Matei 9,27-34

Vom trata minunea în care Isus redă vederea orbilor. A vedea lumina, a veni la lumină, înseamnă a se naște. Toate religiile doresc să ajungă la o iluminare, ca la o nouă naștere. Dorința omului este de a vedea lumina și nu întunericul.

Darul ultim pe care Isus îl oferă este acela de a veni la lumină, de a fi iluminați, dar nu datorită unui bec exterior, nu prin viziuni particulare, ci în baza faptului că avem ochi noi.

A veni la lumină, adică a ne naște înseamnă a vedea realitatea așa cum este; a nu avea viziuni ciudate. Realitatea este că Dumnezeu este Tată și noi suntem fii: înseamnă a vedea realitatea noastră de fii.

Sensul parcursului biblic pe care l-am făcut împreună până aici este tocmai această experiență a lui Isus care se face fratele nostru pentru a ne face fii și a ne deschide ochii.

Ne vom opri asupra acestei minuni a deschiderii ochilor, care simbolizează credința, virtutea care este minunea definitivă și care apoi ne permite să vorbim, adică să intrăm în comuniune cu frații.

Descoperind esența mea de fiu și trăind ca fiu, eu intru în comuniune cu frații.

Tema mare a textului este credința! Atunci când credința e tare, omul e atotputernic. Totul e posibil pentru cine crede.

Se citește Mt. 9, 27-34

27 Când a plecat de acolo, au venit după Isus doi orbi strigând: „Îndură-te de noi, Fiul lui David!” 28 După ce a ajuns în casă, orbii s-au apropiat de el, iar Isus le-a zis: „Credeţi că pot să fac aceasta?” I-au spus: „Da, Doamne!” 29 Atunci le-a atins ochii spunând: „Să vi se facă după credinţa voastră!” 30 Şi li s-au deschis ochii, iar Isus le-a poruncit cu asprime: „Aveţi grijă să nu afle nimeni”. 31 Dar ei, după ce au ieşit, au răspândit vestea despre el în tot ţinutul acela. 32 Când au plecat aceştia, iată că i-au adus un om mut, posedat de diavol. 33 După ce diavolul a fost alungat, mutul a vorbit, iar mulţimile se mirau spunând: „Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel!” 34 Însă fariseii spuneau: „Cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli”.

Mică instruire a vieții spirituale (înainte de comentarea textului biblic).

Această instruire vorbește despre lumină și iluminare. Noi toți avem destul de des experiența contrarului luminii, simțindu-ne întunecați în interior și în exterior, simțindu-ne triști și întunecați. Dis de dimineață când privim fețele celor care merg la muncă, putem avea această senzație. Și dacă privim în oglindă fața noastră, avem același sentiment.

Apoi se întâmplă de multe ori în timpul zilei că suntem acoperiți de umbre teribile, de preocupări, de anxietăți care ne aruncă în prăpastie. Nu știm nici măcar care prăpastie și nici care preocupare. La o persoană foarte avansată spiritual, aceste lucruri se întâmplă cam de 100 sau chiar 200 de ori pe zi. La o persoană care nu este avansată în viața spirituală nu i se întâmplă niciodată pentru că rămâne pe loc, adică în întuneric. Atunci când o persoană avansează, își dă seama că din când în când se scufundă.

În acel moment de scufundare încercați să vă opriți și priviți la Domnul. De obicei ne întristăm pentru că privim eul nostru sau ceea ce credem că este eul nostru: lucrurile de făcut, preocupările noastre, lumea care ne înconoară; privim ceea ce nu funcționează. Și pe bună dreptate devenim triști. Încercați în acel moment să ridicați ochii la Dumnezeu și vă veți da seama că starea voastră de spirit se schimbă. Fața voastră devine strălucitoare.

Dacă trăiești în prezența lui Dumnezeu, este ca și cum ai trăi în prezența soarelui, iar dacă te concentrezi doar asupra eului tău, e ca și cum ai trăi la umbră. Soarele există mereu, dar preocupările noastre ne umbresc. Dacă ne amintim de Dumnezeu, regăsim pacea care ne permite să privim realitatea cu mult mai multă seninătate, cu mai multă putere și în adevăr. În mod normal nu vedem adevărul, ci proiecțiile fricilor noastre, pe care apoi le împlinim în timpul zilei.

Prin urmare, noi putem folosi momentele întunecate, privind la Dumnezeu: în acel moment ne iluminăm în interior (cf. Ps. 25; Ef. 5,14).

Avem două minuni legate între ele: redarea vederii și faptul că încep să vorbească. Acestea sunt ultimele două dintre cele 10 minuni pe care le face Isus.

După Predica de pe Munte, în care Isus spune că suntem fii, acest cuvânt lucrează în noi diferite minuni:

– mai întâi ne proiectează o viață nouă;

– apoi avem minunea centurionului: această viață nouă este rod al credinței;

– minunea cu soacra lui Petru: această viață nouă se exprimă prin slujire;

– minunea potolirii furtunii pe mare: Isus doarme și se trezește, adică ne aduce această viață nouă a slujirii. El moare cu noi, dar apoi învie, adică împărtășește existența noastră;

– exorcismul: faptul că Isus e prezent cu noi în viață și în moarte, ne eliberează de frica de moarte care ne ține sclavi pe timpul întregii vieți;

– minunea iertării care ne ajută să umblăm;

– apoi minunea dăruirii vieții, o minune făcută prin două semne evidente: ieșirea la lumină, adică observarea realitatății și, comunicarea între semeni. Adevărul este că suntem fii ai aceluiași Tată și, prin urmare, suntem frați, comunicarea între frați se face cu ajutorul cuvintelor.

v. 27

27 Când a plecat de acolo, au venit după Isus doi orbi strigând: „Îndură-te de noi, Fiul lui David!”

Se spune că Isus trecea pe acolo. Nu știm unde este acolo. Putem spune că acest loc misterios este aici. Este un loc oarecare, e locul acela sau locul în care se află cititorul, dacă vrea să renască și să comunice.

De obicei locul și numele vindecaților nu se spune. De ce? Este anonim. Fiecare trebuie să-i ofere lui Isus propriul său nume. Isus trece pe aici, la fel cum a trecut pe acolo.

Avem doi orbi care-L urmează. Este interesant că orbii îl urmează. Cum este posibil dacă sunt orbi? Poate un orb să conducă un alt orb? Și orbul poate să-L urmeze pe Domnul. Și noi suntem orbi vizavi de multe lucruri, nu am ajuns la lumina adevărului deplin, și totuși suntem atrași de El, și-L urmăm. Pentru că dacă nu-L urmăm, nu ne vindecăm. A-L urma pe Isus este începutul vindecării. Numai cel care-L urmează, cel care parcurge calea Sa va fi progresiv vindecat.

De aceea acești orbi sunt imaginea discipolilor care-L urmează pe Isus, deși sunt orbi. Câte puțin, în mod gradual, vor fi iluminați.

Dacă eu aș aștepta până voi fi iluminat, până voi fi bun ca să-L urmez pe Domnul, niciodată nu-L voi urma. Însă eu Îl urmez așa cum sunt: cu orbirea, cu nefericirea și cu blocajele mele. Și acesta este primul gest al iluminării, deoarece a-L urma este un gest de iubire și de încredere. Și iluminarea este împlinirea acestei iubiri și a acestei încrederi.

Se vorbește despre orbi. Orbul este un om pentru care totul este întuneric. Încă nu s-a născut. Știe că există realitatea pentru că se lovește de ea și se rănește. Reprezintă modul nostru de a trăi în lume. Trăim în întuneric, nu înțelegem sensul realității, al lucrurilor. Ne întrebăm de ce aceasta ori aceea și deseori ne lovim de situații sau de obiecte care ne rănesc.

E suficient să-ți deschizi ochii și să vezi că acel obiect e un scaun și-ți folosește să te așezi pe el. O cană cu apă nu trebuie să o verși, căci o poți bea. Nu am înțeles nici sensul lucrurilor care există, nici sensul vieții noastre pe acest pământ.

Un om care nu înțelege sensul vieții, încă nu s-a născut ca om, nu s-a născut la viață, deoarece viața pentru el este un non-sens, adică non-viață și ar renunța bucuros la ea. Aceasta este drama omului făcut pentru bucurie și lumină, căci lumina este mai mult decât simbolul lui Dumnezeu, lumina e începutul Creației, ne ajută să vedem lucrurile, dar ni le arată așa cum sunt, este căldură, viață, simbol al iubirii; lumina rezumă tot ceea ce există ca pozitiv în lume. Pentru orb, totul este negativ, totul e negru.

Și orbii sunt doi. În celelalte Evanghelii este unul singur. În Evanghelia după Matei, unde este un bolnav, mai apare unul. De ce doi? Al doilea este cititorul. Pentru că acea minune nu s-a întâmplat numai o singură dată. S-a întâmplat odată. Și cine o povestește spune: împreună cu mine mai este un alt orb. Adică se referă la mine, cel care citesc, pentru că cititorul întotdeauna e implicat în mod direct în povestirea Evangheliei.

Povestirea ni-L prezintă pe Isus, Cel care face minunea, iar cititorul este cel care intră în acțiune prin altul, pe care Isus îl vindecă: prin orb. Există acel orb căruia Isus îi face darul vederii. Și mie Isus îmi face același lucru.

Noi citim Evanghelia pentru ca experiența celui care a primit vindecarea să devină experiență de viață pentru cel care citește.

Și orbii strigă din răsputeri. Acest strigăt e forma fundamentală de rugăciune. Rugăciunea evoluează pe parcurs, dar începe printr-un strigăt care de obicei este o tânguire, iar acest strigăt îl emoționează pe Domnul (cf. Exod cap.2: Isdraeliții gemeau datorită sclaviei lor. Dumnezeu a privit la situația israeliților). Strigătul nostru Îl trezește pe Dumnezeu, Îl face atent, capabil să privească.

Orbul trăiește în noapte. În noapte se ridică acest strigăt care rupe întunericul și oferă iluminarea. Simbolizează și strigătul celui care se naște. Mă refer la a striga către Dumnezeu. Pentru că înseamnă a stabili o relație cu el și acest fapt este începutul luminii.

Fiule al lui David, ai milă de noi!

Acești orbi văd bine, văd departe. Văd că Isus e Fiul lui David, adică acela care realizează promisiunile lui Dumnezeu. Mai văd că El are milă și iubire, dar nu la modul general, ci pentru fiecare om în parte. Din acest strigăt răzbate credința, adică încrederea că Acela pe care îl am înaintea mea împlinește promisiunile lui Dumnezeu, pentru că El este îndurarea lui Dumnezeu pentru mine.

Toată minunea e caracterizată de tema credinței. Vederea este un examen al credinței.

v. 28

28 După ce a ajuns în casă, orbii s-au apropiat de el, iar Isus le-a zis: „Credeţi că pot să fac aceasta?” I-au spus: „Da, Doamne!”

Minunea se întâmplă în casă. Casa este simbolul Bisericii: minunea credinței, a iluminării se întâmplă în comunitate. De ce? Deoarece credința și iluminarea constau în a înțelege că suntem fii, și înțelegem aceasta cu ajutorul fraților.

Minunea urmărește nu ca orbul să vadă lucrurile din jur, ci să vadă oamenii și să înțeleagă că ei sunt frații lui, fiii aceluiași Tată.

Orbul vede lumea din casa sa. De obicei noi în celălalt vedem un străin, un concurent, un intrus, un dușman. Cu alte cuvinte, suntem orbi, nu pricepem că suntem frații Săi. Deci e importantă această casă de care Isus se apropie și întreabă: Credeți că pot să vă vindec?

Problema nu este dacă Isus poate sau nu poate să facă minunea. Problema se pune: Cred eu că mă poate vindeca? Problema nu este cine este Dumnezeu, ci raportul meu cu El și încrederea pe care eu o am în El.

Este interesant: minunea o face credința noastră, deoarece aceasta înseamnă iluminare, adică ne face să înțelegem cine e Dumnezeu. Domnul ne cere ca noi să-L lăsăm să ne vindece. Vindecarea depinde de noi! Dacă nu-L lăsăm să ne vindece, Îl imobilizăm. Aici se vede atotputernicia noastră fie pozitivă, fie negativă.

Practic, credința este comuniune cu El și cu frații și poate fi realizată numai de libertatea noastră. Credința e tocmai acest mare gest de libertate de a intra în raport pozitiv cu El și cu alții. Și dacă nu am această credință, nu se întâmplă nicio minune. Chiar dacă Isus învie un mort, mă lasă rece.

Ceea ce este important este această percepție nouă, a avea ochi noi pentru a vedea că această realitate e divină și că în această realitate e prezent Domnul; prezent în mine și în alții. Înseamnă a vedea realitatea așa cum este, dincolo de minciunile noastre. De aceea este lung examenul credinței, pentru că problema constă în a avea această credință.

Acest Cuvânt pe care l-am ascultat, Predica de pe Munte unde Isus descrie conținutul acestei credințe care constă în a trăi ca fii, aduce lumină. Credința înseamnă a privi realitatea cu ochii lui Dumnezeu, a avea privire nouă: plină de bunătate, de iubire, de compasiune, de duioșie.

Cine trăiește cu simplitate realitatea sa de fiu și se iubește pentru că se simte iubit, îi primește pe alții. Aceasta e credința concretă.

vv. 29-30

29 Atunci le-a atins ochii spunând: „Să vi se facă după credinţa voastră!” 30 Şi li s-au deschis ochii, iar Isus le-a poruncit cu asprime: „Aveţi grijă să nu afle nimeni”.

Ei i-au răspuns lui Isus: Noi credem că Tu ne poți vindeca. Dacă noi avem credință, Domnul ne atinge. Atingerea este forma fundamentală a experienței, a cunoașterii. Dumnezeu ne atinge, adică ni se face cunoscut. Atingerea indică schimb, comuniune, avem un schimb cu El, întrăm în comuniune cu El, vedem la fel ca El, iubim la fel ca El.

Și se întâmplă după credința noastră, adică primim acest dar în măsura în care avem credință că îl vom primi pentru că Dumnezeu e dar infinit, iar darul îl primești numai dacă ești dispus să-l primești.

Discursul lui Isus nu este bazat pe voința interlocutorilor, ci pe credința lor: Credeți că pot să vă vindec?

Și minunea se realizează. Credința este deschiderea ochiului asupra realității. Credința ne ajută să înțelegem sensul acestei lumi. Credința răspunde la întrebarea fundamentală: De ce trăiesc? Exist pentru a trăi în întuneric sau cu teama de moarte? Noi venim de la Dumnezeu și ne întoarcem la Dumnezeu, iar această realitate o trăiesc aici în comuniune cu frații. Aceasta e credința. E ceva foarte rațional și luminos. Credința răspunde dorinței profunde a omului care caută lumina și fericirea, iubirea și fraternitatea, răspunde întrebării: De unde vin și încotro merg?

Și imediat li s-au deschis ochii: este tocmai nașterea, intrarea în lumină. Când omul spune: acum înțeleg cine sunt, de ce exist în lume, de ce există ceilalți, a intrat în lumină, începe să priceapă că lumea este interesantă, află multe lucruri frumoase pe care mai înainte nu le știa și apoi lucrurile urâte le privește dintr-un alt punct de vedere. Le privește nu ca pe regulă care ne face să spunem nimic nu este bun, ci cu o înțelegere mai profundă, a unei iubiri mai mari.

După săvârșirea minunii Isus spune: Vedeți să nu știe nimeni! Isus nu vrea să I se facă publicitate în urma minunilor făcute. Altfel toți s-ar fi prezentat la El pentru a le reda vederea. Pe Isus nu-L interesa să le restituie vederea fizică. El dorea altceva: ca omul să-și deschidă ochii asupra realității. Nu este întâmplător că a redat vederea unui orb, căci deseori orbii sunt clarvăzători (profeți), adică au o altă lumină.

Isus cere ca nimeni să nu știe despre minune pentru că nu dorea publicitate, din mai multe considerente:

  1. E vorba de secretul mesianic;
  2. Experiența credinței nu se poate comunica deplin;
  3. Isus vrea să apere procesul maturizării credinței, proces gradual, până la cruce. Abia atunci se va putea povesti minunea.

v. 31

31 Dar ei, după ce au ieşit, au răspândit vestea despre el în tot ţinutul acela.

Isus întotdeauna interzice popularizarea minunii, pentru că nu dorește publicitate, dar porunca Lui nu e ascultată. Cel care a beneficiat de o minune atât de mare, o face publică, pentru că nu poate să tacă.

Aceasta e prima minune care se poate interpreta ca o invitație de a veni la lumină pentru a cunoaște realitatea, dar e și ultimul rod al Predicii de pe munte: descoperirea statutului nostru de fii, și al semenilor noștri de frați.

Vindecare orbului nu are scopul de a-l ajuta pe om să vadă fizic, ci minunea urmărește să-l ajute pe om să recunoască în alții frații săi. Frați cărora li se transmite Cuvântul.

v. 32

32 Când au plecat aceştia, iată că i-au adus un om mut, posedat de diavol.

Evanghelia este o istorie unică care se multiplică. Un text explică celălalt text. După ce ai deschis ochii vizavi de realitatea ta că ești fiu, atunci vorbești.

A vorbi înseamnă a comunica. A comunica înseamnă a intra în comuniune cu celălalt, ceea ce marchează începutul fraternității.

Dacă reușești să vorbești și să intri în comuniune cu alții, înseamnă că ai intrat în comuniune cu sinele tău. Până când nu intri în tine, ce spui altora? Le spui verzi și uscate, dar nu comunici.

Când ai văzut realitatea, cuvântul devine loc de comuniune, iar minunea supremă este comuniunea între noi, faptul că vorba noastră e adevărată și corespunde cu adevărul pe care îl am în interior și mă comunică pe mine altuia și viceversa.

Marea dorință a omului este să descopere cine este și apoi să intre în comuniune cu alții.

Acest a fi mut este atribuit unui drac. Este adevăratul diavol, adevăratul spirit al răului, acela care împiedică comunicarea. Este intrigantul, este acela care ne dezbină. Priviți marile probleme pe care le avem în sfera comunicării chiar în familie în raportul cu propriii noștri copii.

Căutați să vedeți numărul cuvintelor rostite într-o zi pentru a exprima mânia, supărarea, dojana, ranchiuna, ura, apoi observați câte cuvinte aduc semenilor noștri lumină, bucurie, fericire.

Observați câte cuvinte îl domină pe semenul nostru, îl subjugă, îl fac prizonier sau îl înlătură dacă ne deranjează. Sunt cuvinte care dezbină. Atunci ar fi mai bine să fim muți.

Când văzul ne este vindecat, în sfârșit, cuvântul nostru devine cuvânt divin. Dumnezeu e cuvânt, e comuniune. Cuvântul este inteligența care se dăruiește altuia și devine iubire.

Fiind acest om izolat, nu putea merge singur. Cei doi orbi îl urmau pe Isus urlând. Acest om este dus și prezentat lui Isus.

v. 33

33 După ce diavolul a fost alungat, mutul a vorbit, iar mulţimile se mirau spunând: „Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel!”

Niciodată nu s-a văzut în Israel un asemenea lucru.

Gândiți-vă cât e de frumos când ne putem înțelege și ne putem vorbi. Atunci când cuvântul aduce armonia, când cuvântul tău exprimă adevărul și e credibil, iar celălalt îți spune și el adevărul. Este o lume nouă. E lumea pe care Dumnezeu prin Cuvântul Său a creat-o încă de la început.

La această minune vrea să ne conducă Cuvântul lui Dumnezeu. E clar că miracolul e progresiv: sunt 10 minuni una după alta, și nu sunt epuizate. E un drum deschis. E acea minune pe care Cuvântul o săvârșește în noi încet, încet. Încet ne iluminează, ne ajută să venim la lumină (să ne naștem), și apoi, zi după zi, ne permite să comunicăm tot mai mult.

v. 34

34 Însă fariseii spuneau: „Cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli”.

Acest verset ne spune că ceea ce se întâmplă în jurul nostru nu ne lasă indiferenți. Noi luăm o hotărâre, acceptăm o decizie luată de alții ori o respingem.

Cei doi orbi au avut credință și s-au vindecat, iar acum văd. Fariseii nu au avut credință și nu văd. Sunt orbi. Adică interpretează în mod greșit realitatea.

E chiar atât de rău ca un om să vadă?

Ei reușesc să spună că este rău chiar și binele. Va fi diavolul cel care va face acest lucru. Aceasta e adevărata orbire. A nu avea încredere și a interpreta negativ orice lucru care se întâmplă.

E interesant că deși vorbesc, continuă să fie muți, pentru că spun lucruri care nu corespund realității. Ei spun răutăcioasele interpretări ale realității, care de obicei sunt cuvintele pe care noi le citim și le spunem în viață și care sunt orbirea noastră. Cu alte cuvinte, încă trăim sub stăpânirea diavolului, a dezbinătorului.

Finalul textului ne trimite la început, la cei doi orbi. Chiar dacă suntem farisei, putem fi ca și cei doi orbi, și ne invită să facem drumul orbilor pentru a veni la lumină, a ne naște, a vedea realitatea așa cum este, cu ochii lui Dumnezeu.

Răspunsuri la întrebări:

  • Cu o persoană întunecată nu te simți bine, însă cu una luminoasă e o plăcere să stai și o întrebi motivul bucuriei sale sau ți-l spune ea. Așa se întâmplă comunicarea, transmiterea credinței. Credința se transmite prin mărturia luminii interioare pe care un om o are în inimă și celălalt observă strălucirea sa și spune că-i place așa.
  • Un om nu strălucește prin propria sa lumină, ci oglindește lumina pe care a primit-o de la Dumnezeu, pe care a experimentat-o în întâlnirea cu Dumnezeu.
  • Lumina noastră interioară care înseamnă iubirea noastră și respectul nostru pentru celălalt, dă multă lumină celuilalt. Apoi, la momentul potrivit, celălalt va înțelege. Nu stă în puterea noastră să cunoaștem vremea convertirii celuilalt.
  • În sine credința nu face nicio minune: sunt cum eram mai înainte. Însă există o diferență: acum sunt fericit, liniștit. Dacă mai înainte mă supăram, mă învinuiam, acum mă accept așa cum sunt: sunt fiul lui Dumnezeu. Viața mea e ca înainte, dificultățile sunt aceleași, dar acum eu le abordez cu un alt spirit. Aceasta este schimbarea dăruită de credință. Dacă ar fi alta, mă tem că ar fi o iluzie… Dacă s-a schimbat realitatea înseamnă că aveai halucinații sau mai înainte de a veni la credință sau acum când pretinzi că tu crezi. Realitatea (viața) o trăiești la fel ca înainte, dar înțelegi că te-ai schimbat tu!

De ce zece minuni?

  • Se poate face o analogie cu cele 10 porunci. Legea era modalitatea inițială de comunicare a lui Dumnezeu, prin interdicții. Celor 10 porunci le urmează cele 10 daruri. Numărul zece reprezintă degetele de mâna omului, numărul minim al comunității. E un număr total, complet. Înseamnă că Dumnezeu face darurile Sale în mod complet pentru comunitate. Ne referim la comunitatea umană, fapt care înseamnă că dăruiește, îl restituie pe om sinelui său.

În Noul Testament legile Domnului sunt înlocuite de cele 10 daruri ale Sale care vindecă omul în totalitatea sa.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop