Ce vom bea?” sau „Cu ce ne vom îmbrăca?” ³² Căci păgânii caută toate acestea; dar Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea. ³³ Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga. ³⁴ Deci nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi. Ajunge zilei răutatea ei.

Am subliniat că nu trebuie „să adunăm bunuri pe pământ”, căci a strânge bunuri pe pământ înseamnă a ne sacrifica viața acestor bunuri (idoli), înseamnă a-i lipsi pe alții de bunuri, și înseamnă „a se lipsi pe sine” de viața veșnică. Căci viața veșnică este „a primi în dar de la Tatăl și a împărți cu frații”.

Vorbeam despre a nu strânge averi prin a ignora folosirea corectă a bunurilor materiale, intelectuale și spirituale. Rolul acestor bunuri nu constă în a le acumula, ci în a-I mulțumi lui Dumnezeu care le dă și a le pune în slujirea celorlalți.

În această cateheză se vorbește despre rădăcina acumulării. De ce strângem bunuri?

Rădăcina strângerii bunurilor este neliniștea, anxietatea, teama că-mi vor lipsi, îngrijorarea… Omul are nevoie de viață; pentru că-i este frică de faptul că va muri, atunci el crede că-și va garanta viața strângând tot mai multe bunuri.

(Textul biblic prezintă cauza strângerii bunurilor, care este anxietatea, neliniștea, teama că-i vor lipsi bunurile, îngrijorarea)…

În viața noastră înțelegem bine ce este anxietatea: e munca plină de neliniște – ca un drog – e starea de așteptare încordată, căci eliberați de nevoile primare, toți avem ce mânca și bea; dar nu acestea sunt o problemă, ci problema este: ce haină vrem, și tot restul? Deci devine o pură anxietate (neliniște, trudă, îngrijorare) fără limită… Căci dacă anxietatea privește numai hrana și îmbrăcămintea, neliniștea e minimă pentru că, odată ce am mâncat și ne-am cumpărat haina, nu mai avem nici o neliniște…

Însă pentru noi – pentru cultura noastră – neliniștea, îngrijorarea merg înainte, spre infinit, pentru că după ce ne-am garantat hrana și haina, avem cu totul altceva care trebuie să ni-l garantăm. Fără sfârșit…

Acest text, în Occident, are un sens precis: „a te strădui să muncești”. Dar sensul e mult mai profund…

Un sinonim al anxietății (al neliniștii, îngrijorării) este stresul. Însă Evanghelia nu ne spune „nu te stresa”, căci nu se preocupă de echilibrul tău psiho-fizic, ci ne spune să nu ne stresăm pentru că stresul – anxietatea, neliniștea – este indicele unei lipse de credință.

Acest text ne spune cum trebuie să trăim ca fii ai lui Dumnezeu și ca frați, în raportul cu bunurile fundamentale care garantează viața: hrana, băutura și haina.

Ce înseamnă să trăim ca fii ai lui Dumnezeu? Înseamnă că viața nu ne e garantată mai întâi de toate de anxietatea sau de efortul nostru și de munca noastră. Ci viața ne e garantată de însuși Dumnezeu care ne dăruiește natura, inteligența, capacitatea de a munci (toate acestea sunt darul lui Dumnezeu). Deci primim ca pe un dar însăși munca noastră, apoi mulțumim și astfel munca noastră devine Euharistie și nu neliniște sau stres… În acest fel, munca noastră devine deja viață veșnică, o comuniune cu Dumnezeu. Apoi – la fel ca-n Euharistie – frângem, rupem și dăruim; adică munca noastră devine viață frățească.

Dacă facem așa, scăpăm de neliniște, de îngrijorare și de stres și începem să trăim ca fii și frați realitatea de zi cu zi a muncii, chiar și la nivelul nevoilor primare.

De fapt, ceea ce trebuie să căutăm este Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Sa.

„Viața nu depinde de bunuri”, adică viața nu este direct proporțională cu bogățiile materiale și spirituale pe care le avem și pe care dorim să le acumulăm pentru a le poseda.

v. 25

²⁵ De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră: ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici pentru trupul vostru: cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea?

Textul ne repetă de șase ori să nu ne îngrijorăm (neliniștim). Poate fi vorba și de prea-ocupare. O mare parte din viața noastră este „să nu fim ocupați”, ci „să fim prea-ocupați”, adică noi cheltuim toate energiile noastre fără a fi cu adevărat ocupați. Aceasta e îngrijorarea, neliniștea, anxietatea!

Îngrijorarea o constituie și faptul de a ne pierde, a ne fărâmița în multe lucruri și direcții; a ne preocupa de multe; a ne rupe. Acesta e sensul originar al cuvântului. În limba greacă, acest cuvânt merinao înseamnă a divide, a separa. Are aceeași rădăcină cu moira, soarta, moartea și memoria. De fapt este neliniștea omului care este separat, rupt, și-și cunoaște soarta și moștenirea: moartea…

Neliniștea, anxietatea, îngrijorarea înseamnă a trăi anticipat moartea. Este neliniștea, îngrijorarea vieții care este dictată de frica de moarte. Îți este frică de faptul că-ți va dispărea viața, și atunci începi să strângi bunuri… Cu timpul devine frica de a trăi și anxietatea de a muri.

Îngrijorarea (neliniștea, preocuparea) este modul nostru normal de a trăi: este viața separată – ruptă, preocupată, încordată – care știe că va sfârși în moarte, că se termină. După cum și toate bunurile se termină… Și atunci omul se iluzionează în a strânge tot mai multe bunuri, în a aduna viață, pentru ca viața să se lungească… Însă viața este cu totul altceva, este faptul că suntem fiii Tatălui și frați.

Deci este inutil să trăim în neliniște și să adunăm bunuri! Și e inutil chiar față de nevoile primare: „ce să mâncăm, ce să bem, cu ce să ne îmbrăcăm?”.

Dacă Dumnezeu ne-a dat viața, ne va da și bunurile cu care să o menținem.

Viața e un dar – un cadou – dar și păstrarea ei este un dar. Darul vieții este ca mana cerească: ea este dată în fiecare zi, dar dacă tu o strângi, ea se strică…

La fel, viața acumulată în neliniște, se deteriorează, nu mai este viață. Este o viață stricată (alterată), este neliniște.

Căci viața ar trebui să fie Euharistie, după cum am spus, adică: tu primești darul lui Dumnezeu și-I mulțumești. Apoi, la fel ca Tatăl, și tu colaborezi, muncești și împarți cu frații.

În acest fel, viața ta concretă – în raport cu hrana și cu îmbrăcămintea – devine viață de fiu, de frate și euharistică, nu o viață neliniștită a unui om care vrea să adune tot mai mult bunurile primare.

Prin expresiile a mânca, a bea, a îmbrăca, înțelegem că toate aceste aspecte din viața omului pot fi un motiv de neliniște. Însă neliniștea este ceva greșit, chiar dacă privește aspectele lui „a mânca și a bea” – adică viața animală – și a se îmbrăca – haina indicând viața umană, de relație cu alții.

În mod diferit de animal, pentru noi hrana și îmbrăcămintea sunt rodul muncii.

Animalul se naște deja „îmbrăcat”, dacă are nevoie, iar hrana o află.

Prin urmare, spre deosebire de animal, omul trebuie să se ocupe pentru a produce și pentru a colabora cu Dumnezeu. Dar una este să se ocupe – și trebuie să învețe să se ocupe (să muncească) corect – și alta este să se preocupe și să trăiască această „prea-ocupare”, ca fiind sensul vieții sale.

Acest text vrea să demonteze tocmai faptul de a ne îndrepta (concentra) viața noastră umană și spirituală doar pe viața animală: a mânca și a ne îmbrăca.

Ieronim: „ocuparea (munca) trebuie făcută, prea-ocuparea trebuie eliminată”.

v. 26

²⁶ Priviţi păsările cerului: nu seamănă, nu seceră, nici nu adună în hambar, iar Tatăl vostru ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi mult mai de preţ decât ele?

Cine se preocupă mult în viață să strângă, se stimează că are o valoare mai mică decât a unei păsări.

Ce fac păsările? Nu fac niciuna din așa zisele munci bărbătești, care constau în a procura hrana prin arat, semănat, cules… Și totuși au ce să mănânce…

„Dacă Tatăl vostru dă hrană păsărilor, care valorează puțin… Nu vă va da de mâncare vouă, El, care e Tatăl vostru?”.

Este clar că nouă ne va da hrană în baza muncii noastre. Dar una este munca și alta este neliniștea, îngrijorarea, anxietatea.

Neliniștea și îngrijorarea apar atunci când tu vezi munca, truda ta, ca scop al vieții tale, căci munca devine viața ta… Dacă însă scopul vieții tale este să primești în dar de la Tatăl tot ceea ce există, să colaborezi cu El, și apoi să împarți cu frații, atunci trăiești viața fără neliniște. Iar în munca ta trăiești viața de fiu și de frate.

Cu siguranță pâinea și haina este dată de Tatăl pentru toți, dacă noi trăim ca fii și ca frați… Și garanția de a putea supraviețui pe pământ, este aceasta! Dacă trăim ca fii și frați, avem garanția vieții. Dacă trăim în neliniște și în strângerea bunurilor, nu vom avea cu ce să ne hrănim și cu ce să ne îmbrăcăm.

Cei care vor avea multe bunuri vor trăi rău, în neliniște, iar ceilalți vor rămâne fără mâncare și haine, exact cum este în zilele noastre în lumea-ntreagă.

Tocmai cine este atât de neliniștit și de preocupat de lucrurile sale, se stimează foarte puțin. Adică își ignoră demnitatea sa de fiu al lui Dumnezeu și de frate. Și-și sacrifică întreaga sa demnitate, muncii, preocupărilor, neliniștilor, idolului hranei și al îmbrăcămintei.

Astăzi pentru noi, hrana indică ceva mai vast…

Textul nu vrea să ne îndepărteze de la a considera în mod serios nevoile noastre: discursul e acesta… că trebuie să avem credință și încredere în Domnul și în baza încrederii în Domnul să ne ocupăm (și nu să ne preocupăm), să muncim într-un spirit de colaborare cu Creatorul. Muncind avem necesarul pentru a trăi și a împărți cu frații, realizând astfel stilul fraternității și al paternității.

v. 27

²⁷ Cine dintre voi, oricât s-ar strădui, poate să adauge câtuşi de puţin la durata vieţii sale?

„Cine dintre voi, indiferent cât de mult efort ar depune ori s-ar îngrijora, poate adăuga o oră la viața sa sau un cot la înălțimea lui?”

În limba greacă cuvântul „cot” poate indica „o palmă de timp” adăugată vieții sale sau „o palmă” înălțimii sale. Dacă tu te preocupi (deci, te neliniștești), cu siguranță nu-ți lungești viața sau înălțimea. Persoana îngrijorată „se ghemuiește” (se ofilește), devine mai mică și-și scurtează și viața. Prin urmare, neliniștea, îngrijorarea nu ajută vieții.

De fapt – și e chiar comic – ceea ce ar trebui să ne garanteze viața, ne-o ia! Și acest lucru este specific muncii diabolice, care mereu este o înșelăciune, căci îți promite un lucru, și-ți dă tocmai opusul.

vv. 28-29

²⁸ Iar pentru îmbrăcăminte de ce vă îngrijoraţi? Observaţi cum cresc crinii de pe câmp: nu trudesc şi nu ţes. ²⁹ Totuşi vă spun că nici Solomon, în toată măreţia lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.

Textul vorbește despre îmbrăcăminte.

În Biblie, haina are o lungă istorie. Începe după păcat, prin frunzele de smochin, pe care Dumnezeu le înlocuiește cu două tunici din piele. Și ultima haină pe care o primim este aceea a Fiului pe cruce: El ne lasă mantaua Sa, haina Sa.

Haina este gloria Fiului.

Referindu-se la haină, Isus amintește despre crinii câmpului, aceste flori minunate, care nu prestează niciuna dintre muncile – atunci specific feminine – care constau în a țese. Și totuși sunt îmbrăcați mai bine ca Solomon, omul splendid al antichității.

Îngrijorarea – vizavi de haină (de îmbrăcăminte) în timpul nostru – ar putea fi preocuparea pentru propria imagine înaintea altora; o super-evaluare a raporturilor cu alții; preocuparea pentru o anume consistență în ochii altuia, care este orgoliul, mândria deșartă.

v. 30

³⁰ Aşadar, dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba de pe câmp, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, cu cât mai mult pe voi, oameni cu puţină credinţă?

Această neliniște și îngrijorare față de haină este specifică discipolului care e numit „puțin credincios”, preocuparea indicând puțina credință a acestuia!

Noi credem că Dumnezeu se preocupă mai mult de iarbă… Iarba care crește dimineața și seara seacă. Apoi este arsă pentru a-ți coace pâinea…Iar această iarbă -care nu valorează nimic – este bine îmbrăcată de Dumnezeu. Și tu crezi că valorezi mai puțin decât iarba? Deci chiar că ai puțină credință în Dumnezeu! Tu nu știi cine ești în ochii lui Dumnezeu!

Cuvintele „oameni puțin credincioși” sunt frumoase, căci sunt definiția discipolului. Deci discipolul este un om care are puțină credință!

Noi ne plângem mereu că avem puțină credință. Credința e un mare dar. Să nu spunem că avem puțină… Chiar și „puțină credință” deja e un mare dar. Este începutul. Credința este ca o sămânță care crește.

De multe ori noi suntem convinși că credem… și deja e ceva. Însă în momentul decisiv, ne dăm seama că această credință puțină, dispare. Există, dar dispare…

Și acest dinamism e specific credinței. Pentru că reușim să înțelegem că credința este un dar al lui Dumnezeu și nu e ceva ce noi putem să strângem și să avem… Și atunci învățăm că putem mereu să avem credința, însă în dar.

Credința este viața de fii. Este viața. Este faptul că sunt fiu. Credința (la fel ca viața) există ca dar. Dacă tu vrei să posezi darul, acesta dispare. De fiecare dată când vrem să ne garantăm credința și să o avem „în buzunar”, deja am pierdut-o. Când știm că nu avem credință sau că avem doar puțină, spunem: „Doamne, ajută credința mea puțină, ajută necredința mea”. Și aceasta este credința! Adică eu accept să trăiesc în baza darului primit de la Tatăl, și în viața de credință… Mai mult, în special în viața de credință… căci aceasta este viața adevărată.

Prin referirea la „puțina credință” se pune degetul pe rană: îngrijorarea este simptom al „credinței puține”. Deci problema este a credinței.

Când un om este preocupat, îngrijorat, se întreabă „ce se va întâmpla?”.

Răspunzând la întrebarea „ce se va întâmpla?”, să presupunem un lucru: „se va întâmpla că mori și mergi să-L întâlnești pe Tatăl”. Ce este rău în aceasta? Oricum se va întâmpla… Și s-a întâmplat un lucru bun! Deci, indiferent cât de rău ar merge, se întâmplă un lucru bun. Și acest fapt e sigur!!! Apoi se va întâmpla ceea ce trebuie să se întâmple.

Oare eu trebuie să trăiesc în neliniște întreaga mea viață întrebându-mă „Ce se va întâmpla?”… Ce vrei să se întâmple? În cel mai rău caz, poți muri. Iar dacă mori, te întorci acasă!

Conștientizând acest adevăr, tu începi să trăiești o viață mai liniștită. Altfel mereu vei fi neliniștit cu privire la ce se va întâmpla?

De ce te temi? Este clar că urmează întâlnirea cu Tatăl. Se va întâmpla moartea în cea mai rea dintre ipoteze. Totuși, moartea e un lucru bun!

Dacă nu mori, în toate celelalte lucruri, poți să le trăiești ca fiind o întâlnire cu Tatăl, dacă le privești cu credință. Fiecare întâlnire și fiecare bine care ți se întâmplă, va fi un dar al Tatălui și o intrare în comuniune cu El. Orice rău care ți se întâmplă, va fi o iertare primită de la Tatăl. Și fiecare rău pe care alții ți-l fac, va fi locul în care tu devii ca Tatăl, adică devii capabil de a ierta.

Deci, ce vrei să ți se întâmple? E important să avem această gândire: că suntem fii și vom trăi ca fii în orice situație.

vv. 31-32

³¹ Deci, nu vă îngrijoraţi spunând: „Ce vom mânca? Ce vom bea?” sau „Cu ce ne vom îmbrăca?” ³² Căci păgânii caută toate acestea; dar Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea.

Îngrijorarea, preocuparea este repetată de șase ori. „Șase” este numărul omului, care nu atinge „șaptele”, adică pe Dumnezeu și rămâne în neliniște. Această neliniște e specifică păgânului care se preocupă și caută „toate aceste lucruri” pentru că îi garantează viața.

Însă noi știm că Tatăl ceresc „știe că avem nevoie”. Ce înseamnă? Mai întâi de toate înseamnă că Dumnezeu este Tatăl meu. Tatăl este cel care iubește și se îngrijește de cele necesare pentru fiii Săi.

Acest Tată este „ceresc”: e Domnul cerului, e Dumnezeu, e atotputernic. Acest Tată atotștiutor cunoaște nevoile mele și este Tatăl meu. Aceasta este credința!

Atunci, în raportul meu cu lucrurile voi trăi această încredere în Tatăl. Și tocmai această încredere îmi elimină îngrijorarea… Nu-mi elimină munca pe care trebuie să o fac. Și vom explica imediat „ce trebuie să fac”.

Centrul textului este „Tatăl vostru ceresc știe de ce aveți nevoie”. Să ne rugăm Domnului ca și noi să știm că El știe care sunt nevoile noastre. Să ne dăm seama și să avem această convingere „că El știe”!

v. 33

³³ Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga.

Nu trebuie să căutăm, mai întâi de toate hrana, băutura, haina, ci, mai întâi de toate, doar trebuie să căutăm.

Notați că s-a schimbat verbul: deci nici măcar pentru Împărăția cerurilor nu trebuie să ne îngrijorăm (să ne neliniștim)… ca și cum noi ar trebui să construim Împărăția; Împărăția lui Dumnezeu – adică Dumnezeu – există din veci, trebuie doar căutată!

Și această Împărăție trebuie căutată mai înainte de oricare alt lucru. Ce este Împărăția lui Dumnezeu? Este faptul că Dumnezeu este Tată. Aceasta e Împărăția Sa, o Împărăție pe care ne-a dat-o în Fiul! Și această Împărăție există!

Deci în toate lucrurile tu caută iubirea Tatălui care-ți dăruiește toate lucrurile și trăiește fiecare lucru, ca fiind întâlnirea ta cu iubirea Lui. Atât munca ta de zi cu zi, cât și rodul muncii tale, trăiește-le ca fiind Împărăția lui Dumnezeu.

Este Împărăția Tatălui, care se realizează prin darurile Sale făcute nouă.

Deci pentru noi nu trebuie să fie nici o îngrijorare. Împărăția e locul Euharistiei și nu al îngrijorării, al muncii.

Îngrijorarea există datorită păcatului, dar este un păcat.

Căci munca noastră este un loc al Euharistiei, al colaborării cu Dumnezeu .

Apoi „caută dreptatea Împărăției”… Care este dreptatea lui Dumnezeu? Care e dreptatea Împărăției? Dacă Împărăția este faptul că Dumnezeu e Tată, atunci dreptatea Împărăției este faptul că noi toți suntem frați. Atunci caută să trăiești ca frate în munca ta și vei vedea că totul îți va fi dat pe deasupra. Hrana, băutura și haina vor fi suficiente pentru toți și va fi un „pe deasupra, o adăugire” pentru cine caută să trăiască precum un fiu și-un frate.

Dacă nu trăim ca fii și strângem tot mai multe bunuri, ne sacrificăm viața hranei și hainelor, trăim în neliniște, ne scurtăm viața, îi lipsim pe alții de viață (de bunuri), și ne lipsim pe noi înșine de viața veșnică.

Dar trăind în raportul concret – al hranei și al hainei – iubirea față de Tatăl și de frați, noi trăim viața veșnică deja în această viață pământească materială.

Noi trebuie să o trăim în mod spiritual viața materială și nu cea spirituală. Viața spirituală, despărțită de cea concretă, nu are sens.

Viața noastră materială este cea care trebuie trăită după spiritul lui Dumnezeu, care înseamnă iubirea Tatălui și a fraților… Nu înseamnă că ai o viață spirituală numai când mergi în Biserică. Pavel spune: cultul spiritual este trupul vostru, viața voastră concretă (Rm. 12,1-2).

v. 34

³⁴ Deci nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi. Ajunge zilei răutatea ei.

„Nu te îngrijora pentru ziua de mâine”. Dacă suntem atenți, fiecare îngrijorare este mereu pentru „viitor”. Și această îngrijorare îți ia energia necesară pentru a realiza ceea ce faci în prezent. Deci nu te preocupa pentru mâine, ci fă bine ceea ce faci acum. Și vei vedea că-ți va reuși mult mai bine.

Nu poți respira astăzi aerul de mâine, căci explodezi: azi inspiri aerul de azi, iar mâine, pe cel de mâine… Deci ocupă-te de ceea ce faci acum.

În general suntem foarte obosiți și stresați, dar nu munca ne dă stres. Stresul ni-l dă tocmai preocuparea muncii pe care trebuie să o facem în viitor. De munca deja făcută, te odihnești. Munca pe care trebuie să o faci, te obosește, te stresează.

Ce vrei să faci? Poate că mâine deja ești mort. În prezent bucură-te de ceea ce ai făcut astăzi! Crezi că-i mai bine să te preocupi și de munca de mâine? Această preocupare pentru mâine este diabolică, pentru că te încătușează și te împiedică să trăiești. Căci „mâine” acum, în prezent, încă nu există. Și dacă ești preocupat, înseamnă că trăiești în ne-existență, adică nu trăiești. Poți trăi numai astăzi și să te bucuri numai astăzi de darul lui Dumnezeu.

Trăind astăzi, dar preocupându-te pentru mâine, este clar că așa te destrami: ești în prezent, dar te proiectezi în mâine. Acest fapt, dezbină… E greu să faci un lucru când ești preocupat pentru un altul. Și de obicei trăim așa.

Ați observat cât de bine vă bucură o muncă, atunci când nu sunteți preocupați și o faceți numai pe aceea?

„Pentru că ziua de mâine va avea îngrijorările ei”.

Eu, astăzi, nu pot duce pe umeri îngrijorările de mâine. Îmi sunt suficiente cele de astăzi. Acelea de mâine îmi sunt insuportabile din două motive: pentru că ar fi o dublă greutate pe umerii mei și eu nu aș reuși să o duc; și pentru că acum încă nu există, ele vor exista doar mâine. Și eu mă neliniștesc în fanteziile mele, pentru a duce astăzi și greutățile de mâine… Este ca și cum un om ar vrea să spele vasele pentru mâine seară. Vasele de mâine, le speli mâine.

„Fiecărei zile îi e îndeajuns greutatea ei”. Greutatea din ziua de azi se poate duce; greutatea de mâine, nu se poate duce!

În acest text Isus dorește să ne ajute să trăim chiar și nevoile fundamentale ale hranei, băuturii și îmbrăcămintei, nu ca animalele – care se aruncă asupra bunurilor și fac din strângerea acestora sensul vieții lor – ci ca fii și frați.

Deci viața noastră nu mai este în neliniște, preocupare, ci cu adevărat se desfășoară în iubirea față de Tatăl: în Euharistie, în mulțumire și împărtășire cu frații. Așa se naște lumea nouă, printr-un nou raport față de lucruri, chiar și față de lucrurile fundamentale.

Din nefericire noi suntem obișnuiți să privim viața spirituală – ca fiind ceva strict spiritual – și viața materială, ca având legile ei. Nu este așa!!! Ci viața materială concretă trebuie să fie trăită în spiritul fiilor.