Matei 7,13-20

Se citeşte Mt. 7, 13-20

13 Intraţi pe poarta strâmtă, pentru că largă este poarta şi lată calea ce duce spre pieire şi mulţi sunt cei care merg pe ea. 14 Dar cât de strâmtă este poarta şi cât de îngustă calea care duce la viaţă! Şi puţini sunt cei care o găsesc. 15 Feriţi-vă de profeţii falşi care vin la voi în haine de oi, dar înăuntru sunt lupi răpitori. 16 Îi veţi recunoaşte după roadele lor. Oare se culeg struguri din mărăcini sau smochine din ciulini? 17 La fel, tot pomul bun face fructe bune, iar pomul rău face fructe rele. 18 Un pom bun nu poate să facă fructe rele, nici un pom rău să facă fructe bune. 19 Orice pom care nu face fructe bune este tăiat şi aruncat în foc.20 Aşadar, îi veţi recunoaşte după roadele lor.

În aceste versete evanghelistul ne arată la ce ne foloseşte şi cât valorează discursul lui Isus de pe munte, care este Cuvântul lui Dumnezeu în favoarea vieţii.

Discursul de pe munte s-a încheiat la v. 12 „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi prorocii”. Acest verset e panoramic, fiind culmea cea mai înaltă a întregului discurs; este acel pisc de pe care se văd toate celelalte vârfuri la care doreau să ne conducă legea şi profeţii. Acest verset este sinteza întregii Biblii şi explică îndemnul: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5,48)… Tatăl e perfect… De ce? Pentru că iubeşte şi face altora ceea ce doreşte pentru Sine.

În pericopa noastră, Isus spune: ceea ce aţi auzit în discursul de pe munte este uşa şi calea. „Uşa” este intrarea în oraş. Oraşul este locul în care se poate trăi. Uşa de intrare în Templu e uşa comuniunii cu Dumnezeu; este uşa de intrare în viaţă. Este calea care trebuie urmată pentru a ajunge la ţintă. Pe infinite căi ne putem pierde, şi doar o singură cale ne conduce la ţintă… Iar calea este cea a iubirii Tatălui şi a fraţilor.

Cine nu are această iubire pentru Tatăl şi pentru fraţi, chiar dacă spune toate lucrurile corect şi drept, este un profet fals, un pom rău, care nu dă rod bun.

Povestirea este alcătuită din trei metafore simple: uşa, calea şi pomul.

„Uşa” este tot ceea ce rupe zidul, diviziunea, separarea; este ceea ce-ţi permite să intri şi să ieşi, adică îţi permite comuniunea… În textul nostru, uşa este tot ceea ce ne desparte de viaţă, dar şi tot ceea ce ne permite să intrăm în comuniune cu Viaţa, cu Dumnezeu. Uşa este iubirea fraţilor!

„Calea” ne arată că este vorba de un parcurs… (iubirea Tatălui şi a fraţilor este un drum de urmat!). Nu înseamnă că odată ce ai intrat, stai liniştit înăuntru… NU! Odată ce ai intrat, tu trebuie să călătoreşti… Şi această călătorie este fără sfârşit.

„Pomul” este cel care conţine rodul vieţii. Dacă iubeşti, tu însuţi conţii rodul vieţii, al nemuririi. Altfel… ai în tine rodul morţii…

Avem o problemă: de ce această cale este strâmtă şi de ce este largă calea ce duce la pierzanie?

Înainte de discursul lui Isus de pe munte, nu existau două căi, ci numai una… Dacă cuvintele Sale sunt „spre viaţă”, mai înainte de Isus această cale nu exista; exista doar calea spre moarte. Însă Isus, aducându-ne darul iubirii Tatălui şi a fraţilor, în sfârşit ne deschide spre libertatea vieţii… Ceea ce Isus spune pe munte nu sunt doar porunci sau legi de respectat, ci darul unei posibilităţi noi!!!

Pericopa precedentă aborda tema rugăciunii. Adică tu, rugându-te – intrând prin Fiul în comuniune cu Tatăl – primeşti capacitatea de a iubi. Aceasta este noua cale care dă viaţă. Acum tu trebuie să alegi – în fiecare acţiune sau faptă de-a ta – ce cale doreşti să urmezi: cea a iubirii sau cea a egoismului.

vv. 13-14

13 Intraţi pe poarta strâmtă, pentru că largă este poarta şi lată calea ce duce spre pieire şi mulţi sunt cei care merg pe ea. 14 Dar cât de strâmtă este poarta şi cât de îngustă calea care duce la viaţă! Şi puţini sunt cei care o găsesc.

Ceea ce Isus de-abia a spus despre porunca iubirii este „uşa”. Isus spune: „Eu sunt uşa”: este uşa comuniunii. Isus – ca Fiu al lui Dumnezeu şi al omului – este uşa care comunică între Dumnezeu şi om. Aşadar, noi, oamenii, prin El mergem spre Dumnezeu şi comunicăm cu Dumnezeu. Şi Dumnezeu – prin umanitatea lui Isus – comunică cu noi şi vine la noi.

Umanitatea lui Isus nu este nimic altceva decât realizarea deplină a poruncii iubirii. Deci, în umanitatea Sa, Isus L-a împlinit pe Dumnezeu, Iubirea absolută. Şi de aceea Isus este uşa. Aşadar, cu toţii suntem chemaţi să intrăm prin această uşă… Aceasta este singura uşă spre viaţă… fie că omul ştie sau nu. Nu există altă mântuire şi altă viaţă în afara iubirii, căci opusul iubirii este egoismul, moartea. „De aceea ştim că am trecut de la moarte la viaţă, pentru că-i iubim pe fraţi”…

Până aici se pare că totul merge bine… Problema se pune: „de ce această uşă este strâmtă? Nu putea să o facă mai largă? Cel puţin se putea intra mai comod”.

În realitate, această uşă este atât de strâmtă, încât prin ea nu intră niciun drept. Pentru că oricât de mult omul se străduieşte să fie brav, nu se mântuieşte prin propriile sale puteri. De ce? Pentru că această uşă este iubirea gratuită a Tatălui, e milă, şi-n milă intră numai păcătoşii, toți păcătoșii.

Dreptul – la fel ca fratele mai mare – nu poate intra. Dreptul vrea să stea afară căci spune: „Eu nu accept mila. Nu am nevoie”. Prin urmare, această uşă este foarte strâmtă pentru omul drept. Niciun drept nu se mântuieşte.

Luca – de la cap. 13 la cap. 15 – dezvoltă temele uşii şi milei, care se încheie cu pilda fiului risipitor. În aceste trei capitole, Luca-l dezumflă pe omul drept de pretenţiile sale – la fel cum e dezumflat hidropicul – pentru ca şi dreptul să intre prin uşa strâmtă a milei, care-i strâmtă numai pentru omul drept… pentru că el nu vrea mila. Şi nu există o uşă mai strâmtă decât aceea prin care tu nu vrei să intri.

Prin urmare, această uşă cu adevărat este strâmtă tocmai pentru că este largă.

Pe de altă parte – şi pentru cine nu este religios – această uşă prezintă o anume strâmtorare. De ce? Pentru că este victoria asupra egoismului. Şi egoismul îl avem toţi, fie religioşi, fie nereligioşi.

Discernământul ne informează că răul ne reuşeşte uşor, ni se potriveşte, egoismul ne place… la început egoismul este mult mai larg, dar apoi se strânge tot mai mult, până ce ne conduce la moarte… şi nu ne răsplăteşte cu tot ceea ce promite.

În mod opus, la început iubirea implică multe costuri, sacrificii, tocmai pentru că iubirea e o luptă împotriva egoismului, a răului. Dar iubirea este ca strâmtoarea unei văi, care apoi se deschide spre păşuni ample şi frumoase. Însă trebuie să trecem prin această cărare strâmtă – pe care toţi o experimentăm – a luptei împotriva egoismului nostru. Aşadar, calea este foarte îngustă din cauza înşelăciunii: căci noi suntem sclavii egoismului şi credem că e bine să fim egoişti. Nu mă refer doar la înşelarea minţii, ci şi a inimii: inima noastră este legată de egoismul nostru, îl iubeşte… Şi atunci crede că drumul iubirii este strâmt… Bine!… De aceea, omul trebuie să lupte în viaţă… împotriva răului din el şi împotriva egoismului propriu.

În textul biblic, prin cuvântul „uşă” nu se indică uşa casei, căci în limba greacă cuvântul indică uşa Templului sau a oraşului. Este vorba de uşa Templului care te conduce la Dumnezeu. Deci, porunca iubirii te pune în comuniune cu Dumnezeu-Tatăl! Uşa oraşului îţi permite să intri în oraş. Prin urmare, porunca iubirii creează singurul oraş în care se poate trăi cu adevărat – oraşul fraţilor! – altfel există oraşul întemeiat pe uciderea fratelui. Nu din întâmplare Romulus a întemeiat Roma şi Cain este cel care – în Biblie – a întemeiat oraşul… deci oraşul este întemeiat pe uciderea fratelui, adică pe egoism, pe solidaritatea unora împotriva altora.

Textul nostru ne propune oraşul lui Dumnezeu, oraşul în care se poate trăi… şi e oraşul fraternităţii. Şi Isus – ca Fiu şi frate – este uşa pentru a intra în acest oraş.

„Însă este foarte largă uşa care duce la pierzanie”.

Textul adaugă şi „imaginea” căii”… Este largă pentru faptul că egoismul – la început – este mai comod; răul e mai uşor de făcut. Însă îţi dai seama că răul – puţin câte puţin – te strânge, te sugrumă, până când te ucide. Deci drumul egoismului duce la pierzanie.

Pe lângă tema uşii, evanghelistul aminteşte tema „căii”. Acest lucru e minunat, pentru că înseamnă că odată ce ai făcut răul, tu nu eşti pierdut… Ci răul pe care l-ai făcut este doar o cale. Şi mai repede ori mai târziu omul îşi inversează calea, dacă nu pentru alte motive, cel puţin din cauza incoerenţei lui…

Aşadar, imaginea uşii care ne spune „ori eşti înăuntru, ori eşti afară”… e înlocuită cu imaginea căii care ne spune „că a fi înăuntru sau afară întotdeauna este un parcurs progresiv, la fel ca fiecare parcurs”. Deci, imaginea căii ne încurajează.

Totuşi, Evanghelia ne informează că drumul răului este spaţios, se poate face rău în diferite moduri: pentru a educa rău un fiu există modalităţi infinite; pentru a-l educa bine pare mult mai dificil şi nu sunt prea multe opţiuni… Pentru a face o greşeală există nenumărate feluri de a greşi; pentru a face corect un lucru există un singur mod. Aşadar, avem acea dificultate în a face binele – de care noi trebuie să ţinem seama – iar acest fapt ar trebui să ne antreneze inteligenţa, pentru ca să crească libertatea şi maturitatea noastră.

De aceea nu trebuie să te abandonezi, să te ghidezi după instinct sau după „îmi place”, ci trebuie să clarifici unde te duc alegerile tale. Dacă te conduc la pierzanie… înseamnă că oricât ar fi de largă la început, calea pe care tu ai ales-o devine foarte strâmtă… Te conduc la lărgimea vieţii şi a iubirii? Atunci, chiar dacă uşa e strâmtă, tu intră şi vei vedea că acea cale se lărgeşte!

Deci, avem un fel de răsturnare a situaţiei: binele ni se pare rău pentru că noi suntem sclavii răului, iar răul ni se pare un bine…

Isus continuă: „Cât de strâmtă este uşa şi calea”. El nu spune aceste vorbe pentru a ne descuraja, nu zice „e atât de strâmtă, încât este inutil să o cauţi”, ci ne îndeamnă să o căutăm minuţios şi bine pentru că e mică, dar este foarte interesantă. Deci abandonează toate celelalte căi!

Care este calea şi uşa? Este El, cu tot ceea ce a spus în discursul de pe munte. Şi tot ceea ce Isus a spus, a făcut. Deci trăirea vieţii lui ca Fiu şi frate e calea şi uşa.

Uşa, calea şi viaţa din v. 14 sunt metafore care reiau tot ceea ce Isus a spus în discursul de pe munte: faptul că dreptatea noastră trebuie să fie superioară. Nu depinde de eforturile noastre, nu depinde de noi să descoperim, să aflăm această uşă, să o forţăm pentru a intra, să inventăm noi o cale sau să ne dăm noi o viaţă… Uşa, calea şi viaţa sunt însuşi Isus. E uşa care se va deschide atunci când noi vom bate la această uşă; este o cale pe care El însuşi ne ajută să o străbatem pentru a ajunge la El, care este Viaţa.

v. 15

15 Feriţi-vă de profeţii falşi care vin la voi în haine de oi, dar înăuntru sunt lupi răpitori.

Prin cuvintele „profeţi mincinoşi, falşi” nu se înţelege „cei care spun lucruri false”.

În mod obişnuit, profetul fals este cel care face profeţii false, la fel ca profeţiile din mass-media, care sunt toate false. Însă pericopa se referă la acei profeţi care spun lucruri adevărate, dar nu le împlinesc, adică nu aduc rod.

Pericolul adevărat nu este acela de a spune lucruri greşite – la urma urmei Evanghelia e destul de clară; discursul de pe munte, este destul de limpede ce ne spune – problema este aceea de a le pune în practică.

Profetul fals este acela care nu face ceea ce spune. Este cel care în exterior este „îmbrăcat” în haină de oaie, însă în interior este un lup răpitor. Aşadar, profetul fals este incoerent în ceea ce spune şi în ceea ce face. Această incoerenţă o avem toţi.

Falsul profet este acela care face din această incoerenţă un sistem de viaţă, în loc să facă din incoerenţa sa un loc de convertire. Profetul fals este acela care spune: „eu sunt sigur, pentru că deţin doctrina sănătoasă, aparţin Bisericii Catolice şi… Dumnezeu e cu noi”… Problema nu este că Dumnezeu e cu noi, căci Dumnezeu e cu toţi! Întrebarea este: „Tu eşti cu Dumnezeu?”.

Adevăratul profet este acela care cheamă la convertire – mai întâi pe sine – şi apoi pe alţii. Deci adevăratul profet nu e cel care spune lucruri adevărate. Putem spune infinite lucruri adevărate… Întrebarea este: ceea ce spun ca fiind adevărat, mă cheamă pe mine la convertire, la a-mi schimba viaţa, la a mă îndrepta spre Domnul, şi-i invită şi pe alţii la convertire?

Căci altfel „haina exterioară”, cuvintele, sunt ale mielului, iar în interior eşti un lup răpitor. Această despărţire între interior şi exterior, trăită ca loc normal al ipocriziei religioase, e profetul fals în Ev. lui Matei!… Este profetul care face din religiozitatea sa, siguranţa sa. Ieremia spune: „Templul Domnului, Templul Domnului”… Ideea este: fiţi liniştiţi că înaintea noastră avem Templul Domnului. Crezi că Templul va pierde înaintea idolilor? Prin urmare, noi biruim… Sau atunci când Israel merge la luptă cu tablele legii – crezând că va câştiga sigur – a fost biruit şi a pierdut tablele legii…. Dumnezeu nu e de acord să fie tratat ca un idol.

Pe Dumnezeu trebuie noi să-L ascultăm! Nu trebuie să-I impunem ca El să ne asculte pe noi. Atunci noi vom deveni ca El. Dar dacă El ne ascultă, înseamnă că devine El ca noi…

Prima metaforă a profeţilor falşi este oaia, adică lupul: în exterior oaie, în interior lup. Şi este una dintre imaginile Anticristului, care vorbeşte ca Mielul, dar acţiunile sale nu sunt ale mielului.

Deci nu trebuie să ne gândim că Anticristul ar fi ceva oribil, îngrozitor. Nu! Anticristul este cineva care vorbeşte la fel ca Cristos şi care poate chiar spune lucruri corecte, dar nu le face şi nu-i ajută nici pe alţii să le facă.

Din aceste cuvinte drepte îşi face un fel de paravan (ceva care să-l apere), le consideră că îi oferă propria sa siguranţă religioasă… în loc să le ia ca locul convertirii şi al căii spre Domnul.

Dacă Matei spune aceste lucruri pentru comunitatea sa, noi să le aplicăm comunităţii noastre, dar şi vieţii noastre personale.

Textul prezintă o a doua metaforă, întrebând: Cum ştiu dacă sunt oaie sau lup răpitor? Simplu…

v. 16

16 Îi veţi recunoaşte după roadele lor. Oare se culeg struguri din mărăcini sau smochine din ciulini?

Binele şi răul se cunosc privind rezultatul. Dacă apare jugul sau spinii, adică necazuri şi chinuri, atunci pomul e rău; dacă însă apar struguri şi smochine, pomul e bun.

Via este imaginea poporului Israel. Iar cultivarea viei este semnul ultim al pământului făgăduinţei, înseamnă că tu eşti în pământul făgăduinţei deja de mai mult timp şi l-ai cultivat. Totul a adus rod bun şi obţii acest dar care sunt strugurii şi vinul pe care-l bei în timpul sărbătorilor, cu prietenii.

Smochinul e pomul care – crescând în afara casei – dă rod dulce 12 luni pe an.

Fie strugurii, fie smochinele sunt rodul tipic viei – adică al poporului – şi simbolizează iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Şi acest fruct trebuie produs în orice anotimp, timp de 12 luni pe an.

Dacă nu produc acest rod, care este iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele… – Cum văd iubirea mea faţă de Dumnezeu, dacă nu-l iubesc pe aproapele? – atunci sunt un rug, un spin… Prin urmare, prin rodul meu mă recunosc dacă sunt un pom bun sau unul rău; dacă sunt un profet adevărat sau unul fals; dacă iau în serios Cuvântul lui Dumnezeu sau dacă îl folosesc ca pe un paravan care să acopere răutatea mea… Şi acest ultim aspect este lucrul cel mai uşor pe care-l pot face… Cu atât mai mult, cu cât ştim că Dumnezeu e şi milostiv… Deci, mila Sa devine un alibi şi o justificare a perversităţii mele, în loc să fie un apel la convertirea mea.

vv. 17-18

17 La fel, tot pomul bun face fructe bune, iar pomul rău face fructe rele. 18 Un pom bun nu poate să facă fructe rele, nici un pom rău să facă fructe bune.

Pomul nu se străduieşte, nu depune efort, ci în mod natural produce rodul său. Pomul nu depune nicio muncă, ci doar face rodul său.

Tot astfel, operele noastre bune, mai întâi de toate sunt roade bune, fiind produse din interior, altfel sunt roade artificiale, false, adică nu sunt roade.

O bunătate interioară – iubirea lui Dumnezeu care m-a cuprins, adică iubirea Tatălui care mă conduce spre fraţi – face rod bun, căci iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui este rodul vieţii. Dacă însă îmi lipseşte bunătatea interioară, eu nu produc rod bun, chiar dacă aş face fapte bune. Pot face lucruri bune având o inimă rea: pentru autoafirmare, pentru a mă prezenta bine înaintea oamenilor, pentru a fi cineva, pentru a fi mai brav… Dar operele mele nu sunt inspirate şi ghidate de iubirea faţă de aproapele, ci sunt inspirate de iubirea pentru mine. Deci rodul este foarte rău!

Pomul care produce rodul vieţii şi al morţii face referire la cei doi pomi din grădină, descrişi în Geneză, şi în mod special, la pomul crucii, loc în care pământul a produs rodul lui. Căci în omul-Isus în sfârşit există rodul iubirii depline faţă de Tatăl şi faţă de fraţi.

Întrebarea e dacă-mi dau seama sau nu că produc roade rele. Atunci ce mi se întâmplă?

vv. 19-20

19 Orice pom care nu face fructe bune este tăiat şi aruncat în foc.20 Aşadar, îi veţi recunoaşte după roadele lor.

Meditând discursul lui Isus de pe munte, îmi dau seama că nu sunt un pom bun, că nu produc rod bun, şi atunci accept să fiu tăiat şi aruncat în foc. Adică eu accept ca partea mea negativă să fie cu adevărat tăiată: „Tai-o şi arunc-o de la tine!” şi apoi altoieşte-te în pomul bun, care e Cristos. Intră pe uşă, pe calea bună.

Răul care este în mine nu trebuie să mă descurajeze: este doar acea parte care trebuie depăşită, tăiată şi eliminată, trebuie arsă, e un fel de cauterizare, astfel încât apoi să fie sănătos întregul organism.

Întreaga noastră muncă spirituală stă în a arde răul. Cum putem arde, tăia şi arunca răul? Cum putem hotărî şi cum putem apoi să-l alungăm?

Orice decizie adevărată împotriva răului şi orice foc care-l arde, în realitate, ne dăm seama că este focul iubirii. Aşadar, cine iubeşte biruieşte răul. Puterea oricărei hotărâri este iubirea.

Forţa – care cu adevărat ne purifică de rău – este focul iubirii. Aşadar, dacă cu adevărat m-a atins iubirea pe care o are Dumnezeu pentru mine ca fiu – iubit infinit – şi încep să mă hrănesc şi să trăiesc cu această iubire, îmi dau seama că iubirea îmi elimină toate lucrurile rele, egoismul meu, adică iubirea mă purifică şi mă face liber.

Acest text nu este o condamnare, ci ne indică drumul de parcurs… Toate acestea Matei le spune comunităţii sale pentru ca ea să ştie deosebi răul pe care-l are în interiorul ei, ca să fie cu adevărat tăiat, aruncat şi ars. În acest scop ne ajută regulile discernământului. Răul să fie tăiat şi ars în baza deciziilor mele, prin puterea iubirii pe care Domnul mi-o dă.

„După roadele lor îi veţi cunoaşte”. Să învăţăm să discernem între ceea ce e bine şi ceea ce e rău; între ceea ce conduce la viaţa şi iubirea care ne împlineşte după chipul lui Dumnezeu şi ceea ce ne conduce departe de iubire, pentru a şti să hotărâm, să alegem, să ardem… şi să însufleţim ceea ce e de însufleţit.

Isus – imediat după discursul de pe munte – ne prezintă porunca iubirii, ca fiind calea care duce la viaţă. În sfârşit, ne este deschisă această stradă nouă. Şi ne spune „vă rog să o urmaţi, deşi vi se pare strâmtă, căci în realitate este foarte largă… şi conduce la viaţă”. Iar cealaltă cale, deşi pare foarte largă, conduce în mijlocul spinilor.

Apoi Isus ne dă criteriile pentru a înţelege dacă e bine sau e rău… De unde putem şti? Privind rodul. Dacă am rodul iubirii… tot ceea ce conduce la rodul iubirii adevărate pentru alţii este un lucru bun; dar, ceea ce nu produce rod de iubire este egoismul meu pe care, în mod normal, îl confund cu iubirea. Mai mult: pentru mine, egoismul e iubire, adică e iubirea de mine însumi… adică eu mă plac aşa cum sunt.

Trebuie să văd dacă cu adevărat egoismul meu îl realizează pe altul, dacă realizează Cuvântul lui Dumnezeu, adică planul Său asupra mea şi asupra aproapelui.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frăţilă