Matei 8,23-27

Se citește Mt. 8, 23-27

23 Apoi [Isus] s-a urcat în barcă, iar discipolii l-au urmat. 24 Şi iată că pe mare s-a iscat o furtună atât de puternică încât barca era acoperită de valuri, iar el dormea. 25 Au venit şi l-au trezit spunându-i: „Doamne, salvează-ne! Pierim!” 26 Dar el le-a spus: „De ce sunteţi fricoşi, oameni cu puţină credinţă?” Atunci, ridicându-se, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină. 27 Oamenii au fost cuprinşi de uimire şi spuneau: „Cine este acesta de care ascultă şi vânturile şi marea?”

În ultima cateheză am explicat ce înseamnă chemarea: a-L urma pe Domnul; viața nouă – care se exprimă prin slujire – înseamnă a-L urma pe Isus în traversarea spre celălalt țărm.

Isus a spus: „să mergem pe celălalt țărm”. Întreaga umanitate e chemată să treacă pe celălalt țărm. Toți trebuie să trecem peste marea în furtună și toți avem o singură certitudine: că ne vom scufunda. „Toți oamenii sunt muritori… și eu”.

Cum putem împlini această traversare simbolizată de mare, care e imaginea morții iminente, apele care urcă în valuri reprezentând moartea care ne cuprinde…?

Credința în Isus care „doarme și se trezește” – așadar care moare și învie – ne îngăduie să ne scufundăm, să trăim amenințarea furtunii, a morții nu ca sfârșit al totului, ci ca o comuniune cu Domnul care a murit și a înviat pentru mine.

Tema credinței ne pune înaintea singurei probleme reale a omului: moartea, limita sa absolută… Ori limita mea absolută e comuniunea cu Absolutul și atunci frica de moarte este depășită, și deci pot traversa, pot călători în viață și pot atinge un scop; ori viața nu are nici un sens, căci deja toți am ajuns la sfârșit (adică în moarte) încă de la început și nu există mântuire pentru nimeni.

Tema credinței se împletește cu problema fundamentală a omului: abisul, apa, moartea, limita absolută.

Avem o proclamare: cu adevărat Isus este cel care mânuiește. Apoi avem strigătul discipolilor care s-ar părea că provoacă trezirea lui Isus… Tatăl, cu puterea Sa, Îl învie pe Isus… dar și neputința, dificultatea noastră-L trezește din somn, din moarte.

v. 23

23 Apoi [Isus] s-a urcat în barcă, iar discipolii l-au urmat.

Scena se petrece în barcă. Barca e o bucată de lemn aflată între abis și cer și folosește pentru realizarea traversării. Barca e împinsă de jos în sus de undele apelor și este simbolul crucii… Crucea e instrumentul cu care Domnul a împlinit traversarea: a traversat moartea și nu a evitat-o.

Noi ne gândim mereu să evităm și vrem minunile. „Dacă Tu ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit”… Nu. A murit! Toți vom muri cu siguranță… Adevărata minune este cum să trecem vii prin moarte. Și nu să o evităm, căci nu o putem evita!

Barca e simbolul crucii. Pe cruce Isus a traversat biruitor moartea. Barca amintește de arca lui Noe: în barcă a fost salvată omenirea… Barca – această navă mică, fragilă, suspendată între cer și pământ și mereu amenințată, dar în care Domnul e prezent – este și simbolul Bisericii.

Isus e cu discipolii Săi. Cei care-L urmează, intră în barcă cu El. Și ceilalți? Vă spun că Isus e cu toți oamenii! Însă discipolii sunt cei care știu că sunt cu El și că El e cu ei… E important să știm acest adevăr. Discipolii Îl urmează.

Tema catehezei precedente era să-L urmeze pe El iar Isus le-a răspuns: „Fiul omului nu are unde să-Și pună capul”. În textul nostru se spune unde-Și pune Isus capul: în barca amenințată de furtună, care se scufundă. Adică Isus își pune capul în moarte…

Discipolul, mai înainte de a-L urma, îi ceruse permisiunea să-și îngroape tatăl… aici înțelegem pe cine trebuie să îngropăm… nu pe tatăl, ci „propriul eu”, pentru a-L urma pe Isus! Adică trebuie să îngropăm propriile noastre frici, egoismul și propria noastră moarte…

v. 24

24 Şi iată că pe mare s-a iscat o furtună atât de puternică încât barca era acoperită de valuri, iar el dormea.

Cuvântul „furtună” apare în Ev. după Matei de încă trei ori: în discursul eshatologic (Mt. 24,7), ca semn al sfârșitului lumii; în Mt. 27,54, la moartea lui Isus: pe Crucea lui Isus se sfârșește lumea; și, în povestirea învierii: cu învierea lui Isus se sfârșește lumea veche; se termină însăși moartea.

Furtuna pe mare – acest abis care se agită pentru a înghiți barca împreună cu toți care se află în ea – e reprezentarea vizibilă a morții care ne amenință pe toți. Înaintea morții nicio barcă nu rezistă.

Furtuna-i distruge pe toți. Chiar barca și viața cea mai sigură se scufundă, pentru că toți suntem muritori. Nicio barcă nu rezistă… Undele, simbolul morții, o acoperă.

Textul prezintă traversarea fiecărui om prin această furtună, a omului care se scufundă, datorită apei care-l acoperă. Despre acest adevăr nu se vorbește mult… dar e singura problemă reală pe care toți o avem. Restul problemelor sunt numai o anticipație a acestei mari probleme și de aceea ne tulbură.

Până când ne gândim că vom reuși să scăpăm de moarte, ne merge bine „facem o experiență în plus”… Însă faptul că știm că există această furtună care ne atinge și apele care ne înghit, este problema fundamentală pe care trebuie să o rezolvăm… Și numai în acest loc se pune problema serioasă a credinței și nu mai înainte.

Mai înainte – până când există viață, există speranță – e nevoie de „puțină credință”… Dar când nu există viață, ce speranță există? Și pentru că omul știe că nu are viața mereu (în vecie), atunci este disperat în permanență.

Așadar, credința și speranța trebuie să intre în moarte. Speranța și credința care nu intră în moarte, nu sunt nici credință și nici speranță! Sunt doar o alienare care nu rezolvă problema radicală a omului, adică tu uiți (te faci că uiți) că există moartea.

Ce face Isus? El doarme… Somnul exprimă două lucruri. Mai întâi, a dormi pe o mare cuprinsă de furtună, necesită o mare încredere și liniște. Somnul e simbolul încrederii. Atunci când suntem neliniștiți, noi nu dormim mult, în afara faptului că răul e atât de mare și noi dormim datorită fricii. În cazul lui Isus, textul exprimă acel somn liniștit și încrezător… Somnul este și simbolul morții.

Ps. 131 exprimă încrederea, prin cuvintele „pruncul în brațele maicii sale”: e semnul încrederii pe care o are Isus în puterea și duioșia Tatălui, deci se odihnește.

Însă somnul Său e văzut de noi ca o absență, o distanță, o moarte, o scufundare.

Somnul Lui reprezintă (1) încrederea în Tatăl și (2) moartea (a dormi ne arată că omul moare). Textul vrea să ne spună că deși Isus se scufundă, se îndreaptă spre somnul definitiv al morții, El – și-n moarte – se abandonează cu încredere în mâinile Tatălui.

Acest fapt ne învață că răul nu este moartea! Căci moartea e un bine: am sfârșit viața pe pământ. După cum este un bine a ne naște, și a muri este tot un bine. Dacă nu te naști, nu trăiești! Dacă nu mori, nu trăiești!

Problema este modul în care noi trăim nașterea și moartea… Trăim nașterea ca pe o traumă? Cine știe ce se va întâmpla? Se întâmplă că vezi lumina pe care niciodată nu ai mai văzut-o!… În moarte – limita noastră absolută și ultimă – ce se întâmplă? Intrăm în legătură cu Absolutul! Deci moartea ne pune în comuniune cu Absolutul!

Păcatul constă în faptul că am absolutizat eul nostru și pentru noi moartea înseamnă sfârșitul totului. Însă moartea nu e sfârșitul totului, căci unde eu sfârșesc, începe tot restul, care e mult mai interesant decât mine. Începe Dumnezeu… Și în limita mea, eu intru în comuniune cu El!

Deci a dormi – adică a avea încrederea până și în moarte – indică această credință: faptul că moartea mea și limita mea absolută e comuniunea cu Absolutul, de la care eu vin, e nașterea mea la viața divină. Nu este sfârșitul totului. Ci-L ating pe El, deci mă pot abandona în mâinile morții, adică înseamnă că pot trăi.

Dacă nu mă pot abandona morții, cum pot trăi știind că va trebui să mor? Trăiesc cu teama de moarte întreaga mea viață… Însă știind că moartea mea nu înseamnă distrugerea mea, ci este comuniunea mea deplină cu Tatăl vieții, trăiesc liniștit întreaga viață, iar moartea devine momentul nașterii la adevărul meu profund.

Această scenă ne arată însemnătatea botezului. Botezul e credința în Cuvântul care ne face fii, ucide imaginea noastră falsă despre Dumnezeu și identitatea noastră falsă, și ne face să renaștem ca fii.

Toate aceste adevăruri discipolii nu și le-au însușit de la început. Ei se sperie, strigă, sunt cuprinși de frică. Evanghelia subliniază strânsa legătură dintre reacțiile ucenicilor, care sunt foarte asemănătoare cu ale noastre. Așadar, la fel cum ei l-au urmat apoi pe Isus – Isus nu s-a plictisit de ei – la fel și noi Îl putem urma pe Isus în ciuda tuturor fricilor noastre. Isus nu se plictisește de noi, ci puțin câte puțin ne educă, ne ajută să înțelegem sensul profund al viții: comuniunea deplină cu Tatăl.

v. 25

25 Au venit şi l-au trezit spunându-i: „Doamne, salvează-ne! Pierim!”

E interesant că discipolii se apropie de Isus, care doarme. De ce ei, care erau pierduți, se pot apropia de Isus care doarme? Pentru că în Isus care doarme, adică în Isus mort, toți pierduții îi sunt aproape. Prin moartea Sa, Isus s-a apropiat de fiecare om pierdut. Deci tocmai când doarme, când moare, El se apropie de toți și toți putem să ne apropiem de El. Căci dacă nu, unde L-am afla? E important ca noi să-L aflăm pe El tocmai în moartea Sa, în somnul Său, astfel încât El să ne fie aproape. Altfel, în moarte, noi am fi teribil de singuri.

Atunci noi putem să ne apropiem și să-L trezim. Căci pentru noi El a dormit (a murit) și tot pentru noi, El se trezește și învie. Se trezește la auzul strigătului nostru, al credinței noastre.

Textul spune că „ei s-au apropiat”. De fapt, Isus este Cel care s-a apropiat de noi! Noi nu ne-am putea apropia de El care – fiind Dumnezeu – am putea spune că e departe, transcendent. Dar El s-a făcut unul din noi și s-a apropiat… deci și noi putem să ne apropiem de El. El a trăit viața noastră, S-a botezat, S-a scufundat în viața și moartea noastră și de aceea noi putem să ne apropiem de El și să strigăm: „Doamne, salvează-ne, căci suntem pierduți!”.

Strigătul discipolilor începe cu „Doamne”. Isus e Domnul! E Domnul vieții; e Creatorul totului; este Cel care doarme, care moare pentru mine și cu mine în barcă; este Cel care se trezește auzind credința și strigătul meu. Deci nu sunt singur!

Această scenă exprimă sensul botezului, care constă în a muri cu Cristos și a învia cu Cristos. De ce? Pentru că El a murit cu mine. Și de aceea este Domnul: pentru că mă iubește și s-a dat pe Sine pentru mine.

Domnului îi spunem doar un lucru: „Mântuiește-ne, salvează-ne”. În limba ebraică salvează-ne este ieșua, adică Isus. Ieșua este numele lui Dumnezeu, căci este îndeletnicirea Sa! Deci salvează-ne, căci aceasta este lucrarea Ta. De ce să ne salvezi? Pentru că noi suntem pierduți!… Omul este pierdut, în sensul că e limitat, muritor și experimentează că viața sa se pierde… Și numai Domnul vieții este Cel care mă mântuiește în limita și pierzania mea.

E interesant că pierzania – limita, păcatul, moartea – e locul în care-L experimentez pe Domnul care mântuiește și nu într-un alt loc. Dacă altundeva eu pot să mă descurc și singur… Înaintea pierzaniei, nu-mi rămâne nimic altceva decât Domnul care mă mântuiește.

Dacă nu sunt pierdut sau disperat, înseamnă că nu am cum să fiu salvat… Eventual, eu pot să-mi îmbunătățesc starea… Dacă însă sunt pierdut, iată că sunt scăpat de Domnul. El mă mântuiește.

Aici, pe pământ, mereu suntem amenințați de sfârșitul nostru. Prin urmare, noi suntem o nevoie absolută de mântuire, pentru a putea trăi. Această mântuire e comuniunea cu Domnul, a ne apropia de Domnul care doarme, care S-a apropiat de noi, de starea noastră…

Noi mereu obiectăm: e posibil să mergem la Domnul numai pentru a-I cere ceva, pentru a obține ceva? Ne rugăm numai când avem nevoie?

E adevărat! Dacă am o nevoie, nu merg la un străin, ci la o persoană în care mă încred: spre exemplu merg la părinții mei.

Dincolo de toate, de ce ne adresăm lui Dumnezeu în momentul nevoii? Pentru că știm că numai Dumnezeu ascultă și poate împlini nevoia noastră și presupunem două lucruri: că Dumnezeu mă iubește, îmi stă aproape și că Dumnezeu poate și vrea să-mi împlinească cererea. Altfel nu aș alerga la El.

Așadar, încercările, dificultățile nu fac nimic altceva decât să-mi purifice credința. Credința devine adevărată înaintea dificultăților și a morții. În momentul dificultăților mi se măsoară credința. Nu înseamnă că în timpul dificultăților credința slăbește, ci tocmai în acele momente se arată adevărata mea credință.

v. 26

26 Dar el le-a spus: „De ce sunteţi fricoşi, oameni cu puţină credinţă?” Atunci, ridicându-se, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină.

Mai întâi Isus îi întreabă pe discipoli: „De ce vă este frică?”.

Tuturor ne e frică. De ce ne întrebi acest lucru?…

Isus subliniază frica lor și o leagă de puțina lor credință. Credința și frica sunt două lucruri opuse. Totuși, frica este locul în care se arată credința. Nu înseamnă că nu există credință, ci există „frică” și „puțină credință”. Când va exista multă credință, va fi și puțină frică.

Dubiul, necredința, frica nu distrug credința! Ea există, dar e puțină. Însă locul credinței e tocmai frica, neîncrederea și dubiul, la fel ca în cazul discipolilor din acest text. În frică pătrunde credința – care la început e puțină – dar care nu trebuie disprețuită. Căci indiferent cât e de mică, discipolii pricep că numai Isus e singurul care poate face ceva…

De aceea cred că această „credință puțină” îi va mântui pe toți, căci la sfârșit, unui om nu-i rămâne nimic altceva decât această credință puțină…

O doamnă îmi spune: „La vârsta mea nu mi-a mai rămas nimic, decât Domnul”. Ar fi bine dacă acest adevăr l-ar fi priceput cu 70 de ani mai repede, căci ar fi trăit mai bine și fără frică… Dar și dacă l-a înțeles târziu, e bine…

„Nu mi-a mai rămas nimic, decât Domnul”, este ca și cum ar spune „Nu-mi rămâne nimic altceva decât președintele Americii…”. Dacă am înțelege această afirmație: „Nu mi-a mai rămas nimic, decât Domnul”, înseamnă că am cucerit totul…

„Credința puțină”, în mod ciudat, apare în momentul nevoii.

Dumnezeu permite dificultățile, căci tocmai ele sunt locul în care credința noastră se purifică. Așadar, înaintea dificultăților, a încercărilor și a morții se dărâmă toate credințele noastre false și toate ideologiile. Ce îmi rămâne? Doar adevărul! Adică faptul că eu sunt muritor. Deci de unde vin? În acest moment mă încred și mă abandonez în Domnul.

Iată sensul botezului: e important ca această abandonare în mâinile Domnului s-o avem de mai înainte. Aceasta e minunea care se povestește în această pericopă!

Deci în barcă – adică în această viață – noi împlinim traversarea spre marea liniște și pace. Căci marile furtuni – toate încercările și dificultățile – arată lipsa noastră de credință. Dacă există credință, marile dificultăți sunt locul liniștii, al păcii, al puterii… Credința intervine și liniștește totul.

Trebuie să elogiem credința, deși e puțină. Căci uneori, un om, simțind frica împreună cu puțina credință sau simțind credința înconjurată de frică, își descalifică credința și dă crezare fricii. De aceea începe să fie disperat și dezamăgit… Cu adevărat trebuie să credem, să fim convinși că prin acea „puțină credință”, Domnul vine la noi, lărgește credința noastră și ne salvează. Trebuie să ne încredem în credință, chiar dacă e puțină! „Dacă aveți credință cât un grăunte de muștar, puteți spune muntelui să se arunce în mare”.

Un grăunte de credință are o putere infinită. De ce? Deoarece credința e comuniunea cu Dumnezeu și Dumnezeu e Dumnezeu!

Isus pare că vorbește mai înainte de a se trezi. Apoi se trezește și ceartă vântul… De fapt e adevărat. Căci Isus ne vorbește, prin „somnul Său”! Cuvântul definitiv al lui Dumnezeu e somnul Său, crucea.

De aceea noi ne încredem în El, pentru că a dormit „cu mine”, a murit cu mine. Și El a trecut prin moarte… Cuvântul crucii este cel care ne salvează!

Dacă El nu ar fi trecut prin cruce și prin moarte, atunci eu nu aș ști ce să fac în ceasul crucii și al morții. Însă El a dormit, deci pot să dorm și eu.

Nu din întâmplare Isus vorbește mai înainte de a se trezi, căci tocmai somnul Său este cel care ne vorbește; moartea Sa pe cruce ne dă încredere și credință. De ce? Pentru că El s-a încredințat total Tatălui și nouă, până în moarte.

După acest somn El învie și ceartă vânturile. Cuvântul a certa e folosit de Isus împotriva dracilor. Deci Isus alungă latura drăcească a vântului și a mării. Eliberează de draci vântul și marea.

Somnul lui Isus alungă dracii din vânt – care reprezintă diferitele spirite, diferitele moduri de a trăi – și din mare, adică moartea… Prin urmare, nu ne mai este frică de moarte. De ce? Pentru că-n moartea mea Îl întâlnesc pe El, pe Domnul vieții.

Limita mea absolută nu-mi mai produce frică, căci e comuniunea cu Absolutul de la care am venit pe lume.

Cum de știu toate acestea? Le știu tocmai pentru că sunt în barcă cu Isus care… „a dormit” și „s-a trezit”. Atunci sunt eliberate de draci, fie moartea, fie vânturile – diferitele spirite vitale, dominate de moarte (toate anxietățile din viața noastră) – și pot trăi încă de acum în sens pozitiv (fără frica de moarte) toate dorințele mele de viață.

„Și s-a așternut o mare liniște”… Deci putem împlini traversarea pe celălalt țărm… Adică putem duce o viață liniștită și senină. Omul e chemat să trăiască liniștit și senin această traversare, acest drum, adică viața sa pământească. Și nu să trăiască mereu neliniștit de coșmarul că se va scufunda, că va muri… De ce? Pentru că deja am murit împreună cu Domnul și deja am înviat, cu El.

v. 27

27 Oamenii au fost cuprinşi de uimire şi spuneau: „Cine este acesta de care ascultă şi vânturile şi marea?”

Se vorbește despre „oamenii care se minunau”… Este uimirea încercată înainte de ceva absolut nou: de victoria asupra morții. De aceea s-au mirat…

Credința privește tocmai victoria asupra morții: „Dacă Cristos nu a înviat din morți, zadarnică e credința noastră”.

„De unde e Acesta, ce fel de om este?”. El vine de la Tatăl și se întoarce la Tatăl! De aceea vânturile – adică viața și moartea – Îl ascultă. El este Domnul vieții și al morții, care biruie moartea!

Unde-și are centrul această minune? În Isus care doarme.

Isus care doarme în timpul furtunii și se încredințează morții, este acel Cuvânt care ne dă garanția absolută de a putea trăi în pace, pentru că și-n moarte-L aflăm pe Domnul vieții, care s-a apropiat de noi în moartea noastră.

Iar credința constă în a accepta această apropiere a Sa de noi. Atunci noi vom trăi o viață pământească în mare pace, o viață în care nu mai suntem stăpâniți de frica de moarte și de neliniști, ci trăim liniștiți, făcând euharistie, bucurându-ne de toate darurile lui Dumnezeu. În spatele darurilor există ceva mai mult decât lucrurile pe care noi le avem: există Dumnezeu însuși, care ni se dăruiește.

Când ne scufundăm nu aflăm moartea, ci-L aflăm pe El, care ni se dăruiește: tocmai în moartea Sa, El ne-a dat nouă viața Sa.

Această scenă va fi reluată cu Petru care umblă pe apă – până când are credință – și se scufundă, când îi scade credința… Este metafora vieții noastre.

Isus este în barcă cu noi; El s-a scufundat; a murit pentru mine; îmi este aproape în orice loc; botezul meu, faptul că eu mă încredințez în mâinile Lui, faptul că mă scufund, este să accept iubirea Lui pentru mine chiar și-n moarte… Aceasta e credința care-mi permite să nu mai fiu stăpânit de frică!

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop