Se citește Mt. 7, 7-12

⁷ Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide. ⁸ Căci oricine cere, primeşte; cine caută, găseşte; iar celui care bate, i se va deschide. ⁹ Cine dintre voi, dacă fiul îi va cere pâine, îi va da o piatră? ¹⁰ Sau dacă va cere un peşte îi va da un şarpe? ¹¹Aşadar, dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor care i le cer? ¹² Deci tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei, căci aceasta este Legea şi Profeţii.

Anterior pericopei actuale am avut îndemnul lui Isus de a nu judeca, iar după, va fi prezentată sinteza legii, adică faptul de a-l iubi pe aproapele. Între acestea două avem învățătura despre rugăciune… Ce înseamnă asta?

E o învățătură, dar e și o vestire care vrea să ne informeze: „cu adevărat v-a fost dat darul, deci roagă-te, ținând seama de aceste condiții”. E o vestire, o promisiune și un angajament din partea lui Dumnezeu față de noi.

Din contextul pericopei înțeleg că trebuie să cer în rugăciune ceea ce Isus m-a învățat, adică să nu judec și să-mi iubesc aproapele. Contextul ne spune și ceea ce obținem din rugăciune. Ce vrea să ne dea Dumnezeu? Vrea să ni se dea pe Sine! Dumnezeu nu judecă, pentru că ne acceptă și ne iubește. Deci, ce trebuie să-I cerem? Pe El însuși! Să fim fiii Săi, egali cu El, adică să nu judecăm, și să iubim aproapele.

Puterea de a nu judeca și de a iubi aproapele – care înseamnă a împlini întreaga lege – ne-o dă rugăciunea, deci comuniunea cu Tatăl.

Dacă Dumnezeu e bun și vrea să ne dăruiască, de ce trebuie să-I cerem, să căutăm, să batem? De ce – atunci când ne rugăm – ni se pare că primim „șerpi și pietre?”, adică nu obținem ceea ce cerem?

Acestea sunt temele acestei învățături despre rugăciune.

Mai întâi, noi trebuie „să vrem” și „să cerem”. Căci dacă noi nu dorim și nu cerem, Dumnezeu nu ne poate da nimic, chiar dacă-i cerem cu cuvintele potrivite… Dacă vrem darurile Sale, dar nu le cerem, ci le pretindem… El nu ni le poate da pentru că darul nu poate fi pretins.

De ce nu primim darurile? În general, pentru că nu vrem. Apoi, când vrem, nu cerem, ci pretindem… Iar când, din întâmplare, vrem și cerem în mod corect, îi cerem în mod greșit lucrurile, adică să ne împlinească capriciile. Deci nu-i cerem ceea ce Dumnezeu vrea să ne dea.

Sfântul Augustin spune că trebuie să cerem „boni, bene et bona”

„Boni”, adică să cer cu voința, cu dorința și cu încrederea că voi primi.

„Bene”, adică să cer fără să pretind și cu umilință și cu răbdare.

„Bonum”, adică să cer doar ce este bine: Iubirea, mila, nejudecarea altora; să cer aceste lucruri fundamentale care sunt pâinea vieții veșnice. Celelalte lucruri ne vor fi date „în plus”. Dacă simțim că trebuie să le cerem, putem. Dar să nu facem să depindă credința noastră de primirea bunurilor secundare! Căci altfel Isus ar putea spune: „Voi Mă căutați pentru că ați mâncat pâine”.

De obicei, noi alergăm la Dumnezeu nu pentru că ne interesează El, ci pentru că Dumnezeu ne dă lucrurile care pe noi ne interesează… Suntem ca puii – care iubesc doar hrana – și niciodată nu suntem persoanele care-L iubesc gratuit pe Domnul… Ne interesează doar hrana pe care El ne-o dă și mergem la El pentru a primi hrană. Nu ne ridicăm prea mult deasupra acestui nivel.

Însă această „învățătură despre rugăciune” vrea să ne ridice la stadiul fiilor care doresc – cu voință și încredere – care nu pretind și totuși cer și obțin ceea ce Dumnezeu vrea să dea tuturor, adică iubirea, pe Sine.

În textul paralel – Lc. 11,13 – se subliniază: „Deci dacă voi, răi fiind, știți să dați fiilor voștri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Spiritul Sfânt celor care îl cer de la El!”. Deci Dumnezeu nu ne oferă orice fel de daruri, ci ne dă Spiritul. Spirit înseamnă „viață”. Sfânt înseamnă „al lui Dumnezeu”. Prin urmare, Dumnezeu ne dă viața Sa. Și viața Sa e iubirea dintre Tatăl și Fiul, îndreptată spre toți oamenii. Acesta este darul pe care Domnul ni-l dă, adică viața veșnică.

Toate celelalte lucruri sunt secundare. Deoarece împlinirea omului stă în a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele în mod corect.

v. 7

⁷ Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide.

Primul cuvânt al lui Isus e un imperativ prezent „cereți!”. În limba greacă, imperativul prezent înseamnă „continuați să cereți; nu vă obosiți să cereți”. Riscul este că un om obosește și atunci îi trece prin minte să abandoneze rugăciunea.

Ce să cerem? Trebuie să cerem un lucru pe care îl vrem, căci dacă nu-l dorim, atunci nu-l cerem. Apoi cerem un lucru pe care nu-l avem, căci dacă-l avem… nu-l cerem.

Primul lucru pe care-l cerem în rugăciune – și este singurul lucru pe care nu-l avem și pe care niciun om nu-L are – este Dumnezeu… Deci noi Îl cerem pe El. Tot restul putem să-l producem singuri, mai mult sau mai puțin, adică toate lucrurile. Spre exemplu, noi cerem pâinea… Dar există cerul, pământul, aerul, sămânța, ploaia, anotimpurile, munca și dreptatea, deci putem obține și singuri pâinea. Însă pe Dumnezeu nu putem să-l obținem prin niciun efort de-al nostru…

Însă trebuie să-L dorim, adică să-L iubim. Omul este ceea ce dorește. Dumnezeu dorește ca omul să fie egal cu El, să aibă Spiritul Său. Dacă omul nu vrea acest dar, Dumnezeu nu i-l poate da.

Deci rugăciunea este o problemă de voință – nu în sens de a dori puterea – căci voința este facultatea omului de a iubi, de a dori, de a se deschide celuilalt, de a se pune în comuniune cu aproapele. Noi, prin rugăciune, ne deschidem spre Dumnezeu, Îl dorim și ne punem în comuniune cu El.

Dorința – care pare lucrul cel mai steril, pentru că nu produce nimic – în realitate e lucrul cel mai sublim, pentru că dorința poate primi totul, chiar și pe Dumnezeu, chiar și ceea ce noi nu putem produce. Acestea, noi le cerem în rugăciune.

Și-I cerem nu pentru că Dumnezeu nu ni le-ar da… Dumnezeu vrea să ni le dea. Însă dacă noi nu le vrem, El nu ni le poate da. Iar Domnul ni le dă – „cereți și vi se va da” – în măsura în care noi le dorim… Deci cu cât mai mult le cerem, le dorim, cu cât mai mult Îl vrem, cu atât mai mult El ni se poate da, căci Dumnezeu nu are măsură.

Iată importanța rugăciunii ca unire a voinței, a iubirii, a dorinței, deși pare că nu produce nimic… Însă ne deschide în totalitate pentru a-L putea primi pe Domnul… Nu e rugăciunea puilor care doresc mâncarea, ci e rugăciunea sublimă a Fiului care intră în comuniune cu Tatăl și are aceeași iubirea a Tatălui.

Rugăciunea purifică dorințele noastre lumești și ne deschide spre singura dorință de viață veșnică, adică spre Dumnezeu.

Apoi Isus ne spune „căutați”. Căutarea este al doilea aspect al rugăciunii. În mod normal, e bine să căutăm ceea ce există. Altfel e inutil să căutăm. Acest fapt înseamnă că Dumnezeu e dar, și noi îl cerem. Însă acest dar este ascuns. De aceea noi îl căutăm. Dar există.

Dumnezeu este ascuns din cauza fricilor și a neîncrederilor noastre; dar este prezent în totul, căci „Dumnezeu este totul în toate” și este ființa profundă a fiecărui lucru. Acest fapt eu trebuie să-l caut! Așadar, ce caut eu în fiecare lucru? Îl caut pe Dumnezeu! Dacă nu, înseamnă că eu nu caut nici adevărul lucrului respectiv – care e Dumnezeu – nici adevărul meu (care e acela al Fiului chemat să-i iubească pe Dumnezeu și pe frați cu aceeași iubire).

Rugăciunea este acest a ști, a căuta și a-L afla pe Dumnezeu în toate lucrurile și în toate evenimentele. În ele, Dumnezeu este ascuns!

Nu este doar o rugăciune pentru a căuta niveluri mai înalte de spiritualitate… Nu! Căci Dumnezeu e prezent în toate lucrurile și evenimentele pe care eu trebuie să le privesc cu iubire și atunci Îl aflu pe Dumnezeu prezent în ele.

Să caut, și nu să inventez. Să caut înseamnă că merg, gândindu-mă, crezând și știind că există ceva. În Ev. lui Mt. 13,44-45 ni se spune că există o comoară și o perlă în pământ și că la un moment dat se descoperă. Așadar, există ceva ce ne precede. Și noi putem să căutăm, pentru că știm că există… ni se spune că există…

Unele forme de religiozitate răspândite – numite panteism – au un fundal de adevăr… și este acela pe care-l spune Pavel la Atena: „Noi, în Dumnezeu suntem, trăim, respirăm” sau, în ceea ce le scrie Colosenilor: „Am fost creați în El, prin El și pentru El”. Deci, într-adevăr, Dumnezeu e prezent în totul și trebuie să-L căutăm. Și e prezent în noi!… Regulile discernământului ne folosesc pentru a-L afla.

Apoi Isus spune „bateți!”… Este experiența în rugăciune a faptului că ne aflăm înaintea unei uși închise. Ca și cum Dumnezeu nu ar vrea să ne dăruiască. De ce?

E experiența – pe care toți o avem – a faptului că în rugăciune apare limita mea (deci trebuie să cer), apare tot ceea ce mă împiedică să-L văd pe Dumnezeu (deci trebuie să caut ceea ce e ascuns) și apare închiderea mea față de Dumnezeu, deci trebuie să bat la ușă.

Eu bat la această ușă pentru că vreau să ies: deci este ușa care mă închide. Sunt închis în mine și bat la ușă pentru că vreau să ies și să intru într-un raport cu El. Și e adevărat că situația e reciprocă: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine.” (Apoc. 3,20).

v. 8

⁸ Căci oricine cere, primeşte; cine caută, găseşte; iar celui care bate, i se va deschide.

Isus spune că trebuie să ceri, pentru că primești cu siguranță. Deci rugăciunea este infailibilă „Dacă ceri, primești, dacă cauți, afli, dacă bați, ți se va deschide”… Rugăciunea este infailibilă pentru că Dumnezeu este dar și nu poate să nu se dăruiască. Și se dăruiește cu o singură condiție: ca noi să-L vrem, să-L căutăm și să ne deschidem întâlnirii cu El.

Rugăciunea nu folosește pentru „a-L deranja sau obosi pe Dumnezeu”… îl plictisești puțin, iar El spune: „Mi-am pierdut răbdarea și, ca să mă scap, acord grația cerută”… așa cum se spune în Ev. după Lc. 18,1 ș.u., dar într-un alt sens…, ci este tocmai pentru că rugându-mă, eu mă deschid ca să intru în raport cu Dumnezeu.

Iar dacă rugându-mă eu nu obțin… atunci rugăciunea este mult mai interesantă. Căci atunci rugăciunea nu înseamnă lucrurile pe care eu le vreau, hrana pe care El mi-o dă, ci în rugăciune Îl vreau pe El… Eu rămân să mă rog mai departe, pentru că mă interesează El.

Când nu primesc ceea ce cer, rugăciunea devine mult mai pură, căci obțin lucrul cel mai adevărat – de a sta în comuniune cu El – și aceasta este rugăciunea! Apoi demonstrez că am încredere în El, în ciuda faptului că lucrurile nu merg cum vreau eu… De ce lucrurile ar trebui să meargă cum vreau eu?

Versetul 8 este o reluare a v. 7 care spune că „oricine cere, primește”… nu zice că doar unii primesc… ci toți. Atunci unii se întreabă de ce ei nu primesc? E clar de ce… pentru că ei nu caută, nu cer și nu bat la ușă.

Vv. 9-10 – cu ajutorul unei parabole – explică de ce rugăciunea e infailibilă.

vv. 9-10

⁹ Cine dintre voi, dacă fiul îi va cere pâine, îi va da o piatră? ¹⁰ Sau dacă va cere un peşte îi va da un şarpe?

Ce ne spun aceste versete despre rugăciune?… Noi ne considerăm fiii lui Dumnezeu pentru că am primit botezul și credem că El e Tată. Iar când ne rugăm Îi cerem „pâinea” – pâinea înseamnă viața – însă primim pietre.

Prima experiență a rugăciunii este că – prin rugăciune – tu nu obții ceea ce cauți. Ți se pare că afli pietre în loc de pâine… că în loc de viață afli moartea, ariditatea, dezamăgirea. Și e adevărat…

Primul lucru pe care-l descoperi – când începi să te rogi – este că inima ta nu e vie, că e de piatră, că tu nu-L iubești pe Dumnezeu, că te interesează toate celelalte lucruri, numai Dumnezeu nu. Te interesează odihna ta, bunăstarea ta, sănătatea, tot restul e pentru tine mai important decât Dumnezeu.

Tu ești „o piatră” înaintea lui Dumnezeu. Și e bine că iese la iveală acest adevăr. Și tu trebuie să-l prezinți înaintea Domnului. Și-l rogi să facă din aceste pietre fii ai lui Avram.

În limba ebraică cuvintele piatră și fiu au aceleași consoane. Deci Dumnezeu face din pietre fii. Dar trebuie să iasă la iveală piatra… Așadar, să nu ne fie teamă dacă în timpul rugăciunii ies la iveală ariditatea și împietrirea noastră.

Dacă îi cere „un pește” – peștele care iese din abis și își dă viața e simbolul lui Cristos – îi va da un șarpe… Cealaltă experiență a rugăciunii este că primim „șerpi”. Așadar, în rugăciune iese la iveală tot veninul, întreaga noastră răutate. Un om – care nu se roagă – nici nu-și dă seama de răutatea din el, ci crede că este chiar bun.

Un om care vine să se spovedească numai la Paști sau o dată la 10 ani, spune: „Eu nu am făcut nimic rău”… Cine însă caută să facă puțin bine sau să vadă clar lucrurile, spune: „Vai de mine! În mine văd că există tot veninul care există în fiecare om: răutatea, egoismul, calcularea profitului, disprețuirea și judecarea altora”.

Rugăciunea te ajută se devii transparent, asemenea unei ape care devine tot mai limpede și poți să-i vezi adâncul. De fapt, prin rugăciune tu-L vezi mai bine pe Dumnezeu, dar și pe tine. În rugăciune nu înseamnă că tu vezi doar răul din tine și rămâi uimit de el, ci din tine iese răul și poți să vezi clar lumina lui Dumnezeu.

Nouă ni se pare că Dumnezeu e mai rău decât părinții noștri pământești, pentru că în rugăciune ies la iveală lucrurile negative din noi…

v. 11

¹¹ Aşadar, dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor care i le cer?

Isus exprimă o altă considerație pe tema rugăciunii… Primul lucru pe care-l zice este: „Deci, dacă voi, care sunteți răi”… În rugăciune, noi proiectăm răutatea noastră asupra lui Dumnezeu și de aceea El ne apare dur și rău; căci noi considerăm că binele e rău, iar răul este bine… Atunci ni se pare că Dumnezeu e rău, că ne ia libertatea, când de fapt El ne dă libertatea și ne eliberează de sclavie; ni se pare că ne cere ceva, când de fapt El vrea să ne dea totul.

E interesant că rugăciunea este locul în care noi proiectăm în Dumnezeu toate răutățile noastre. Spre exemplu: întreaga religiozitate se naște din această proiectare în Dumnezeu a răului nostru; mă refer la sacrificiu, la cult, la ideea de a se distruge pentru Dumnezeu… Ca și cum Dumnezeu ar fi rău – la fel ca un patron de-al nostru – ca unul căruia trebuie să-i dau totul, iar eu încerc să mă salvez așa cum pot, să-l îmbunez cât pot mai mult… În rugăciune ies la iveală toate acestea…

Deci Domnul zice „voi sunteți răi. Vedeți acest lucru din raportul vostru cu Mine”. Totuși, deși sunteți răi, fiilor voștri le dați lucruri bune… Căci în fiecare om se află oglindită paternitatea lui Dumnezeu. Deci, propriilor fii omul le dă lucruri bune. Și apoi se întreabă: „Credeți că Dumnezeu e mai rău decât noi, care suntem răi și totuși oferim lucruri bune?”… Deci, cu atât mai mult, pentru că Dumnezeu nu e rău, va da lucruri bune acelora care I le cer.

Nu dă „un lucru oarecare”, ci lucrurile bune. În pericopa noastră, ele sunt: nu judecați pe alții (judecați-vă pe voi), să știți să discerneți, să-l iubiți pe aproapele ca pe voi înșivă… Lucrul bun prin excelență este viața noastră filială și fraternă; e darul Spiritului. Și acesta e darul pe care tu în mod infailibil îl primești în rugăciune.

Acest dar trebuie să-l dorim și să-l cerem mereu. Celelalte lucruri să le cerem spunând mereu: „Dacă Dumnezeu vrea…”. Dar nu sunt prea importante. Nici viața pământească nu e importantă. De fapt, peste câțiva ani o voi pierde. Nu durează. Nu e infinită. În schimb, „Spiritul” este viața veșnică, iubirea lui Dumnezeu care biruie moartea! Acesta e „lucrul bun” și acest dar vrea să ni-l ofere Dumnezeu.

Rugăciunea este „puntea” între „a spune” și „a face”. Între cuvintele pe care „le-am ascultat” și „realizarea lor” se află rugăciunea care ne permite să le facem, să le trăim.

Rugăciunea face în așa fel încât creștinismul să nu fie o ideologie, ci o experiență, o comuniune cu Dumnezeu care transmite ceea ce se spune. De exemplu, cuvântul „foc” nu-ți transmite nimic, dar dacă tu intri în comuniune cu focul, îți transmite că el arde. La fel cuvântul Dumnezeu și toate discursurile frumoase pe care le-am făcut despre Evanghelie… nu ne transmit nimic, însă în rugăciune ele îmi transmit ceea ce spun… în rugăciunea făcută cu dorință, cu voință, fără pretenții, cu încredere, cerând acest dar…

Înțelegeți centralitatea rugăciunii în viața creștină? Între „a spune și a face”, în mijloc se află „a se ruga”.

Așadar, rugăciunea nu este ceva opțional, ceva „în plus” pentru cine este mai devotat Domnului; ci rugăciunea este condiția necesară vieții, pentru că este comuniunea cu Tatăl. Dar este vorba de o rugăciune care să nu fie vagă, ci de una care se articulează în dorință, care vrea și cere, în încredere (nu pretinde), care-L caută în toate lucrurile, bate până când i se deschide și cere lucrurile bune, adică cere ceea ce Dumnezeu vrea să ne dea.

Sinteza întregului discurs se află în versetul următor, numit panoramic în ebraică: este vorba de vârful cel mai înalt al unui lanț de munți de unde poți să vezi tot restul zonei…

v. 12

¹² Deci tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei, căci aceasta este Legea şi Profeţii.

Și putem adăuga: „Este o lege interioară pe care toți o avem”.

Ce vrei să-ți facă alții?… E clar! Să mă iubească, să mă stimeze, să mă aprecieze, să mă ajute, să nu mă calce în picioare, să nu mă judece, să mă înțeleagă, să mă accepte… Eu vreau toate lucrurile pozitive. Mai mult, de obicei le pretind. Le consider un drept al meu.

Atunci ai înțeles un lucru: ai înțeles care sunt drepturile tale pe care le pretinzi de la alții… fapt care se numește egoism. Prin urmare, transformă drepturile tale în datorii față de alții, căci aceasta este iubirea. Cu alte cuvinte, fă altora lucrurile pe care le pretinzi de la ei.

Persoana adultă este cea care știe să iubească: cea care știe să facă altora ceea ce ea – atunci când era mică – a primit de la alții: atenția, grija, dragostea, acceptarea. De toate acestea avem nevoie pentru a trăi. Este ceea ce Dumnezeu ne dă nouă și e ceea ce ne transmit părinții și cei din jur. Iată! Toate acestea pe care le-ați primit, acum dați-le: „Iubiți-vă așa cum Eu v-am iubit”.

Prin urmare, dorințele voastre – înțelese ca drepturi – să devină datoriile voastre față de aproapele. Atunci voi sunteți adulți, îl recunoașteți pe celălalt și deveniți perfecți ca Tatăl, pe care acum voi Îl cunoașteți că vă e Tată și se comportă la fel cu toți fiii… Comportându-vă așa, arătați că aveți capacitatea de a-l genera pe celălalt, de a-l ajuta să trăiască și să existe așa cum este… adică să fie ca Dumnezeu.

Aceasta este sinteza întregii legi și a profeților.

Noi putem face toate acestea pentru că El ne-a iubit și ne iubește.

Isus ne propune să trăim viața lui Dumnezeu, a Tatălui pe care El – Fiul – a venit să ne-o aducă: El s-a comportat așa cu noi.

Noi, în rugăciune – în comuniune cu El și cu Tatăl – obținem toate acestea și suntem în măsură să le oferim altora; după măsura noastră: o măsură care crește zi după zi.

Cum pot să-L iubesc pe Dumnezeu cu toată inima? Sf. Toma răspunde: „cu toată inima pe care o am astăzi. Mâine sper că-L voi iubi puțin mai mult”, adică pas cu pas…