Matei 8,14-17

În textul nostru, Matei citează Is. 53 pentru ca să înțelegem misterul și însemnătatea morții lui Isus: El este Dreptul care ia asupra Sa nedreptatea. Pornind de la Is. 53 Matei explică întreaga activitatea terapeutică a lui Isus: Isus ne vindecă într-un mod ciudat, adică luând asupra Sa suferințele și durerile noastre… Să vedem…

Se citește Mt. 8, 14-17

14 Intrând Isus în casa lui Petru, a văzut-o pe soacra acestuia zăcând cuprinsă de febră. 15 I-a atins mâna şi febra a lăsat-o. Ea s-a ridicat şi a început să-i slujească. 16 La lăsatul serii, i-au adus mulţi posedaţi de diavol, iar el a alungat diavolii cu un cuvânt şi i-a vindecat pe toţi cei bolnavi, 17 ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia: El a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre.

Povestirea se articulează în trei părți: prima e minunea cu soacra lui Petru, următoarea descrie faptul că seara, Isus vindecă întregul oraș și-n final ni se oferă interpretarea tuturor minunilor: „s-a întâmplat așa pentru ca să se împlinească Scriptura, care spune că El a luat asupra Sa bolile noastre„.

Pericopa ne arată originea tuturor minunilor – al terapiei lui Isus – adică crucea lui Cristos: faptul că El ia asupra Sa relele noastre și se face servul nostru! Apoi ne spune și scopul tuturor minunilor: a fost înviată și îi slujea. Scopul tuturor minunilor este de a sluji.

Dacă în prima minune – a leprosului – ni s-a arătat de ce a venit Isus și ce a făcut prin Cuvântul Său, adică ne-a curățat de lepră și ne-a dat o viață nouă, liberă de moarte, în a doua minune am subliniat credința centurionului – minunea e posibilă în măsura în care eu cred în Cuvânt; credința mea în Cuvânt înfăptuiește minunea – în această pericopă ni se spune rezultatul minunii și al vieții noi. Viața nouă, pe care Isus a venit să ne-o aducă, e capacitatea de a sluji, pentru că Dumnezeu e Serv.

Cuvântul a servi – în NT – indică iubirea concretă. Iubirea înseamnă a-l servi pe Celălalt, după cum egoismul înseamnă a se servi de celălalt. Așadar întreaga viață nouă pe care Cuvântul lui Isus o aduce, se rezumă la a servi. Aceasta e prima temă.

De unde vin minunile? Ele izvorăsc din faptul că Dumnezeu însuși e serv: s-a făcut slujitorul nostru. A luat asupra sa infirmitățile noastre. El ne-a iubit mai întâi!

Dacă a sluji înseamnă a iubi – în mod concret și nu cu vorbele -, fiecare minune ne conduce să-l iubim concret pe aproapele, nu doar cu vorba, ci cu fapta. Iar originea minunilor e faptul că El ne-a iubit mai întâi – și nu noi pe El – dar nu cu vorba, ci în mod concret, adică și-a dat viața pentru noi.

Când noi interpretăm minunile, nu trebuie să le vedem ca fiind trucuri, magie sau ca semn al puterii lui Dumnezeu… Minunile, în mod paradoxal, sunt semnul neputinței lui Dumnezeu. Căci Matei ne spune că Isus a făcut minunea pentru că a luat asupra sa infirmitățile noastre, pentru că a sfârșit pe cruce. Nu puterea Sa a făcut minunile, ci compasiunea Sa, faptul că El a împărtășit răul nostru, adică l-a luat asupra Sa. Așadar originea tuturor minunilor e compasiunea lui Dumnezeu: a pătimi „cu”, a suferi „cu”…

Minunile sunt semnul iubirii lui Dumnezeu care se face servul omului, ducând pe umeri greutatea întregii noastre neomenii. Acesta e sensul general al textului.

Cu aceste cuvinte atingem esența creștinismului care e iubirea concretă pentru aproapele, o iubire pe care Dumnezeu mai întâi a trăit-o. A iubi concret înseamnă a sluji, a spăla picioarele.

Această minune în Ev. după Marcu e povestită ca fiind primul gest al lui Isus: această femeie infirmă, paralizată, eliberată de febră se ridică și-L slujește pe Isus. Isus ne slujește și ne vindecă pe noi, pentru ca noi să-i putem sluji pe alții. Acesta e gestul inovator care introduce un stil nou în raporturile interumane.

v. 14

14 Intrând Isus în casa lui Petru, a văzut-o pe soacra acestuia zăcând cuprinsă de febră.

Scena are loc în casa lui Petru. Casa e locul în care omul își trăiește relațiile și se realizează ca persoană. Omul are o casă, iar dacă n-o are, el nu există… În casă fiecare î         și experimentează limitele și propriile nevoi. Casa e locul în care omul e primit în limitele și nevoile sale fundamentale, pentru a putea trăi.

În casa lui Petru – simbolul Bisericii – există o persoană cu febră, care stă la pat. În sine febra nu e gravă; ci e grav ceea ce temperatura ridicată produce. Un om cu o febră mare nu reușește să stea în picioare și are nevoie ca alții să-l slujească.

Care-i „febra” din casa lui Petru care-i stăpânește pe toți? Aflăm răspunsul la cap. 18, unde se spune că discipolii se certau între ei (în casa lui Petru), pentru a ști cine era cel mai mare dintre ei.

Care e febra care ne împiedică să trăim relațiile noastre în familie, în Biserică, în comunitate? E faptul că fiecare vrea să-l domine, să-l stăpânească pe celălalt. Fiecare crede că împlinirea sa constă în stăpânirea peste altul. Acest gând distruge relațiile și viața, ne împiedică să trăim. Căci altul e văzut ca fiind „un instrument” de stăpânit.

Această gândire împiedică iubirea, slujirea reciprocă și faptul de a putea trăi viața în mod uman… este rădăcina tuturor relelor. Cine judecă așa înseamnă că nu se acceptă pe sine, ci vrea să fie mai mare. Decât cine? Decât el însuși? Însă tu ești ceea ce ești. Iar Isus va lua pruncul în brațe…

Toți trebuie să ne vindecăm, de această „febră” pentru a putea trăi și sluji!

Această febră ne conduce să ne întrebăm imediat – atunci când vedem o persoană – „la ce-mi folosește?”. Acesta e raportul obișnuit pe care-l avem cu toate persoanele. Eu cred că celălalt trebuie să-mi folosească la ceva… Și e tragic… Pentru că a te folosi de celălalt e opusul iubirii. Înseamnă a-l instrumentaliza pe celălalt pentru ca tu să-ți atingi scopurile tale. Înseamnă să nu-l respecți pentru ceea ce el este: pentru ceea ce el îți oferă, pentru nevoile și necesitățile sale.

Toate relațiile sunt distruse de această febră: de faptul că fiecare se folosește de celălalt… Isus observă această situație.

E interesant că doar soacra e eliberată de această febră, în timp ce apostolii o vor mai avea și după alte 10 capitole…

Soacra ne reprezintă pe toți, care avem această febră. Ea e prima vindecată: și e femeie, bătrână, soacră și bolnavă. Ea întrupează spiritul lui Cristos care slujește.

În Marcu se spune că ei îi vorbesc despre ea lui Isus. În Matei, deși nimeni nu-I spune nimic despre boala ei, Isus „o vede și intervine”, pentru că iubește. Se pare că cine nu iubește, nici nu vede și nici nu ajută… Isus o vede…

v. 15

15 I-a atins mâna şi febra a lăsat-o. Ea s-a ridicat şi a început să-i slujească.

„Isus o atinge”. Întotdeauna minunea se întâmplă prin atingere. A atinge înseamnă a intra în comuniune. Comuniunea cu Isus este aceea care ne vindecă. În comuniune mereu există un schimb între cei doi care comunică, unul devenind celălalt și viceversa.

Credința este o atingere. Există o atingere-Dumnezeu, un „a fi atinși de El”, care ne schimbă viața. Și Dumnezeu îi atinge pe toți.

Îi atinge „mâna”. Mâna e ceea ce deosebește omul de animal, căci omul cu mâna ia, muncește, dăruiește, împarte, sau face opusul… ia în plus (fură) de la alții, stăpânește și ucide… Totul depinde de mână. Mâna înseamnă acțiunea.

Omul e acel animal care are o acțiune cu totul liberă: poate da viața sau moartea și acest fapt depinde de felul inimii care stăpânește mâna.

„Isus ne atinge mâna„, adică El vindecă acțiunea noastră, modul nostru concret de a trăi… După atingerea lui Isus, va fi diferit modul nostru de a lua, de a munci, de a împărți și dărui…

Și prin această atingere „febra dispare…”. Se subliniază că dispariția febrei este o înviere. Biblia spune că ea „s-a ridicat”, aneste în limba greacă desemnând învierea lui Isus. Așadar vindecarea de această febră din acțiunea noastră, desemnează trecerea de la moarte la viață; de la lumea condamnată la lumea divină… Ca acțiunea noastră să nu fie dominată de egoism ci de iubire și de slujirea aproapelui…

În 1Io. 3,14, citim: „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că-i iubim pe frați”. Aceasta e învierea și se traduce în slujire.

Apoi se spune „s-a pus să-L slujească”. Nu e tradus corect căci nu înseamnă doar că „s-a pus să-L slujească”, ci „Îl slujea mereu”. E un verb la modul imperfect, exprimând o acțiune începută, dar care încă nu s-a sfârșit.

Unii autori se întrebau „de ce-L slujea?”. Și au răspuns: „ca semn că s-a vindecat”, sau „pentru că în Biserică femeia trebuie să slujească…”.

Să nu uităm că slujirea este calificativul lui Isus: „Fiul omului a venit pentru a sluji și a-Și da viața” și e singura definiție pe care Isus o dă despre Sine. „Eu sunt în mijlocul vostru ca Acela care slujește”.

Faptul că „ea s-a ridicat și i-a slujit” înseamnă că ea devine precum Cristos. În sfârșit, ea e primul om care procedează ca Dumnezeu. Dumnezeu e Serv… Căci a servi înseamnă a iubi în mod concret: a iubi nu cu vorbele, ci cu faptele și în adevăr.

A sluji este opusul aservirii (exploatării) și e însușirea profundă a lui Dumnezeu. Dumnezeu e Slujire! Și aceasta este gloria Sa!

Ce face Isus la ultima cină – când „știe că a venit de la Tatăl și că se întoarce la Tatăl și… așa își arată gloria -? Se dezbracă, se încinge cu ștergarul și spală picioarele… Aceasta e conștiința pe care Dumnezeu o are despre demnitatea Sa. Slujirea e cea mai înaltă demnitate a lui Dumnezeu.

Răul nostru stă în faptul că noi considerăm slujirea ca o îndatorire. Căci noi considerăm o valoare faptul că alții ne slujesc. Dacă vi se întâmplă că trebuie să fiți serviți, veți înțelege că e mai bine să slujiți voi (mă refer la momentul în care nu vă simțiți bine, când sunteți bolnavi). Însă există o boală spirituală mult mai rea: se verifică atunci când tu vrei să fii slujit – deci nu-ți dai seama de boala ta – și ești convins că acest fapt se numește prestigiu. În schimb este răul cel mai mare, e răsturnarea valorilor Domnului, pentru că El slujește și nu pretinde să fie El slujit.

A înțelege umilința și slujirea lui Dumnezeu ca fiind valorile maxime, înseamnă a înțelege demnitatea omului: omul e om în măsura în care știe să slujească și să iubească în mod concret!

Prima minune e vindecarea de lepră, adică ne redă viața nouă, liberă de moarte; a doua, e credința în Cuvânt, iar a treia ne spune ce înseamnă viața nouă: să fim ca Dumnezeu! Iar Dumnezeu slujește

Prima persoană care întrupează în istorie chipul lui Cristos e această femeie bătrână, soacră, bolnavă… La fel, în zilele noastre în Biserică, persoanele care scriu istoria Bisericii nu sunt așa-zisele persoane importante, ci sunt aceste persoane care slujesc în liniște…

Îl slujesc pe El, pe Domnul. Pentru că fiecare lucru pe care „tu l-ai făcut unuia dintre acești frați mai mici ai Mei, Mie mi-ai făcut”. Întotdeauna El e ultimul, cel mai mic! De ce? Pentru că El s-a făcut serv, deja a devenit ultimul dintre oameni. Și în fiecare ultim om tu-L slujești și-L întâlnești pe Dumnezeu.

În acest cuvânt simplu „slujire” stă esența creștinismului. „Slujirea” este noul chip al lui Dumnezeu, pe care Isus a venit să ni-l aducă. Este eliberarea de Dumnezeul-stăpân care subjugă omul și face în așa fel încât noi să-l luăm ca model, înrobindu-ne unii pe alții, printr-o febră teribilă, care ne ține pe toți la pat.

Dacă în prima minune, prin atingere, Isus își însușește lepra noastră, în atingerea mâinii soacrei lui Petru, Isus ne dă Spiritul Său, adică stilul Său, viața Sa și modul Său de a se comporta.

v. 16

16 La lăsatul serii, i-au adus mulţi posedaţi de diavol, iar el a alungat diavolii cu un cuvânt şi i-a vindecat pe toţi cei bolnavi,

Ce se face seara? Nimic! Omul merge să se culce… Seara e simbolul morții, e timpul indisponibil pentru om. Seara se oprește totul. Nu mai e nimic de făcut, pentru că noaptea înghite totul.

Isus, în schimb, seara lucrează. Dacă în timpul zilei a făcut numai trei minuni, seara îi vindecă pe toți. Ce înseamnă?… Înseamnă că Isus prin moartea Sa – aceasta este seara, când soarele apune definitiv – ne vindecă pe toți pentru că e solidar cu tot răul din lume. Tocmai seara El pune viața Sa în slujba tuturor și împlinește pe deplin mântuirea tuturor.

Mereu spunem: „Prin crucea și prin moartea Ta ai răscumpărat lumea”. Prin urmare mântuirea lui Isus ne vine nu de la puterea Sa, ci de la neputința Sa pe cruce. De ce? Pentru că pe cruce Isus se face egal cu noi toți; e aproape de toți și deci, ne vindecă pe toți, pentru că nu mai suntem singuri; în acel loc ne atinge pe toți.

Isus, cu seara (moartea) Sa, atinge toate serile noastre. Prin noaptea Sa ne vindecă de toate nopțile și de toate frigurile noastre… E minunată această seară luminată de o infinitate de miracole.

Minunile nu sunt un semn de putere, sunt semnul neputinței și al compasiunii… Prin crucea Sa El a împărtășit situația noastră, ne-a atins și prin această atingere ne-a vindecat pe toți.

Ce înseamnă că Isus i-a vindecat? Avem un alt verb „i-a îngrijit, i-a tratat”, care arată grija lui Isus pentru noi, dezvăluindu-ne iubirea Sa pentru noi.

v. 17

17 ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia: El a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre.

În această acțiune a lui Isus evanghelistul vede împlinirea imnului Servului din Is. 53 și spune „în acest fel El a luat asupra Sa bolile noastre”. Textul grec spune „În acest fel El a primit infirmitățile noastre”. Infirm – de la infirmus – desemnează omul care nu e stabil, se clatină, e fragil, slab. Deci Isus a primit orice slăbiciune, instabilitate sau clătinare de-a noastră. Tocmai pe cruce El ia asupra Sa orice fragilitate de-a noastră.

„A purtat”, în limba greacă avem bastazo, basto este asinul, adică a purtat asupra Sa… Ce? Relele noastre și e total solidar cu toți.

Minunile nu sunt opere de magie, de supraputere, ci sunt opere de simpatie, de compasiune, de solidaritate… Și în zilele noastre toate minunile se întâmplă așa.

Care-i adevărata minune? Ca eu să încep să-l slujesc pe celălalt; să fiu solidar cu aproapele; să-l iubesc concret; să împărtășesc situația sa. Toate acestea fac lumea nouă și nu bagheta magică făcătoare de minuni… Lumea nouă se dezvoltă când eu îmi schimb spiritul (inima, stilul vieții), când mă vindec de friguri și când, în sfârșit, accept Spiritul lui Dumnezeu care S-a făcut ultimul dintre toți și slujitorul tuturor. Atunci și eu devin ca Dumnezeu. Aceasta e adevărata minune!

În soacra lui Petru, Isus ne prezintă viața nouă – care trece aproape neobservată – e capacitatea de a sluji a omului, o capacitate pe care omul o primește de la Isus! Dar cum ne-a dat-o Isus? Ne-a dat-o prin slujirea Sa definitivă pe cruce.

Iată rădăcina tuturor miracolelor: slujirea lui Cristos care e solidar cu noi până la capăt și iată scopul tuturor minunilor: să ne pună în comuniune cu această slujire.

Ce i-a spus Isus lui Petru, când a vrut să-i spele picioarele și Petru a ripostat: „Tu, niciodată nu-mi vei spăla picioarele…”? „Dacă Eu nu-ți spăl picioarele, nu vei avea parte cu Mine”. Așadar, noi putem să slujim pentru că El mai întâi ne-a slujit! Noi putem iubi pentru că El ne-a iubit cel dintâi…

Î: Există o asemănare între rău și boală, care dincolo de faptul că ambele fac rău, tind să se transmită de la persoană la persoană, formând un lanț imens… (de exemplu, pruncii care cresc în violență devin izvor de violență…).

Când o persoană se descarcă, noi simțim răul ei, deci răul nu se evaporă, ci trece de la o persoană la alta… Acest rău se termină numai când sfârșește în Dumnezeu: numai în El se evaporă și lanțul se rupe… Dacă noi conducem răul în Domnul, suntem mântuiți… E minunat, căci înseamnă că avem capacitatea să luăm temporar răul altuia asupra noastră și să-l descărcăm în Domnul, sau răul nostru să I-l dăm Lui…

R: Problema răului e că toți îl facem și odată primit, îl dublăm. Răul se oprește numai unde află puterea unei iubiri mai tari, care nu-l restituie, ci-l ia asupra sa. Numai iubirea divină poate lua răul asupra ei, fără să rămână vătămată… În măsura în care ne simțim iubiți și primiți, la rândul nostru devenim capabili să facem așa, să neutralizăm răul…

Răul e nebun: s-a descărcat peste Cel care era drept, crezând că va obține victoria, însă a aflat înfrângerea. Tocmai fiind ucis Isus, răul a fost biruit.

Î: Uneori e greu să-i slujim pe alții și de multe ori nu suntem mulțumiți când slujim… Uneori e nevoie de o minune să-i slujim pe alții… S-a spus că „noi putem iubi și sluji numai pentru că Isus ne-a iubit și slujit cel dintâi”… Ce înseamnă?

R: Copilul – dacă e iubit gratuit – va ști să iubească… Dacă accept că Domnul mă iubește, dacă accept slujirea Sa, voi ști să iubesc și să slujesc. În măsura în care sunt slujit și iubit, eu știu iubi și sluji. Deci, credința creștină este tocmai această experimentare a iubirii gratuite și a slujirii lui Dumnezeu pentru mine… „Care m-a iubit și Și-a dat viața din slujire pentru mine”. Această experiență mă eliberează de friguri. Dar e o vindecare care durează întreaga viață.

Dacă simt că Domnul mă iubește, eu știu să iubesc gratuit, voios și dezinteresat. Când tu știi că ai primit gratuit tot ce ai și cine ești, vei iubi în mod gratuit și nu forțat…

Î: Maturizarea personală – în credință – are legătură cu viața socială. Ce legătură au aceste două nivele? Cum se poate sluji? Ce legătură are cu solidaritatea socială? În istorie s-au făcut multe rele în numele solidarității… (pot să-l iert pe celălalt, dar poate că în plan social, nu reușesc să fiu coerent…).

R: Dacă nu există nivelul social, cred că e fals cel personal; dacă nu există solidaritate, sentimentul meu de slujire e fals. Minimul pe care-l produce un sentiment de slujire e că sunt solidar cu celălalt, oricine ar fi… Matei 25 explică bine acest adevăr… „Am fost întemnițat, bolnav, gol…”…” Eram Eu – spune Domnul – și tu nu ai fost solidar cu Mine”. Prin urmare, suferă solidaritatea noastră față de Dumnezeu, dacă ignorăm marginalizații. Deci suferă exact centrul credinței.

Mai mult, cine mă vindecă astăzi de friguri? Eu nu-L am pe Isus care-mi atinge mâna. Cine-mi atinge mâna este emigrantul, săracul… el e cel care mă vindecă și mă mântuiește, pentru că el este Cristos. El îmi arată valorile, deoarece el este în această stare de sărăcie, pentru că eu sunt într-o stare de confort (având valorile opuse lui Dumnezeu). Solidaritatea cu el mă mântuiește pe mine și nu pe el.

„Eu sunt cu voi până la sfârșitul lumii”. Cum? În aceste persoane. În aceste persoane Isus mă atinge și mă vindecă de egoismul și frigurile mele, mă mântuiește și mă face fiu. De ce? Pentru că eu mă fac fratele Lui, fiind solidar cu marginalizații. Trebuie să fim atenți la această temă.

Solidaritatea este faptul minim pentru a fi oameni și apoi, pentru a fi și fiii lui Dumnezeu, dacă cineva dorește. Fără solidaritate nici nu putem vorbi că am fi oameni sau fiii lui Dumnezeu.

În Biblie cuvântul „a sluji” înseamnă a fi solidar, și aceasta e caracteristica fundamentală a lui Dumnezeu care e „cu toți”. Adică e cu toți aceia cu care noi nu am vrea să fim… căci cu alții ne simțim bine…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop