Cap. 4. Reîntoarcerea şi recompensa

În prima parte a acestui capitol vom analiza în paralel reîntoarcerea lui Tobie şi cea a fiului risipitor. Vom evidenţia necesitatea aşteptării răbdătoare − chiar dacă este dureroasă − a părinţilor, în vederea reîntoarcerii fiilor. În partea a doua vom descrie starea de spirit a Anei, în timpul „pelerinajului” fiului ei. Apoi, vom sublinia faptul că în timpul călătoriei tânărul înţelege că Domnul este bun şi-l mântuieşte de tot răul. La urmă, vom analiza cântecul de laudă al lui Tobit, ajuns la finalul călătoriei sale pe pământ.

4.1. Reîntoarcerea fiului la Ninive

Capitolul al zecelea se poate citi în paralel cu pilda fiului risipitor din Noul Testament[1], subliniind faptul că viaţa omului pe pământ este construită din dezamăgiri şi aşteptări ale reîntoarcerii fiilor. Dacă Tobie a plecat să recupereze împrumutul şi există posibilitatea de a nu se întoarce, fiul risipitor a declarat război tatălui său, deci nu ar mai avea niciun motiv să revină acasă.

Aşteptarea şi speranţa tatălui milostiv ca fiul să se întoarcă, este asemănătoare cu aşteptarea lui Dumnezeu. Aşteptarea lui Tobit este cea a oamenilor. Ea este logică şi durează câteva săptămâni, luni; aşteptarea lui Dumnezeu este „împotriva oricărei speranţe” şi durează de o veşnicie. În mod similar, putem să ne întrebăm: care sunt aşteptările noastre, ca părinţi?

Cel aşteptat de omul Tobit se simte bine, sărbătoreşte, a aflat iubirea şi se preocupă de tatăl său. În schimb, fiul risipitor a ajuns sclav, înfometat şi se preocupă numai de sine. Diferenţa constă în atitudine: Tobie nu s-a rugat doar pentru sine! Iubirea şi sfinţenia pe care a primit-o de la înger o răspândeşte şi altora. Mai mult, atunci când tânărul a plecat de la socrii săi, i-a binecuvântat.

Şi între părinţii lui Tobie există o mare discrepanţă: mama vede dincolo de materialitate, în timp ce tatăl era orb, nu numai în sensul propriu. Cine poartă în sine viaţa, cine o apără şi o promovează, vede mai clar. Cine se preocupă numai de lucrurile materiale, nu vede aproape nimic, nu aşteaptă…

Reîntors, Tobie generează multă bucurie şi cu toţii sărbătoresc. Când fiul cel mic şi risipitor se reîntoarce şi tatăl milostiv îl sărbătoreşte, însă fratele cel mare refuză să participe la ospăţ, iar Tatăl-Dumnzeu nu şi-a terminat misiunea de a-l convinge să participe la banchet. Este ciudat că uneori oamenii nu vor să se bucure de reuşitele celor dragi…

Părinţii lui Tobie aşteaptă cu nerăbdare reîntoarcerea fiului[2]. Preocupărilor Anei bătrânul Tobit poate să le dea explicaţii strict umane. Credinţa cea mare a lui Tobit pare că a dispărut şi acum i-a luat locul teribila supărare a Anei, care aşteaptă − aproape fără speranţă − reîntoarcerea fiului. Zilele aşteptării au pus la grea încercare credinţa acestor părinţi. Acest fapt va face ca bucuria reîntâlnirii cu fiul lor să fie şi mai mare.

Pelerinajul tânărului a dat roade. A fost lung şi greu, însă a devenit mai frumos, tocmai pentru că a fost dificil. Revenirea acasă nu înseamnă că Tobie a regăsit fericirea pierdută, ci reîntoarcerea este ocazia unui nou început, căci: „Tobie este un adult, capabil de hotărâri autonome, nu mai este dependent de alţii. El era un copil care depindea întru totul de părinţii lui; acum este un om liber şi datorită acestui fapt, este în stare să iubească, chiar şi pe părinţii de care se separase”[3].

Familiile celor doi miri sunt sărace şi trăiesc în exil. Dar sunt familii care îşi află puterea în solidaritatea pe care o au în interiorul lor şi apoi o răspândesc de la o familie la alta. De fapt, ospitalitatea şi curtoazia din această carte nu sunt formalisme orientale, ci reflectă un raport de coeziune şi întrajutorare care permite familiilor să supravieţuiască. Solidaritatea se extinde şi la alte familii. Iată valoarea milosteniei: familia pe care Tobit ne-o descrie, trăieşte într-o comunitate mică, în care Domnul este simţit ca fiind izvorul vieţii de familie.

Dumnezeu nu intervine în mod direct, ci prin oameni (de exemplu, Azaria), dar El este mereu prezent, alături de familie. Cele două familii ştiu acest fapt şi de aceea se roagă Domnului şi când le merge bine, dar şi când sunt în suferinţă. Din această cauză familia-şi lărgeşte graniţele, putând deveni izvor de lumină şi speranţă pentru lumea întreagă[4].

În sfârşit, Tobie se întoarce acasă foarte repede. Când îl va întâlni, tatăl său îşi va recăpăta vederea. Am văzut că soţia lui Tobit primise un miel[5]. Probabil se pregăteau de Paşti. Dar ziua aceea a fost şi momentul în care Tobit a cerut să moară şi în care l-a trimis pe fiul său să recupereze banii împrumutaţi. Este ziua plecării lui Tobie. Textul biblic ne lasă să înţelegem că ziua reîntoarcerii lui Tobie coincide cu celebrarea sărbătorii Paştelui. Trebuia să se jertfească un miel în casa lui Tobit. Pentru el, care nu înţelegea de unde venise acel miel, sărbătoarea Paştilor coincide cu reîntoarcerea fiului său în sânul familiei… mai mult, cu solemnitatea căsătoriei fiului său, care îi prezintă soţia. Este festivitatea poporului care a înţeles că Dumnezeu doreşte să elibereze creatura Sa – omul − de suferinţă, sclavie şi moarte. De fapt, pentru oricare familie, Paştile este serbarea căsătoriei, a fiului care se reîntoarce viu şi biruitor în sânul familiei sale, la tatăl său.

Părinţilor, permiteţi-le copiilor voştri să se reîntoarcă la voi. Dacă îi criticaţi, dacă îi învinuiţi, dacă îi condamnaţi, dacă îi acuzaţi, înseamnă că nu îi iubiţi, iar ei vor continua să stea departe de voi.

Cartea lui Tobit este tot mai asemănătoare cu Noul Testament. Este vorba de prefigurarea venirii lui Isus în mijlocul nostru, de călătoria morţii-Învierii Sale şi reîntoarcerea Sa la Tatăl. Făcând aceste lucruri pentru noi, Isus inaugurează noua omenire pe care o prezintă Tatălui, capabilă să biruiască păcatul şi moartea! Isus este „mielul” pregătit pentru noi: nu ştim de unde vine; Mântuitorul este Mirele care cere în căsătorie Biserica Sa, pentru a o purifica şi o prezenta Tatălui. Tatăl este cel care l-a trimis pe Fiul, iar acum Fiul se întoarce la Tatăl. Prin „coborârea” şi „înălţarea” Sa, se realizează sărbătoarea Paştilor, căsătoria Mirelui cu mireasa Sa. Tu îţi dispreţuieşti soţul sau soţia, dar uiţi că este mireasa sau fratele pentru care Mântuitorul S-a jertfit…

Realizând pelerinajul său, Tobie a avut ocazia să cunoască lumea, să se maturizeze şi să se căsătorească. Nu trebuie să uităm că a împlinit această călătorie numai pentru că a ascultat de porunca tatălui său (la fel cum a făcut şi Isus!). Noi de cine ascultăm?

Putem înţelege faptul că mântuirea ne este descrisă prin exemplul a ceea ce se petrece în raportul dintre un tată (Tobit) şi fiul său (Tobie)? Când fiul se întoarce, tatăl se bucură deoarece a primit confirmarea că i s-a respectat dorinţa. Limbajul este simplu, tocmai pentru ca toţi să îl înţeleagă: o relaţie în care fiul ascultă de tatăl său iar tatăl se bucură de fiul său. Aceasta este dinamica mântuirii noastre: ascultarea şi împlinirea cuvântului Domnului.

4.2. Reacţia Anei şi binecuvântarea

Ana, mama lui Tobie, evocă prezenţa Spiritului. Chipul tatălui este trist din cauza întârzierii fiului său[6]. Mama se tânguieşte şi plânge. De când a plecat fiul său, Ana suspină continuu, dar totuşi iese zilnic să privească zarea, în speranţa că fiul se va întoarce:

„Şi i-a zis lui, femeia: «A pierit fiul nostru, de aceea întârzie!» Şi a început să-l plângă şi a zis: «Cât de rău îmi pare că te-am lăsat să pleci, fiul meu, lumina ochilor mei!» Iar Tobit i-a zis: «Taci, nu te mai tulbura, căci el este sănătos». Ea însă i-a răspuns: «Ba taci tu, şi nu mă mai amăgi! Copilaşul meu a pierit!» Şi ieşea ea în fiecare zi afară din cetate pe drumul pe care plecase el. Ziua nu mânca pâine şi noaptea nu înceta a plânge pe fiul său, Tobie, până când s-au împlinit cele paisprezece zile ale nunţii, pe care Raguel jurase să le petreacă acolo” (Tb. 10, 4-7).

Când tânărul se întoarce, mama sa îl recunoaşte. Ea îi va spune soţului: „Iată, se reîntoarce fiul tău, cu omul care îl însoţeşte” (Tb. 11, 6). Mama este cea care îl prezintă pe fiu tatălui său. Oricât de mult a pătimit tânărul Tobie, oricât de greu i-a fost, oricâte suferinţe a îndurat, mama este întotdeauna gata să mijlocească pentru el, la tatăl său: „Iată fiul Tău!”. În Noul Testament Spiritul este cel care mărturiseşte despre Fiul!

În această clipă „Ea a încetat din plâns” (Tb. 5, 23). Textul grec spune: „Ea plânge în linişte”. Sunt lacrimi care nu se reproduc în cuvinte, o tânguire ce nu poate fi verbalizată, nu poate fi exprimată pe înţelesul cuiva… Este plânsul adânc, dar tăcut, al Spiritului, care adună în Sine toate „văicărelile şi suspinele” celor asupriţi, batjocoriţi, care nu sunt ascultate de această lume.

Capitolul al doisprezecelea dezvăluie recompensa datorată celui care l-a însoţit pe Tobie în călătoria sa:

„Şi chemând Tobit pe fiul său, Tobie, i-a zis: «Fiule, pregăteşte plata omului care a fost cu tine! Trebuie să-i mai adăugăm ceva». Şi el a răspuns: «Tată, socot că n-am să fiu în pagubă de îi voi da jumătate din cele ce am adus; Pentru că el m-a adus la tine sănătos şi pe femeia mea a lecuit-o; mi-a adus argintul şi te-a vindecat şi pe tine!». Şi a zis bătrânul: «I se cuvine!». Şi a chemat pe înger şi i-a zis: «Ia jumătate din toate cele ce aţi adus, şi mergi în pace!»” (Tb. 12, 1-5).

În acest moment, îngerul îşi arată identitatea:

„Atunci îngerul i-a chemat pe amândoi deoparte şi le-a zis: «Binecuvântaţi pe Dumnezeu, măriţi-L şi cunoaşteţi gloria Lui şi mărturisiţi înaintea tuturor celor vii ce a făcut El pentru voi! Bun lucru este a binecuvânta pe Dumnezeu, a preaînălţa numele Lui şi a vesti, mărind faptele lui Dumnezeu! Şi voi să nu vă leneviţi a-L preamări»” (Tb. 12, 6).

Îngerul continuă, inversând situaţia: nu voi sunteţi cei care îl răsplătiţi pe Dumnezeu; nu Îi puteţi da o recompensă pe merit. Singura recompensă este recunoştinţa voastră pentru binele pe care vi l-a făcut şi pentru mila cu care v-a tratat. Atunci când omul înţelege cât de mult îl iubeşte Domnul, poate doar să-I mulţumească şi să-L binecuvânteze. Of! Omule, „Învaţă să binecuvântezi, să mulţumeşti, să celebrezi numele Său cel Sfânt, învaţă să sărbătoreşti şi să recunoşti cât de multe ţi-a dăruit, să guşti bogăţia îndurărilor Sale”[7]. Domnul este îndurător, ne-a însoţit şi ne-a condus paşii, deoarece El este bun.

Numele personajului principal − Tobie, „Domnul este bun” − este sinteza întregii cărţi. „Oriunde v-aţi afla mulţumiţi-I Domnului. În faţa tuturor popoarelor pământului sărbătoriţi: sfinţenia, măreţia şi puterea Numelui Său… oriunde şi întotdeauna mulţumiţi-I”[8]. Mulţumiţi-I, binecuvântaţi-L, sărbătoriţi-L! Întreaga carte ne cheamă la această rugăciune de recunoştinţă. Aceasta este activitatea misiunea pe care – conform spuselor îngerului − trebuie să o realizeze cei doi oameni. Şi noi, ce misiune avem? De multe ori suntem orbi şi nu vedem binefacerile Domnului.

A-L binecuvânta pe Domnul înseamnă a-I mulţumi pentru toate binefacerile ce le-a făcut poporului de-a lungul călătoriei sale, în timpul Vechiului Testament; implică a-I mulţumi astăzi, indiferent unde te-ai afla risipit (rătăcit), pătrunzând deja în misterul veşnicei uniri cu El.

Prin binecuvântare, poporul intră în Împărăţia lui Dumnezeu, înălţându-şi cugetele spre El, trăind în prezent, unirea cu El în sfinţenie. Omul care îi este recunoscător lui Dumnezeu trăieşte cu pace în suflet şi cu speranţa puternică a mântuirii. Cel care mulţumeşte anticipează veşnicia, dăruieşte timpul său de pe pământ lui Dumnezeu, pentru o unire cu El în veşnicie „pentru ca Domnul să fie totul în toate” (1Cor. 15, 28). Omul care îl laudă pe Domnul mărturiseşte deja, chiar în momentele grele de pe pământ, plinătatea timpului fără sfârşit. Citind Cartea lui Tobit, observăm că a-L binecuvânta pe Domnul înseamnă a trăi în relaţii bune cu toate creaturile pământului, a înţelege că El le-a încredinţat responsabilităţii noastre.

La începutul cărţii, am văzut că poporul era risipit. Astăzi, starea creştinilor este la fel, deoarece aceştia trebuie să intre în legătură cu toate realităţile acestei lumi, pentru a recunoaşte în fiecare creatură darul lui Dumnezeu şi pentru a descoperi mila Domnului faţă de ei. De fapt, aceasta este explicaţia îngerului: poporul lui Dumnezeu este risipit, pentru ca să poarte binecuvântarea Lui tuturor oamenilor. Poporul este dus în sclavie pentru că trebuie să-L binecuvânteze pe Dumnezeu, în orice loc şi în orice moment! Oferim fraţilor noştri binecuvântarea sau suntem slugile diavolului, dându-le exemplele de viaţă cele mai rele?

Notăm că, exact atunci când poporul este risipit, primeşte misiunea de a-L binecuvânta şi a-L mărturisi pe Domnul tuturor neamurilor şi creaturilor. De fapt, în clipele grele ale vieţii, fiecare dintre noi primeşte această misiune. În aceste momente, credinţa noastră este pusă la încercare, iar Domnul ne invită să nu ne încredem în noi, ci să ne încredinţăm Lui, pentru a găsi soluţia la toate problemele cu care ne confruntăm!

4.3. Sfârşitul minunat al întregii istorisiri

Numai după ce s-au rezolvat problemele personajelor, îngerul îşi descoperă identitatea, vorbindu-le acestora despre misiunea Sa de mijlocitor pe lângă Domnul, în favoarea oamenilor[9]. De fapt, el îi informează că, în timp ce ei se rugau, el se afla înaintea lui Dumnezeu şi mijlocea pentru ei[10]. Acum, ei pot să-l recunoască, să-l identifice ca fiind trimisul lui Dumnezeu[11]. Îngerul vorbeşte despre valoarea milosteniei, a rugăciunii şi a postului, elemente pe care se baza credinţa bătrânului Tobit. Observăm că milostenia salvează de la o moarte tragică şi nu de la o eventuală condamnare la iad, dacă omul nu a recunoscut şi nu s-a căit de păcatele sale grele[12]!

Îngerul subliniază şi faptul că omul care face bine nu va putea fi răsplătit cu rău, după moarte. Rafael ne spune şi nouă că trebuie să trăim după poruncile Domului, să-L binecuvântăm şi să înţelegem că este alături de noi zilnic. Autorul sacru vede în înger un mesager, un intermediar între Dumnezeu şi oameni, având ca datorie să prezinte Domnului faptele bune ale oamenilor. Putem fi siguri că nimic din ceea ce facem nu îi scapă Creatorului. Îngerul ne spune că suferinţele trăite de Tobit sunt o încercare în vederea purificării omului şi a unei apropieri şi mai importante de Dumnezeu[13].

Cuvintele „Faceţi binele şi răul nu vă va lovi” (Tb. 12, 7) aparent sunt infirmate de istoria vieţii lui Tobit. Cum se pot explica? Autorul este convins că acela care face voia Domnului nu poate fi părăsit de El. Prin suferinţele care îl lovesc, el ştie că este pus la încercare pentru a se purifica şi a se apropia şi mai mult de Domnul. Durerea şi suferinţa pot avea o valoare educativă: Dumnezeu verifică autenticitatea credinţei oamenilor şi o purifică. Acesta este modul de a acţiona al lui Dumnezeu, în multe situaţii[14].

4.4. Cântecul de laudă al lui Tobit şi Ierusalimul

După ce îngerul şi-a descoperit identitatea, Tobit oferă Domnului o rugăciune de laudă[15]. El şi-a recăpătat vederea, şi-a refăcut relaţia cu fiul său, a aflat un sens pentru viaţa sa, recăpătând încrederea în Domnul. Acest cântec este semnul că bucuria a învins teama. Ne amintim că Tobit este supărat pentru situaţia poporului său exilat. Chiar dacă această situaţie nu se schimbă, acum Tobit vede lucrurile cu alţi ochi!

Considerăm necesar să redăm o parte din cântecul lui Tobit:

„Atunci Tobit a scris cu bucurie rugăciunea aceasta şi a zis: «Binecuvântat este Dumnezeu cel veşnic viu şi binecuvântată este Împărăţia Lui. Căci El pedepseşte şi miluieşte, coboară până la locuinţa morţilor şi iarăşi înalţă şi nu este nimeni care ar scăpa din mâna Lui! Fiii lui Israel, preamăriţi-L în faţa neamurilor, căci El ne-a risipit printre ele. Vestiţi acolo gloria Lui, preaînălţaţi-L înaintea tuturor celor vii, căci El este Domnul şi Dumnezeul şi Tatăl nostru în toţi vecii. El vă va pedepsi pentru nedreptăţile voastre şi vă va milui şi vă va aduna din toate neamurile, printre care aţi fost risipiţi… Bucură-Te şi Te veseleşte de fiii drepţilor, căci aceia se vor aduna şi vor binecuvânta pe Domnul drepţilor. O, fericiţi cei ce Te iubesc pe Tine, că aceia se vor bucura de pacea Ta! Fericiţi cei ce s-au întristat de toate pedepsele Tale, că aceia se vor bucura de Tine, când vor vedea toată slava Ta, şi veşnic se vor veseli. Să binecuvânteze sufletul meu pe Dumnezeu, Împăratul cel mare, căci Ierusalimul se va zidi din nou, cu safir, cu smarald şi cu pietre scumpe! Iar zidurile tale, turnurile şi întăriturile se vor face de aur curat! Pieţele Ierusalimului vor fi pardosite cu beril, rubin şi piatră de Ofir. Pe toate uliţele lui va răsuna ‘Aliluia’ şi se va cânta: ‘Bine este cuvântat Dumnezeul lui Israel!’ Întru Tine se va binecuvânta numele Tău cel sfânt în vecii vecilor!»” (Tb. 13, 1-5.13-18).

Când Tobit a descoperit prezenţa Domnului în evenimentele familiei sale, înţelege că familia sa poate deveni un exemplu pentru poporul întreg. Dacă Domnul a ajutat familia, va ajuta şi poporul! Astfel, familia devine purtătoarea mesajului lui Dumnezeu, vocea lui Dumnezeu pentru popor! Un alt aspect important al acestei rugăciuni este legat de tema exilului, exprimat prin cuvintele: „El vă va pedepsi pentru nedreptăţile voastre şi vă va milui şi vă va aduna din toate neamurile, printre care aţi fost risipiţi” (Tb. 13, 5). Această rugăciune doreşte să ne arate că este posibil să-L lăudăm pe Dumnezeu, chiar şi într-o situaţie de viaţă grea:

„Şi exilul este o şcoală de pedeapsă şi, împreună, de îndurare divină… Dacă Israelul pe timpul exilului său, este capabil să recunoască măreţia lui Dumnezeu, pedeapsa se poate transforma în îndurare; exilul nu este o banală ocazie de prozelitism, ci se transformă în oportunitatea de a trăi şi a mărturisi credinţa proprie: pentru cei care se încred în Dumnezeu, exilul nu este un motiv pentru a se închide în sine, ci, mai mult, devine o ocazie pentru a vesti faptele lui Dumnezeu şi fidelitatea Sa… La fel cum s-a întâmplat în cazul lui Tobit”[16].

Redăm câteva rânduri care evidenţiază latura luminoasă şi plină de speranţă a robiei:

„Exilul este, înainte de toate, timpul convertirii (Tb. 13, 6-9); datoria israelitului este aceea de a se «reîntoarce» la Dumnezeu, a-şi schimba viaţa, a primi darul mântuirii care îi este dăruit de Dumnezeu. În acest fel, speranţa Ierusalimului rezidit, a templului reconstruit, a păcii pentru lumea întreagă, va deveni reală. Prin convertire, Ierusalimul va putea deveni, într-adevăr, lumină pentru toate popoarele. Acest lucru este valabil şi pentru Biserica creştină”[17].

Spre finalul cărţii, autorul descrie situaţia poporului risipit şi călătoria acestuia la Ierusalim[18]. Observăm că omul îl binecuvântează pe Dumnezeu deoarece îndurările Sale s-au răspândit în întregul univers, au ajuns la toată făptura. Nu mai există loc în lume în care să nu fie prezente darurile Sale binevoitoare. Omul nu se mai poate simţi străin şi abandonat pe pământ, ci sfinţit prin dialogul său cu Creatorul, prin faptul că înţelege ceea ce Domnul a făcut pentru el.

Spre sfârşitul capitolului al treisprezecelea ni se spune că Ierusalimul va fi reconstruit şi cei risipiţi vor găsi un loc primitor în noul oraş. Nu doar fiii poporului se vor îndrepta către Ierusalim, ci întreaga umanitate trimisă în exil, în misiune! Prin urmare, Ierusalimul este oraşul păcii, locul spre care se îndreaptă toate naţiunile. Este scopul, plinătatea istoriei umane. Este ţinta care se împlineşte pe baza comuniunii tuturor popoarelor, acea comuniune pe care Dumnezeu a gândit-o de la începutul lumii. În Ierusalim se va realiza pacea universală şi perpetuă. Toţi oamenii, chiar şi cei marginalizaţi, ajunşi la Ierusalim, se vor bucura de o primire călduroasă şi vor fi valorizaţi. Fiecare va aduce cu sine valorile si calităţile sale, spre folosul tuturor. Darul fiecărui om va fi valorificat şi pus la dispoziţia celorlalţi, pentru a se împlini planul mântuitor al lui Dumnezeu: comuniunea tuturor în iubire.

Blestemaţii sunt cei care încă nu au înţeles frumuseţea planului mântuitor al lui Dumnezeu, cei care nu au văzut frumuseţea Ierusalimului, cei care nu s-au îndreptat în viaţa lor către această ţintă[19]. Blestemul explică starea celor dezamăgiţi şi amărăciunea în care au căzut, pentru că nu au înţeles că toţi oamenii vor fi valorificaţi în particularitatea lor, în unicitatea lor. Sunt cei care, plini de mizerie interioară, vor să nege măreţia la care Dumnezeu l-a chemat pe om şi astfel doresc să distrugă Ierusalimul şi speranţa în mântuire a fraţilor lor. Este vorba de cei convinşi că ne înşelăm pentru că Îl urmăm pe Domnul şi primim mila şi bucuria Lui. Sunt cei care − observând că urmăm calea binelui − doresc să ne convingă de faptul că ne aflăm pe o cale greşită. Însă, cu ajutorul Domnului, creştinul este chemat să biruie toate aceste ispite şi să intre în lumina fericirii veşnice: comuniunea iubitoare fără sfârşit.

Note:

[1] Cf. Lc. 15, 11-32.

[2] Cf. Tb. 10, 1-14.

[3] L. Mazzinghi, Tobia: il cammino della coppia, p. 135.

[4] Cf. Tb. 13.

[5] Cf. Tb. 2, 12.

[6] Cf. Tb. 10, 1-3.

[7] P. Stancari, Il libro di Tobia, p. 74.

[8] P. Stancari, Il libro di Tobia, p. 75-76.

[9] Cf. Tb. 12, 15.

[10] Cf. Tb. 12, 11-12.

[11] Cf. Tb. 12, 1-22.

[12] Cf. Tb. 12, 9.

[13] Cf. Tb. 12, 13. Şi Avraam a fost pus la încercare (cf. Gen. 22, 1-2). Ideea că suferinţa îl purifică pe om este prezentă în texte ca: Iov 36, 15; Ps. 66, 10; Evr. 2, 18; 5, 8-9.

[14] Notăm că durerea inocenţilor nu poate fi explicată în acest mod! Cartea lui Iov a fost scrisă pentru infirmarea acestui mod de a gândi, iar misterul crucii rămâne, pentru creştin, singurul răspuns posibil la taina suferinţei şi a durerii.

[15] Cf. Tb. 13,1-14,1.

[16] L. Mazzinghi, Tobia: il cammino della coppia, p. 160.

[17] L. Mazzinghi, Tobia: il cammino della coppia, p. 164.

[18] Cf. Tb. 13, 2-18.

[19] Cf. Tb. 13, 14.

Autor: Pr. dr. Mihai Valentin Tegzeş