Matei 6,9-15

Ps. 45 „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu!”. Rugăciunea ne ajută să pricepem acest adevăr. Nu noi suntem Dumnezeu!

Regulile discernământului spiritului

Aceste reguli pe care le putem numi indicații – descrieri, dar și reguli, norme în sens operativ – au rolul de a ne avertiza și de a cunoaște (percepe) într-un anume fel, diferitele mișcări care se petrec în suflet, pentru a menține mișcările, pornirile bune și a le respinge pe cele rele.

Aceste descrieri – indicații operative – ne ajută să fim mai conștienți, mai lucizi și atenți. De obicei – vizavi de trăirile spirituale – noi nu suntem prea atenți. Nu suntem conștienți de viața noastră spirituală… Trăim fără să știm prea multe…

Aceste reguli doresc să ne facă mai conștienți și mai capabili să deosebim, să cunoaștem mișcările interioare din sufletele noastre.

Prin „diferitele mișcări ale sufletului”, înțelegem ceea ce „trece” prin interiorul nostru ca emoții, ca sentimente profund pozitive (de lumină, de consolare) sau negative (de dificultate, de întuneric, de dezolare).

„Pentru ca să se poată ține ceea ce e bun”… înseamnă pentru a putea trăi în mod conștient și disponibil ceea ce e bun „și a îndepărta ceea ce e rău sau mai puțin bun”, adică tot ceea ce ne împiedică să urmăm un drum liber în viață.

Se citește Mt. 6, 9-15

9 Voi deci aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău. 10 Vie împărăţia ta. Facă-se voia ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. 11 Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi 12 şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. 13 Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de Cel Rău. 14 Căci dacă voi iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta, 15 însă dacă nu-i veţi ierta pe oameni, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre.

Această rugăciune e substanța a ceea ce Isus a experimentat și apoi a transmis discipolilor. Această rugăciune este și ceea ce comunitatea lui Matei a experimentat. Comunitatea lui Luca a experimentat în mod diferit această rugăciune. Marcu nu a redactat rugăciunea Tatăl nostru, dar unele elemente le-a introdus parțial în câteva capitole. Însă în Ev. lui Ioan rugăciunea este încadrată în cap. 17. Și Scrisoarea către Evrei are o anume redactare a rugăciunii Tatăl nostru. Specialiștii vorbesc cel puțin de cinci Tatăl nostru (cf. Io. 17, Mc. Evr. 5, 7-8; Gal. 4, 6-7; Rm. 8, 14-16)…

Tatăl nostru este experiența comunității care a recepționat învățătura Domnului… Această rugăciune nu trebuie înțeleasă ca o formulă adăugată altor formule pe care le-a perfecționat, ci ea este indicația modului în care noi trebuie să ne sintonizăm când ne rugăm, când intrăm în dialog, în raport explicit și viu cu Domnul.

Cred că pentru rugăciunea noastră e hotărâtoare experiența comunității…

Fiecare dintre noi s-a rugat… Eu doresc să vă împărtășesc maturizarea mea în rugăciune…

„Eu am învățat să mă rog pentru că alții m-au învățat. La început am folosit o rugăciune alcătuită din formule, adică din rugăciuni… Într-o etapă succesivă am folosit o rugăciune alcătuită din viața concretă, din ceea ce eu simțeam în interior și-I spuneam Domnului sentimentele mele… îi povesteam experiența mea și-L constrângeam să mă asculte. Iar El – cu răbdare – mă asculta… Apoi am traversat o oarecare criză, un anume deșert… o lipsă, o abandonare a rugăciunii… Apoi am descoperit Cuvântul biblic – o descoperire progresivă, unită cu o ascultare progresivă a Cuvântului – ajutat fiind de unele persoane, de frații mei iezuiți… Acest fapt a influențat rugăciunea mea personală, Cuvântul Domnului devenind central în rugăciunea mea… Apoi într-o fază succesivă… care durează până astăzi… pe măsură ce avansează ascultarea Cuvântului, rugăciunea mea personală – rugăciunea în ascuns, în secret despre care vorbește Ev. după Matei – pornește de la Cuvânt, dar și de la trăirile mele, însă fie referitor la Cuvânt, fie referitor la trăiri, rugăciunea mea este mai mult o pauză… reflectând îndemnul psalmistului „opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu”… E o rugăciune bazată pe tăcere, pe liniște, o rugăciune în care mai puțin mă străduiesc să înțeleg textul biblic citit și experiența pe care o trăiesc în prezent… Este o rugăciune căreia îi dedic un timp, dar folosesc și o rugăciune amestecată cu faptele cotidiene… De fapt, stau tăcut înaintea lui Dumnezeu; mă simt înaintea Lui… Simt că El mă înconjoară, mă umple de divin… mi se pare că mă pierd în El… Pe de altă parte, pricep că de fapt mă regăsesc pe mine: știu mai bine cine sunt eu și cine este El. La acest nivel eu nu-i cer nimic… eventual Îi cer să mi se dea pe Sine… și să mă regăsesc pe mine”.

De Mello povestește că a văzut în Biserică o persoană care se ruga stăruitor, timp de mai multe ore… Preotul a întrebat-o: „Tu îi vorbești Domnului?”. „Eu nu-i vorbesc Domnului. Eu ascult”, îi răspunde. „Atunci e Domnul care vorbește cu tine?”, insistă preotul… „El nu vorbește. El ascultă”, încheie persoana.

Rugăciunea înseamnă să ne oprim în tăcere… în tăcerea noastră înaintea Lui și în tăcerea Lui față de noi… este vorba de o ascultare care-i o primire reciprocă.

O explicație ne va ajuta în priceperea acestor versete…

Încă din primele timpuri ale Bisericii, faptul că „Tatăl nostru” se încheie prin referirea la rău „ci ne mântuiește de cel rău”… a reprezentat o problemă pentru creștini, deoarece în tradiția și-n rugăciunea ebraică – fiind și rugăciunea lui Isus – de obicei rugăciunea se încheia prin „binecuvântare”. Acest adevăr este atestat de faptul că în Didake – un text creștin din primele decenii după Cristos – deja apare concluzia pe care și noi o recităm în timpul Liturghiei „Căci a Ta este împărăția și puterea și mărirea, în veci”, ca fiind sfârșitul canonic al rugăciunii Tatăl nostru. Această invocație este luată din Prima Carte a Cronicilor. Prin urmare, primii creștini au simțit nevoia de a îndulci acest final dramatic al rugăciunii Tatăl nostru.

Alături de această explicație, unii studioși susțin că în rugăciunea ebraică, deci, inclusiv în rugăciunea primilor creștini, la sfârșitul rugăciunii Tatăl nostru, celebrantul principal concluziona rugăciunea în mod personal… la fel cum se întâmpla în cazul lui „kadiș”, ” mida”, adică-n rugăciunile ebraice. Iar această încheiere „Căci a Ta este împărăția și puterea și mărirea, în veci”, a fost aleasă apoi de Biserică și considerată canonică. Ea a fost aleasă din mai multe concluzii posibile…

Această interpretare a rugăciunii Tatăl nostru este utilă, dacă e adevărat cum Cuvântul devine mereu nou – după cum spune Is. 55 – de fiecare dată când e ascultat.

Avem o a doua interpretare la fel de utilă, care se referă la faptul că strigătul, cererea după ajutor – încă din primele decenii – a fost considerată de părinții Bisericii ca fiind adevăratul loc al credinței… În Mt. 14: Petru umblă pe ape. Se scufundă și-L strigă pe Isus: „Isuse, mântuiește-mă, ajută-mă!”. Acesta e momentul credinței (cf. card. Martini). Deci clipa „scufundării” e momentul credinței.

Prin urmare, unii părinți spun că ar fi util să citim și să interpretăm Tatăl nostru, având în minte grădina Ghetsimani. În povestirea din grădina Ghetsimani (Mt. 26; Lc. 22 și Mc. 14) se află multe cuvinte și expresii din Tatăl nostru. Aceste expresii se află și în Io. 17-18 (într-o formă puțin mai elaborată). În toate cele patru Evanghelii, în povestirea patimii lui Isus se află urme consistente ale rugăciunii Tatăl nostru.

Prin urmare, părinții se întreabă dacă este necesară „lauda” sau „strigătul după ajutor”? Și răspund că ambele sunt necesare. În inima credinciosului sunt două dimensiuni adevărate ale credinței: lauda și cererea după ajutor.

Unii părinți spun că pornim de la laudă – ne dăm seama de propria mizerie – și cerem ajutor (ca în Ps. 22) și după mizerie „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” terminăm din nou cu lauda.

Deci e util să citim Tatăl nostru împreună cu povestirea pătimirii Domnului…

v. 9

9 Voi deci aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău.

Acest verset e un fel de rezumat al discursului pe care Isus l-a ținut până în acest loc al Evangheliei. Avem acel „dar” care indică o concluzie. Însă este și o sinteză a rugăciunii, care este rădăcina și rodul credinței. „Voi dar rugați-vă așa”.

„Așa” înseamnă nu atât o formulă – adică voi trebuie să repetați aceste cuvinte din Tatăl nostru – ci este un fel de sintonizare (a fi pe aceeași frecvență), adică modelați rugăciunea voastră după exemplul Tatăl nostru, exprimând aceste cereri.

Noi știm că Tatăl nostru e alcătuit din două părți, fiecare având câte trei cereri.

Primele trei cereri au legătură directă cu Dumnezeu. Ele exprimă nevoia pe care noi – pe pământ – o avem după Tatăl. Următoarele trei arată nevoia noastră după darurile Sale.

„Voi dar rugați-vă așa…”… „Tată”.

În Ev. lui Ioan, Dumnezeu e numit Tată de 118 ori iar în cea a lui Matei, de 45 de ori.

În rugăciune, Dumnezeu se revelează ca fiind Tată. Deci, prin paternitatea Sa ne arată faptul că noi suntem fiii Săi.

Această revelație nu e un lucru mic. Căci noi, cu încăpățânare, Îl vedem pe Dumnezeu ca fiind un stăpân, un domn, un despot, adică… satana… Așa e folosit în Mt. 18… Noi îl vedem pe Domnul ca fiind un tiran… departe de noi… Însă în textul nostru, El se revelează ca fiindu-ne Tată.

El este Tată, pentru că Isus e fratele nostru; e Tată, pentru că prin darul Spiritului, noi avem fraternitatea cu Isus și între noi, dar și paternitatea Sa.

Tată în limba ebraică este „Abba”, care înseamnă „tăticule”. Deci titlul „Tată” nu e ceva solemn, ci e „tăticule”, acest cuvânt murmurat de pruncul mic… deci este bolborosirea fiului mic, care se adresează cu încredere, confidențial și așa cum poate el, propriului tată.

A-L numi pe Dumnezeu „Tată” înseamnă o apartenență… și e o apartenență reciprocă; un raport reciproc de afecțiune, de dragoste… Deci El este „al nostru” și noi suntem „ai Săi”. Acest adevăr ne ajută să trăim în mod adevărat.

Un om dacă nu e important pentru nimeni și dacă nu are nicio persoană care e importantă pentru el, nu trăiește, ci doar supraviețuiește…

„Tatăl nostru”… mai întâi de toate e Tatăl lui Isus și, de aceea, e Tatăl nostru, al tuturor.

Rugăciunea care-L numește așa pe Dumnezeu are o eficiență a sa, pentru că-L face pe Dumnezeu Tată sau Îi amintește să fie mai conștient că El e Tată față de noi.

„Care ești în ceruri”… Indică, nu atât un loc geografic, cât transcendența, distanța Sa față de noi… Această depărtare, distanță, transcendență este apropierea Sa de noi: este puterea, măreția și duioșia Sa față de noi…

„Sfințească-se numele Tău”… o traducere a textului este „Revelează numele Tău sfânt”. „Revelează”, adică ajută-ne să experimentăm cine ești Tu cu adevărat.

Vă îndemn să citiți Iezechiel 36,23-26 care are o strânsă legătură cu această cerere „ca El să ni se arate așa cum este”, adică să ne ajute să-l cunoaștem…

Spune Domnul: „Voi sfinți numele Meu cel mare, care a fost necinstit de neamuri, printre care l-ați necinstit voi, atunci vor ști neamurile că Eu sunt Domnul, zice Domnul Dumnezeu, când Mă voi sfinți în voi, înaintea ochilor lor. De aceea vă voi scoate dintre neamuri și din toate țările vă voi aduna și vă voi aduce în pământul vostru. Și vă voi stropi cu apă curată și veți fi curățiți; de toate întinăciunile voastre și de toți idolii voștri vă voi curăți Eu. Vă voi da inimă nouă și spirit nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră și vă voi da inimă de carne”…

Apoi afirmă că va demonstra că El este Domnul, tocmai pentru că îi va scoate din mormânt… adică îi va face să trăiască nu reanimându-i, reînsuflețindu-i – readucându-i la viață – ci dându-le viața nouă, care e viața Fiului.

Martirii evrei erau numiți „sfințitorii numelui”. Avem povestirea martiriului rabinului Akiva care a trăit în sec. II d. Cr., care torturat fiind de romani, se ruga. Discipolii săi doreau să-l mângâie și-i sugerau să nu vorbească, fiind pe moarte. Iar el le-a răspuns: „Am așteptat toată viața să pot mărturisi – martir înseamnă mărturisitor în numele Domnului – iar acum că a sosit momentul, îmi cereți să renunț?”. Și recitând „Ascultă Israele, Domnul e Dumnezeul nostru. Domnul e unul” (Deut. 6,4)… Spunând cuvântul „unul” și-a dat sufletul.

În Io. 17 găsim o întreagă temă a glorificării numelui: Tatăl îl preamărește pe Fiul și Fiul glorifică numele Tatălui.

v. 10

10 Vie împărăţia ta. Facă-se voia ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.

Avem a doua și a treia cerere. Putem spune că aceste cereri sunt sinonime. Se cere Împărăția lui Dumnezeu – despre care deja am auzit câte ceva în predicile Botezătorului și ale lui Isus… – iar Împărăția lui Dumnezeu e Isus! Isus care a venit.

Viața nouă – Împărăția care intră în istoria noastră – e stilul lui Dumnezeu, care prin Isus intră în viața noastră.

Deși a venit „în Isus” – ceva din ea a început – însă Împărăția nu este împlinită și realizată deplin. De aceea noi ne rugăm, cerem ca Împărăția – care a fost promisă de Dumnezeu și e dorită de om – Împărăția ca fiind viața lui Dumnezeu – să ne fie dată nouă și apoi să ni se dea capacitatea de a o experimenta. Prin urmare Împărăția este un dar, însă este și o angajare din partea noastră.

Gal. 5,22-23 descrie Împărăția pornind de la rodul Spiritului: „Iar roada Spiritului este dragostea, bucuria, pacea, îndelung-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția; împotriva unora ca acestea nu este lege”.

Această Împărăție nu este din această lume. Ba mai mult, lumea se împotrivește acestei Împărății prin stilul ei de viață și prin filozofia ei de viață. Însă Împărăția trebuie să fie trăită „în această lume și în această vreme”.

„Facă-se voia Ta”… Se cere să se realizeze – să fie trăită în mod conștient și cu o aderare crescândă din partea noastră – acea voie a lui Dumnezeu care e Tată. Iar Tatăl vrea ca noi să trăim ca frații.

Voia Domnului este să dea viața. Prin urmare, a face voia Sa înseamnă să intru în această logică de dar din partea Domnului, fapt pentru care primesc darul Domnului – viața Lui – și apoi să-l dau altora.

„Precum în cer așa și pe pământ”… Toate cele de mai sus să se realizeze în noi, așa cum sunt împlinite în Dumnezeu. Aceste cuvinte indică totalitatea, adică „peste tot” și „mereu”.

Acestea sunt primele trei cereri pe care le adresăm Domnului… Sunt darurile pe care El le dă și acestea ne permit să trăim.

Rabinii spun că o binecuvântare care nu ar conține numele Domnului, o referire la Împărăție și la voia Domnului, nu e o binecuvântare…

Maxim Confesorul (sec. VII) vede „Tatăl, numele și Împărăția” ca fiind mișcarea treimii. El spune: „Tatăl sfințește numele Său în glorificarea Fiului, și face să vină Împărăția Sa, revărsând Spiritul în inimile noastre”. Avem mișcarea treimică – pericoresi – declinată (prezentată) în Tată, în nume și în Împărăție.

v. 11

11 Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi

În acest loc începe seria a doua a cererilor, care exprimă nevoia noastră după darurile lui Dumnezeu, pentru a ajunge să trăim acel Dar care e Dumnezeu.

„Pâinea” este viața. Pâinea e necesară prin excelență… Deci e necesar să înțelegem sensul (însemnătatea) vieții. Iar sensul vieții noastre ni-l dă Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Deut. 8, 3: „Nu numai cu pâine trăiește omul, ci omul trăiește și cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului.”).

„Pâinea” este „încrederea” în raportul cu ceilalți frați, fiii aceluiași Tată…

Pâinea este prefigurată de mana de zi cu zi.

Matei e atent la viața concretă: „Nu cine spune Doamne, Doamne… ci acela care face voia Tatălui Meu intră în Împărăția cerurilor”. Deci dacă „pâinea” e „Cuvânt” și „Euharistie”, atunci e nevoie ca Euharistia și Cuvântul să se traducă în rod practic, în fapte, în împărțirea timpului, a bunurilor și a ceea ce tu ești cu frații…

E dramatic faptul că majoritatea oamenilor suferă de foame, de strictul necesar pentru a trăi… iar popoarele dominatoare sunt acelea majoritar creștine…

Pâinea „noastră” – deci nu „a mea” – indică împărțirea cu frații. Căci dacă pâinea e împărțită, este o pâine de viață, dar dacă nu e împărțită, e o pâine de moarte.

Pâinea „de toate zilele” poate însemna trei lucruri, care nu sunt opuse… „pâinea necesară”, „pâinea de astăzi” și „pâinea de mâine”. De fapt, e o cerere implicită, pe care noi o facem Domnului, ca să ne dea un semn, o probă a iubirii Sale, un semn constant al fidelității Sale (al iubirii Sale), care durează în veșnicie, pentru ca apoi și noi să urmăm acest dar, acest stil al Domnului.

v. 12

12 şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Iartă sau „îndepărtează de la noi” păcatele noastre, spune Ps. 103, 12.

Păcatele noastre – răul nostru – ne stau pe umeri și ne blochează, ne împiedică să vedem, să trăim, să ne mișcăm… Isus a venit să ne arate că Dumnezeu ne eliberează, ne ajută să vedem și să trăim…

Aceasta e iertarea, adică super-darul care ne ajută să trăim.

Iertarea e un fapt care funcționează încă de dinainte: de fapt Dumnezeu deja ne-a iertat în Isus Cristos. Însă iertarea se împlinește pe deplin, în cazul fiecăruia dintre noi, atunci când iertarea pe care o primim – trecând prin noi – ajunge de la noi, la alții.

Prin iertare Dumnezeu mă face fiul Său. Dar eu „anulez, dereglez” dinamica iertării dacă nu iubesc fratele, iertându-l. Nu mă recunosc ca fiu al lui Dumnezeu- Tatăl, dacă nu mă recunosc ca frate, pentru că nu știu să-i iert pe alții.

La cap. 18, 21-35 avem un om căruia i se iartă mult, dar el nu-l iartă pe un datornic de-al său, care-i datora o mică sumă… la urmă i se cere socoteală și de ceea ce i-a fost iertat anterior.

Augustin ne spune că ai săi credincioși când recitau Tatăl nostru, spuneau cu glas tare cuvintele „și ne iartă nouă păcatele noastre”, însă când trebuiau să zică „după cum și noi iertăm greșiților noștri”, refuzau să spună aceste cuvinte.

Nu din întâmplare vv. 14-15 reia tema iertării și subliniază „Cum poți să nu-ți ierți fratele, dacă Dumnezeu ți-a iertat totul?”… Și nu poți zice că Dumnezeu îmi iartă totul, dacă nu demonstrezi – și Matei afirmă foarte concret acest principiu – că tu ierți fratele.

v. 13

13 Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de Cel Rău.

Este ultima cerere din cea de a II-a serie. În Iac. 1,13 stă scris „Dumnezeu nu ispitește pe nimeni”. Deci nu trebuie să înțelegem aceste cuvinte din Tatăl nostru în sensul „și nu ne duce pe noi în ispită”!!! Căci Dumnezeu este cel care ne ajută să nu cădem în ispită.

Însă ispita în sens de încercare face parte din experiența vieții omului. Și Isus a fost ispitit. Și Israel a fost ispitit.

Prin urmare, noi cerem nu să fim feriți de încercare, ci să nu cădem în ispită. Dumnezeu nu ne ferește de ispite, ci ne mântuiește tocmai când suntem încercați, ispitiți. În încercări noi ne păstrăm ca fii și frați.

Deci noi cerem să fim eliberați de cel rău sau de rău, să fim feriți de puterea celui rău, care ne domină… În Ef. 6, 12 se spune că răul cu care luptăm nu-l putem birui cu puterile noastre umane, căci noi luptăm cu puteri superioare nouă, cu adevărat transcendente… Însă în această situație Dumnezeu ne ajută… și ne eliberează de cel rău.

În ispită noi suntem încercați la fel ca aurul în creuzet, ca fierul în foc.

De Mello ne relatează că un discipol și-a întrebat maestrul: „Dacă eu cad în râu, mă voi îneca?” Celălalt i-a răspuns „Nu te vei îneca dacă tu cazi în râu, ci te vei îneca dacă vei rămâne în râu”…

Deci este vorba nu de a fi feriți de încercare, ci de a cere Domnului să știm să ieșim din încercare și să nu pierim în încercare.

În concluzie, Dumnezeu își arată, își revelează numele, identitatea, substanța Sa… Și acest nume e „Tată”. El realizează Împărăția Sa și împlinește voia Sa, dacă noi aici, pe pământ, îi cerem acea pâine – acea viață împărțită, filială și frățească – care se exprimă prin iertarea primită și dată; prin a nu cădea în încercare și prin eliberarea progresivă de cel rău care domină lumea…

vv. 14-15

14 Căci dacă voi iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta, 15 însă dacă nu-i veţi ierta pe oameni, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre.

dezvoltă v. 12.

Iertarea e darul maxim al lui Dumnezeu care e Tată. Iertarea înseamnă și fraternitate: noi suntem fii și frați în măsura în care iertați fiind, suntem capabili să iertăm.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop