Matei 9,9-13

Se citește Mt. 9, 9-13

9 Plecând de acolo, Isus a văzut un om numit Matei, stând la postul de vamă, şi i-a spus: „Urmează-mă!” Ridicându-se, el l-a urmat. 10 Şi pe când stătea la masă în casă, iată că mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi s-au aşezat la masă cu Isus şi cu discipolii lui. 11 Văzând aceasta, fariseii au spus discipolilor lui: „De ce mănâncă învăţătorul vostru împreună cu vameşii şi păcătoşii?” 12 Auzindu-i, el le-a spus: „Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii. 13Aşadar, mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: Îndurare vreau şi nu jertfă, căci nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”.  

În pericopă se continuă polemica împotruva Legii din textul precedent. Pe bună dreptate legea denunță răul și pedepsește pe cel care-l face.

Iar Dumnezeu – care ar trebui să fie garantul Legii – în loc să denunțe răul, decretează iertarea. În loc să pedepsească răul, eliberează omul de rău.

Tema e importantă și nu are rezolvare decât în acest sens. Pe bună dreptate Legea are rolul ei important: acela de a ne convinge de faptul că facem răul. Căci dacă un om se simte rău, dar el crede că se simte bine, e un fapt foarte grav.

Prin urmare, legea declară că răul e un rău și trebuie înlăturat.

Dar legea nu poate rezolva problema. Ea pune diagnosticul, și ne arată ce nu e bine. Aflând ce nu e bine, urmează terapia… Isus este terapia! El ne eliberează de rău și de sclavia legii!

El ne eliberează într-un mod divin, prin iertare.

Îmbătrânind, vom înțelege tot mai bine însemnătatea iertării care – după sfinții părinți – e un miracol mai mare decât acela de a învia un mort, căci mortul, odată înviat va muri din nou, însă dacă eu iert, mă nasc la o viață nouă, devin fiul lui Dumnezeu. Trăiesc prin îndurare, mă hrănesc cu îndurare și știu să fiu îndurător la fel ca Dumnezeu.

Prin urmare, iertarea mă ridică la o calitate superioară a vieții; mă face să devin fiul lui Dumnezeu. Îmi dă plinătatea Spiritului Sfânt.

Cel care este iertat, în loc să fie legat de răul său, este dezlegat de rău. Se simte liber, nejudecat și necondamnat. Se simte dezlegat, liber și renăscut.

Prin iertare omul experimentează ceva interesant: ajunge să cunoască esența lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu niciun drept nu-L poate înțelege aici pe pământ pentru simplul motiv că toți suntem păcătoși.

Păcătosul însă-L înțelege pe Dumnezeu, ca fiind iertare. Ce este iertarea? Dacă Dumnezeu e iubire absolută, în păcat Dumnezeu se revelează ca iertare absolută, ca iubire necondiționată. Prin urmare, păcatul e locul profund al cunoașterii lui Dumnezeu.

E interesantă această forță divină care respectă libertatea noastră; ne lasă să facem chiar și răul, cu toate că Dumnezeu nu vrea răul, dar răul nu biruiește, căci răul devine locul profund al experienței sublime pe care o putem avea.

Acesta e sensul general al pericopei.

Prin chemarea lui Matei putem înțelege modul în care îl vindecă Isus pe om prin iertarea păcatelor și acest om Îl urmează. Toate acestea sunt arătate de imaginea lui Matei care, fiind chemat de Isus, se ridică – deci învie – și-L urmează. Matei e vindecat și iertat: e imaginea discipolului care-L urmează pe Isus. Discipolul e un păcătos chemat să-L urmeze pe Isus.

Pericopa se compune din trei părți: chemarea lui Levi-păcătosul, Levi care-L primește la ospăț pe Isus împreună cu toți păcătoșii și, în final, avem obiecția pe care o fac fariseii și răspunsul lui Isus.

v. 9

9 Plecând de acolo, Isus a văzut un om numit Matei, stând la postul de vamă, şi i-a spus: „Urmează-mă!” Ridicându-se, el l-a urmat.

Se repetă scena din timpul chemării primilor patru discipoli, dar este despărțită de chemarea primilor patru, deoarece în textul nostru se vorbește de chemarea păcătosului. Deci e o chemare privilegiată.

În tabloul lui Caravaggio admirăm acest om, șezând împreună cu alții, într-o zonă de umbră, dar apare o lumină: e privirea lui Isus care-l fixează, îl ridică din întuneric și-l pune în mișcare.

Chemarea, ca întotdeauna, izvorăște din privire: Isus a văzut.

Vederea e foarte importantă. Ochiul e organul inimii. Dumnezeu ne vede pe fiecare dintre noi. Prin văz, cel de lângă mine intră în interiorul meu. Pe Dumnezeu nimic nu-l dezgustă. Dumnezeu îl iubește pe Matei.

Acest om se numește Matei. Ceilalți sinoptici îl numesc Levi.

Textul acesta e din Evanghelia după Matei. Matei e un cărturar, deoarece știe să scrie și cunoaște bine Biblia.

Probabil că evanghelistul Matei, care era fariseu și cărturar, s-a identificat cu acest vameș, care strângea taxele, ținea contabilitatea. Căci, la urma urmei, cine este dreptul? E cel care ține contabilitatea raportului său cu Dumnezeu.

Matei spune: Vedeți cât era de mare păcatul meu? Totuși El m-a convertit și pe mine. Așadar, Matei se identifică cu vameșul.

Matei ședea. În textul precedent aveam omul paralizat. A fi paralizat înseamnă a fi imobilizat. Unde? În vamă, pentru a urmări propriul profit.

Vameșii, colectori de taxe, nu erau bine văzuți. Dacă ținem cont că ei adunau taxele pentru ocupanții romani, pricepem că erau văzuți foarte rău. Dacă ne gândim că pentru Israel ocupația romană era și păgână, adică împotriva credinței, înțelegem că nu era vorba doar de o ocupație politică, ci de un semn al stăpânirii răului. Prin urmare vameșul era cel care colabora cu răul și cu stăpânirea răului. Vameșii erau foarte disprețuiți de popor.

Matei stătea acolo.

Isus îl privește și-i spune: Vino după Mine!

În relatarea Creației din Geneză, Dumnezeu spune și apoi lucrurile există. Apoi Dumnezeu le privește și vede că sunt bune. În textul nostru, fiind vorba de o renaștere, Isus mai întâi îl privește și apoi spune Vino după Mine!

Vino după Mine este sensul vieții fiecărui om!

În Israel poate fi urmat numai Dumnezeu și Cuvântul Său. Isus e Cuvântul lui Dumnezeu, El e Domnul. Deci a-L urma pe Isus, înseamnă a-L urma pe Domnul vieții și a atinge plinătatea vieții, fericirea, deoarece urmăm o persoană.

În acest punct ne întrebăm: E posibil ca eu, păcătosul, să fiu chemat să-L urmez pe Domnul?

Dacă ar fi fost chemat un alt om mai evlavios, mai devotat, mai merituos, însă eu, un păcătos prin profesie, chiar în timp ce-mi număr banii… Ar fi putut să mă cheme cel puțin când eram în pauza de masă.

Însă Isus îl cheamă tocmai în timp ce-și desfășura munca lui păcătoasă. Isus îi spune doar: Vino după Mine! fără să-i aducă motivații speciale pentru a-l convinge; nu-i dezvăluie intențiile sale viitoare, doar îl cheamă.

Ce i-a trecut lui Matei prin minte în acel moment? Textul nu spune nimic, ci doar subliniază: S-a ridicat și L-a urmat.

Matei putea să-i răspundă, așa cum I-am răspunde fiecare: Tocmai pe mine mă chemi? Oare nu ai greșit? Știi cât sunt de păcătos? Când suntem chemați de Domnul, răspundem cam așa: Mă chemi tocmai pe mine? Tu nu știi cine sunt eu? Eu nu voi reuși. Nu mi se potrivește. Este clar că nu ți se potrivește! Faptul de a-L urma pe El e un dar al Lui!

Deci este un dar, făcut în baza harului. E un dar fără vreun motiv. De ce?

Vă ofer o regulă a discernământului spiritual.

Atunci când Domnul ne dă o inspirație pozitivă, primul gând care ne vine în minte este acesta: eu nu voi reuși, nu sunt capabil, această chemare nu e pentru mine. Eu nu sunt vrednic. Trebuie să aștept, trebuie să fiu puțin mai bun. Vă spun că acesta este modul pentru a continua să rămâneți pe loc, să ședeți confortabil și să nu vă mișcați din loc niciodată.

Ce trebuie să faceți? Să începeți să umblați, să vă mișcați spre bine din locul în care vă aflați.

Pretenția noastră de a fi perfecți distruge adevărata noastră perfecțiune, care este tocmai aceea de a umbla.

Dacă eu mă privesc pe mine și istoria mea de păcat, iar Domnul îmi spune Vino după Mine, iar eu privesc în spate la trecutul meu, spun: E limpede că nu Te voi urma! Însă dacă eu privesc la Domnul, Îi spun: Dacă Tu vrei să Te urmez și mă ajuți să umblu, vin după Tine.

Sf. Filip Neri la un moment dat s-a vindecat miraculos de o boală. Persoanele evlavioase de lângă el i-au spus: Se vede că Domnul te iubește și are mari planuri cu tine. Sf. Filip Neri s-a gândit și a răspuns: Îmi propun ca astăzi să mă înrăiesc, să mă distrug, dacă Dumnezeu nu-mi pune mâna Sa pe cap. Filip a înțeles marile proiecte pe care ni le facem.

Deci, dacă-L privesc pe Domnul Îl pot urma; dacă mă privesc pe mine, planul maxim pe care-l pot face e că mă înrăiesc chiar astăzi, spune sf. Filip.

S-a ridicat și L-a urmat. A se ridica e același cuvânt folosit ca în cazul Învierii.

v. 10

10 Şi pe când stătea la masă în casă, iată că mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi s-au aşezat la masă cu Isus şi cu discipolii lui.

Isus nu ședea pe scaun, ci era lungit. Era cina între prieteni, care continua în noapte.

Verbul la imperfect indică faptul că acțiunea a început, dar nu s-a încheiat.

Apoi se adaugă faptul că împreună cu El și ucenicii Săi existau mulți păcătoși și vameși care stăteau lungiți. Acest fapt înseamnă că Isus mânca deseori cu vameșii și cu păcătoșii.

A mânca împreună se face în familie. Familia e cea care mănâncă împreună. A mânca împreună înseamnă a trăi împreună, exprimă comuniunea și împărtășirea vieții. În zilele noastre nu se mai mănâncă împreună: nu se mai împărtășește nimic.

Isus Își împărtășește viața cu vameșii și păcătoșii.

Lucrul minim pe care trebuie să-l facă o persoană religioasă e să deosebească cât de puțin oamenii, să despartă pe cine e bun de cine e rău.

Isus mânca și încă mănâncă împreună cu vameșii și păcătoșii.

Fariseii cunoșteau Ps. 139,12: Să piară păcătoșii de pe pământ. Prin urmare, a mânca și a trăi împreună cu păcătoșii, creează o confuzie. Unde vom ajunge dacă vom merge înainte în felul acesta? Lipsește claritatea. O persoană bravă are în minte toate aceste gânduri.

La v. 11 fariseii nu doar gândesc, ci reușesc și să spună ceva.

v. 11 

11 Văzând aceasta, fariseii au spus discipolilor lui: „De ce mănâncă învăţătorul vostru împreună cu vameşii şi păcătoşii?”

E interesant că întrebarea e pusă ucenicilor. Probabil e întrebarea pe care și-o pun în Biserică mulți discipoli ai lui Isus. Noi care suntem drepți – pentru că deja ne-am convertit și suntem deja sfințișori! – ce facem în comunitatea noastră din Biserică cu ceilalți credincioși care nu sunt atât de sfinți și trăiesc alături de noi?

Această întrebare e pusă discipolilor din partea fariseilor. E întrebarea pe care fratele mai mare i-o pune fratelui mai mic din Evanghelia după Luca 15: trebuie exclus păcătosul din Biserică și din comunitate?

Punând întrebarea în acest fel, noi răspundem categoric nu, pentru că fără îndoială am greși. De fapt, atunci când criticăm Biserica și pe unii membri ai ei, noi îi excludem într-un mod mai rafinat din comunitatea noastră pe aceia pe care îi considerăm sub nivelul nostru spiritual. Poate că unii care vin în Biserică sunt mai răi decât alții, dar să-I mulțumim Domnului pentru asta! Biserica este făcută pentru păcătoși! Și apoi se speră ca zi după zi să ne convertim.

Dacă Biserica ar fi pentru oameni perfecți, cine ar fi în Biserică, în comunități?

Adevărul este că noi trebuie să ne lăsăm convertiți de Isus.

E important acest aspect, căci dorim o Biserică perfectă, dar o criticăm mult. Premisa este că eu sunt perfect și că Dumnezeu e făcut pentru cei perfecți.

Dacă Dumnezeu ar fi dorit persoane perfecte, le-ar fi făcut fără să creeze lumea, pentru că deja-L avea pe Fiul.

Dumnezeu ne iubește așa cum suntem, pentru că suntem fii și nu pentru că suntem sfântuleți.

Mai mult, dacă există o favoare față de cineva, această favoare se arată față de fiul care are mai mare nevoie, adică se arată față de păcătos. Păcătoșii sunt cu adevărat privilegiați! Un medic dacă are de tratat concomitent doi pacienți, dintre care unul are o simplă răceală iar celălalt o gravă bronșită, va merge mai întâi la cel mai grav bolnav. Tot la fel și Dumnezeu, mai întâi merge la păcătos, pentru că este fiul Său, care se simte cel mai rău.

Și Biserica știe toate acestea. Dacă Biserica ignoră acest adevăr, devine o sectă. Există multe persoane perfecte, iar dacă te consideri astfel, atunci nu mai sta în Biserică, ci mergi să faci parte din alte grupuri. E plin în jur de oameni perfecți. Orice om care câștigă ușor banii și vrea să întemeieze o sectă, o alcătuiește din persoane perfecte.

Biserica e deschisă tuturor: în special celor din urmă, în special păcătoșilor. Interesat e că doar aceste persoane – și nu drepții – Îl pot experimenta și cunoaște pe Dumnezeu.

Matei – în ipoteza că el este cărturarul despre care se vorbește la cap. 13, deci o persoană dreaptă care citea Cuvântul Domnului și căuta să-L trăiască – se identifică cu acest păcătos.

Cum putem răspunde acestei obiecții? În Biserică răsar mereu multe obiecții. Ce trebuie să facem în acest caz, se întreabă discipolii?

Ce răspund discipolii? Isus a spus! Discipolii apelează la ce a răspuns Isus în situații similare.

Aceasta este a doua regulă a discernământului.

Când nu ne este clar ce să facem, putem să ne întrebăm: Ce ar face Isus în această împrejurare? Ce I-ar plăcea lui Isus? Cum s-ar fi comportat El? Acesta e un criteriu destul de bun. Răspunzând, aș putea să-I atribui lui Isus să facă ce vreau eu, dar îmi voi da seama că El nu reușește să facă acel lucru la fel de bine ca mine.

La fel a făcut Biserica de la începuturi: cum a rezolvat Biserica problemele? A apelat la Isus, s-a inspirat din ceea ce a spus și a făcut Isus. În textul nostru avem un exemplu clar al acestui comportament.

Isus este o realitate existentă dintotdeauna. Isus ne învață cum trebuie să tratăm răul care ne atinge și care se face prezent în unele persoane.

Ce ar face și ce ar spune Isus într-o anume situație? Noi, cu puterile noastre limitate, riscăm să deformăm persoana lui Isus și Cuvântul Său după gândirea noastră. Însă din punct de vedere psihologic, faptul că obiectivăm situația, poate fi interesant.

A obiectiva înseamnă că eu îmi închipui că altcineva se află în situația mea. În situația dată eu îmi imaginez ce ar face și ar spune Isus dacă ar fi în locul meu. Prin urmare, voi ajunge să trăiesc tot mai mult ceea ce ar face sau ar spune Isus.

Acest principiu este bun și sănătos și poate fi aplicat în fiecare împrejurare.

v. 12

12 Auzindu-i, el le-a spus: „Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii.

Întrebarea e adresată discipolilor, iar răspunsul e lăsat în mâinile lui Isus!

Așa ar trebui să fie! Întrebărilor pe care alții ni le pun nouă, ar trebui să le răspundem, nu după capacitatea noastră de a judeca, nu după înțelepciunea noastră – căci ideile noastre sunt bazate pe lege – ci să dăm acel răspuns pe care Isus l-ar da și pe care l-a dat în viața Sa.

Isus răspunde clar: Nu cei puternici și sănătoși au nevoie de medic, ci bolnavii! Isus e Doctorul Suprem, e terapeutul care tratează bolile noastre. Unul dintre atributele lui Dumnezeu este că tratează relele și ne vindecă rănile. Așadar, rănile omului le vindecvă Isus; El este samariteanul milostiv, și nu vraciul care vindecă prin magie.

Adevărații bolnavi sunt bolnavii spiritual, bolnavii cu sufletul. Pentru aceștia vindecarea este mult mai lentă.

După cum vedem, Isus vindecă pe loc un singur om: pe Matei. Pe ceilalți, însă, nu-i vindecă. Ei sunt acolo, mănâncă împreună cu El, stau cu El. Sfântul Evanghelist Marcu spune că aceștia, cu toate că Îl urmau, au rămas în păcatele lor.

Terapia lui Isus – și grija Lui față de ei – constă în a sta cu ei, a le ține companie, a nu se despărți de ei, cu alte cuvinte, nu-i exclude, nu-i condamnă, nu-i judecă. Aceasta e terapia împotriva răului din interiorul omului, cu răbdare, cu milă, cu bunătate! Aceasta este terapia și grija lui Isus pentru păcătoși!

Omul are nevoie să fie înțeles și iubit. Aceasta este grija pe care Isus ne-o acordă. El mănâncă împreună cu noi, trăiește alături de păcătoși.

Pe Isus îl vedem la cină și la prânz: cu fariseii este doar la prânz, căci prânzul se desfășoară mai repede și apoi Îl scot afară. La cină-L aflăm pe Isus mereu găzduit de păcătoși. Apoi, când Isus se află la prânz la farisei, mereu ceva nu-I cade bine. Chiar și în textul acesta, fariseii sunt prezenți pentru a critica. În schimb, păcătoșii se bucură.

E interesant să contemplăm persoana lui Isus ca Doctor, iar terapia poate fi lungă: poate dura chiar întreaga viață. Cu alte cuvinte, El niciodată nu ne exclude. Căci terapia Sa este prezența Sa cu noi, faptul că El stă cu noi.

Terapia este una graduală.

Dacă în cazul lui Matei ni se prezintă rezultatul final al terapiei: Imediat L-a urmat, pentru toți ceilalți, terapia e graduală.

Ceea ce i s-a întâmplat subit lui Matei, și ceea ce i se va întâmpla lui Pavel, este semnul a ceea ce ni se va întâmpla tuturor la final.

Și Petru când a fost chemat a lăsat totul și L-a urmat. Mai târziu și-a dat seama că mereu greșește, până a ajuns să se lepede de Isus.

Prin urmare, păcatul face parte din discipol. Așadar, să nu ne descurajăm din cauza răului din noi și din jurul nostru, căci acesta e spațiul milei, al prezenței lui Isus, e locul profund al experienței, al cunoașterii lui Dumnezeu care ne ajută să-L urmăm.

După cum forța de frecare împiedică mișcarea, tot așa, fără ea, nu ne-am putea mișca. Așa e și cu păcatul: e piedică, dar și motor care ne ajută să mergem înainte. Păcatul este locul în care intrăm în cea mai profundă comuniune cu Domnul.

Aceasta e o cuvântare a Sf. Apostol Pavel, și pe această temă a fost criticat și apostrofat: Adică tu ne îndemni să păcătuim? Pavel le-a răspuns că nu, fiindcă deja păcătuim. Problema este să trăim răul nostru – nu cu sensuri de vină sau cu autoapărările fariseilor – ci să-l trăim ca loc al întâlnirii cu Medicul, cu mila Domnului.

v. 13 

13 Aşadar, mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: Îndurare vreau şi nu jertfă, căci nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”.

Isus se îngrijește și de farisei și-i trimite să învețe ce spune Oseia 6,6: Milă vreau și nu jertfă.

Jertfa este sacrificiul pentru ispășirea păcatelor, prin care se plăteau păcatele. Dumnezeu nu vrea de la noi să plătim, ci vrea ca noi să experimentăm mila Sa. Cu alte cuvinte, dacă eu comit răul, nu trebuie să mă condamn mereu, să plătesc, să mă învinuiesc mereu, să mă distrug, ci trebuie să folosesc prilejul acesta pentru a experimenta îndurarea lui Dumnezeu, bunătatea Lui. Hezed, mila, îndurarea este atributul cel mai profund al lui Dumnezeu. Prin păcatul meu ajung să experimentez și să cunosc tocmai esența lui Dumnezeu.

Cuvântul milă, în limba ebraică, este exprimat și de noțiunea rahamin, care înseamnă uter matern, desemnând cunoașterea lui Dumnezeu ca fiind Maică, Dumnezeu care mereu mă primește și-mi dă viața. Prin păcatul meu eu pot experimenta aceasta. (Rm. 5,21: Acolo unde a sporit păcatul, a prisosit harul).

Îndurarea vine de la Dumnezeu, iar El dorește să ne dovedească această îndurare. Așadar, Dumnezeu nu dorește să primească jertfele noastre. Mesajul conținut în acest verset se va împlini plenar în Isus, pentru că Dumnezeu va extinde la noi iubirea Sa ca fiind milă care iartă, prin jertfa lui Isus.

Nu am venit să chem drepții, ci păcătoșii. Această chemare exprimă vocația la viața creștină, dorința de a-L urma pe Domnul, dorința de a fi în comuniune cu El, condiția de fii ai lui Dumnezeu și frați ai lui Isus. Drepții sunt drepți și atât. Ei nu mai au nevoie de nimic. Ei doar îi condamnă pe ceilalți, pentru că greșesc.

Isus a venit să cheme păcătoșii. Numai păcătosul e chemat să fie creștin!!!

Aceste texte le cunoaștem bine, dar să ne gândim la consecințe.

Toate religiile spun că tu te mântuiești dacă ești merituos. Și noi care ne considerăm plini de merite, alcătuim secta drepților, poate un grup fundamentalist, iar ceilalți fie se mântuiesc, fie nu se mântuiesc, căci depinde dacă aduc jertfă sau dacă ispășesc și, probabil, se pot salva și ei… Dar asta nu e o certitudine.

Acest verset biblic răstoarnă toate aceste convingeri!

Mai mult, adevăratul păcătos este dreptul, pentru că dreptul îi judecă pe ceilalți, și astfel dreptul este opusul, potrivnicul lui Dumnezeu, care iartă.

De fapt, convertirea cea mai dificilă este aceea a dreptului.

Aceste texte biblice doresc să-i convingă pe cei drepți despre păcatul lor.

E minunat să știm că vocația – chemarea să fim fiii lui Dumnezeu și să trăim în plinătate experiența (cunoașterea) lui Dumnezeu și deci a omului – este pentru omul păcătos și nu pentru persoana bravă.

Ier. 31,34: Toți mă vor cunoaște pentru că Eu voi ierta păcatele lor, spune Domnul.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop