Introducere

Pentru a înlesni cititorilor noştri înţelegerea textului biblic, încă din primele rânduri vom prezenta câteva aspecte esenţiale existente în conţinutul cărţii. Obiectivul nostru constă în a le oferi o lectură spirituală, prin care cuvântul lui Dumnezeu le va lumina paşii pe calea către cer. După ce vom nota că personajele se află într-o continuă mişcare, într-un neîntrerupt efort către maturizarea lor în vederea unei uniri tot mai perfecte cu Dumnezeu, vom evidenţia câteva nuanţe importante legate de contextul în care a fost scrisă Cartea lui Tobit. Vom prezenta totodată şi sinteza acesteia, pentru ca mai apoi să ne oprim asupra sensurilor numelor enumerate la începutul textului biblic.

Călătoria

Întreaga carte descrie o călătorie, un „pelerinaj”. Personajele sunt în mişcare continuă. Tobit vine de departe la Ierusalim, pentru a împlini tradiţiile religioase ale părinţilor săi. Apoi este dus în exil cu toată familia şi cu poporul său. El va muri, dar fiul său, Tobie, va continua să călătorească mai departe, către răsărit (către lumină!). Acest pelerinaj către depărtări şi zări necunoscute este parcursul vieţii. Viaţa este o călătorie continuă, deoarece este caracterizată de experienţa dezrădăcinării, a debarasării de trecut, a despărţirii de familia de origine, în vederea întemeierii unei noi familii, precum şi de eliminarea păcatului şi a plăcerilor efemere, cu scopul de a intra în sfera credinţei şi a iubirii lui Dumnezeu. Într-adevăr, Tobit este un om care se descotoroseşte de trecutul său, de ţara sa. Experienţa acumulată o va transmite fiului său, care, abia în momentul în care îşi va inaugura propriul pelerinaj, va începe să trăiască cu adevărat! De fapt, „dezrădăcinarea” este condiţia necesară fiecărui om.

Cartea ne învaţă cum să trăim, spunându-ne că aici, pe pământ, nu avem un loc stabil şi sigur, fiind creaturi în mişcare, chemate la o lungă călătorie. Cu toţii suntem în „excursie” pe pământ. Totuşi, această dezrădăcinare nu este motiv de disperare, nici nu trebuie să ne facă să considerăm că viaţa noastră este pierdută. Dimpotrivă, tocmai această mişcare perpetuă este o ocazie preţioasă, prin care învăţăm să trăim. Cu cât călătoresc mai departe, Tobit şi Tobie devin mai instruiţi cu privire la derularea vieţii. Copiii deprind, învaţă să trăiască în chip serios atunci când părinţii le taie „cordonul ombilical” − ajutându-i să-şi croiască drumul în viaţă cu responsabilitate – şi nu când se străduiesc să le asigure tot confortul!

Realitatea cărţii

Cartea − scrisă în sec. II-III î.Cr., la sfârşitul robiei − face parte din grupul „cărţilor deuterocanonice” (alături de Cartea Iuditei şi Cartea Esterei), care au fost abandonate de canonul iudeu, dar considerate inspirate şi, prin urmare, recuperate de creştini doar după sec. al IV-lea. Evreii şi protestanţii nu le recunosc ca fiind canonice. „Povestea” acestor cărţi se termină cu bine: cei buni sunt premiaţi, iar cei răi, pedepsiţi.

Autorului sacru nu îi este frică să se confrunte cu mentalitatea vremii. El nu separă lucrurile sfinte de cele profane[1] − cum le despărţim noi – dorind să sublinieze că Dumnezeu este prezent peste tot. Aceasta ne spune că, pentru a ne vorbi, Dumnezeu se foloseşte de istoria şi cultura locului şi a timpului în care trăim.

Cartea lui Tobit, fiind o povestire sapienţială, trebuie luată în serios, nu pentru că s-a întâmplat în trecut, ci pentru că spune adevărul cu privire la viaţa şi relaţia noastră cu Dumnezeu. Astfel, cartea meditează asupra legăturii dintre experienţa vieţii şi credinţă, cu scopul de a ne arăta cum să trăim. Ea nu doreşte să descrie o realitate istorică, ci să transmită un mesaj mântuitor, spre folosul generaţiilor viitoare, al nostru. De fapt, în Biblie, „înţelepciunea” este capacitatea de a şti să trăieşti, de a şti să-ţi analizezi în mod critic existenţa, în spiritul credinţei în Dumnezeu.

Textul cărţii relatează despre un om drept, care suferă multe încercări, dar căruia un înger îi rezolvă toate problemele. Cartea este o povestire bazată pe parabole, care ne invită să medităm la istoria noastră personală (şi a fiecărui om), pentru a putea înţelege cum să trăim în mod înţelept, învăţând din experienţa de viaţă, sensul existenţei umane. Dincolo de faptul că transmite mesaje religioase, autorul sacru relatează o istorie, cu care fiecare dintre noi trebuie să se confrunte. El denunţă idolatria şi susţine singurul cult adevărat: cel de la Ierusalim[2]. Mai mult chiar, Cartea lui Tobit ne prezintă şi ne explică sensul vieţii trăit în credinţă, pornind de la viaţa trăită în familie şi de la valorile în care credem. Experienţele pe care le-au parcurs membrii acestor familii sunt actuale, valabile şi în zilele noastre: plecarea lui Tobit în exil, nevoile şi problemele vieţii sale, călătoria lui Tobie şi situaţia disperată a Sarei, care apoi va depăşi problemele ivite în calea căsătoriei.

În final, autorul sacru doreşte să ne instruiască să ne trăim în mod corect şi credincios viaţa pe pământ. El cheamă credincioşii să fie responsabili cu viaţa lor şi să înveţe să trăiască respectând voinţa lui Dumnezeu. A trăi în credinţă este o artă, implică efort şi educaţie. Omul trece prin greutăţi, până când înţelege că este un fiu iubit al lui Dumnezeu, care trebuie să răspundă unei misiuni primite de la El. A trăi corect trebuie să fie ocupaţia de bază a tuturor oamenilor!

Cartea lui Tobit descrie cum poate un om să trăiască şi să fie credincios în exil, departe de ţara şi chiar de familia sa (ceea ce reprezintă un dublu exil!). De fapt, Tobit nu este interesat atât de felul cum trăiesc evreii în exil, ci de modul în care erau încurajaţi şi stimulaţi să se încreadă în Dumnezeu, în timp ce se aflau departe de ţara lor. Prin urmare, el relatează o poveste frumoasă, în care fiecare om să se poată regăsi, măcar parţial, pentru ca să înveţe să-şi schimbe viaţa, la lumina acestui text.

Scriitorul este un iudeu foarte religios şi legat de respectarea tradiţiilor părinţilor săi. Credinţa acestui om se manifesta prin rugăciune şi fapte de milostenie, chiar şi în cele mai grele încercări ale vieţii sale. Credinţa noastră cum se exprimă?

În redactarea textului cărţii, naratorul se inspiră din Cartea Genezei: căsătoria lui Isac[3]. Observăm că atât Tobie, cât şi Isac au un tată care îi educă şi un înger care îi însoţeşte. Cele două evenimente sunt asemănătoare. Aceasta înseamnă că, pornind de la un fapt cunoscut, autorul îl dezvoltă, într-o altă povestire, diferită de prima. Astfel, notăm că meditaţia unui text biblic dă naştere unei alte părţi din Biblie. De fapt, această carte a putut fi scrisă deoarece autorul sacru a păstrat în memorie tradiţia părinţilor săi, citind şi cunoscând Biblia[4]. Este esenţial ca noi să cunoaştem Biblia, deoarece şi viaţa noastră poate fi o „biblie”, în măsura în care îşi trage seva din adevărata Biblie.

Sinteza cărţii

Familia bătrânului Tobit este dusă în exil în timpul asirienilor (sec. al VIII-lea î.Cr.). Întregul popor iudeu trece printr-o perioadă de suferinţă. În ciuda faptului că Tobit este solidar cu suferinţa poporului său exilat şi îşi păstrează credinţa, la un moment dat orbeşte. În acelaşi timp, o altă familie trăieşte departe de ţară. Aceasta avea o singură fiică, Sara, care dorea să se căsătorească, dar nu afla bărbat.

Tobit îşi aminteşte de un împrumut acordat unui prieten, cu mulţi ani în urmă. Prin urmare, îl trimite pe fiul său, Tobie, să recupereze cei zece talanţi de argint împrumutaţi. Tânărul porneşte la drum, însoţit de personajul misterios Azaria („Dumnezeu ajută”), care, în realitate, este îngerul Rafael („Dumnezeu vindecă”). Îngerul va fi alături de tânăr în toate încercările. Vor ajunge la casa Sarei şi, după ce ea va deveni soţia tânărului Tobie, se vor întoarce la Tobit. După ajutorul acordat Sarei, Tobie îl va ajuta şi pe tatăl său să se vindece, folosind medicamentele pe care le-a cunoscut în timpul călătoriei sale. Notăm că un fiu care merge în lume învaţă lucruri noi, care-i oferă posibilitatea de a-şi ajuta familia.

Cartea lui Tobit ne descoperă istoria a trei familii, pentru ca, din exemplul lor, să învăţăm să trăim viaţa cu credinţă. Cele şase personaje (Tobit şi Ana, Tobie şi Sara, Raguel şi Edna) nu sunt profeţi, ci oameni obişnuiţi. Sunt familiile care vorbesc… Aceste persoane nu sunt identice, iar reacţiile lor sunt foarte diferite. Prezenţa îngerului Domnului în viaţa lor le rămâne necunoscută, până aproape de sfârşit. Autorul sacru descrie viaţa, ideile şi credinţa lor. El doreşte să privim aceste cupluri „normale” şi să învăţăm să trăim în pace şi linişte, în ciuda greutăţilor şi problemelor prin care trece fiecare familie, asemenea protagoniştilor Cărţii lui Tobit.

Subliniem că, într-o perioadă dificilă, cea a exilului, autorul pune accent pe valorile familiei, evidenţiind că Dumnezeu nu refuză ajutorul acelora care cred în El. Dacă Iov se întreba de ce omul drept trebuie să sufere, Cartea lui Tobit are un ton mai optimist. Ea constată că, în ciuda dificultăţilor, totul se rezolvă pentru omul care rămâne credincios şi respectă poruncile.

Citind întreaga carte, observăm un sentiment general de pace şi de linişte, chiar dacă nu lipsesc aventurile şi necazurile. Din toate aceste probleme reiese un sens al măsurii. Istoria continuă. Persoanele se maturizează, trăindu-şi viaţa cu răbdare, simplitate şi umilinţă. Aceste povestiri ne invită să fim sobri în toate situaţiile vieţii noastre. Ni se descriu situaţii dramatice, clipe de dificultate, tragedii, dezbinări care privesc întregul popor. Însă totul este privit cu linişte şi în chip simplu. Prin urmare, Cartea lui Tobit ne invită să abandonăm iluziile, proiectele glorioase şi inutile, să le înlocuim cu moderaţia în felul nostru de a fi. Ea ne spune că trebuie să învăţăm să înfruntăm lucrurile în mod corect, în ansamblul lor, înţelegând cine suntem şi care este rostul nostru în lume, cu calităţile şi defectele noastre. Totul trebuie privit cu simplitate, austeritate, concizie, răbdare şi seriozitate. Numai omul sobru şi cumpătat poate să aibă o inimă senină şi plină de pace.

Substanţa − centralitatea acestei cărţi − constă tocmai în faptul că ea doreşte să povestească misterul vieţii, cu toate dramele şi absurdităţile sale. Din istoria lui Tobit putem învăţa că, în ciuda conflictelor din viaţa noastră, existenţa fiecăruia nu este obscură şi poate fi povestită. Ne ajută şi îi ajută pe alţii!

Spre sfârşitul povestirii, după ce şi-a împlinit misiunea, îngerul Rafael îşi va dezvălui identitatea. Înainte de a muri, Tobit îşi sfătuieşte fiul să se mute în altă parte. Acesta va împlini dorinţa tatălui său, iar povestirea se termină.

Traducerea numelor

Din primele rânduri, cartea se prezintă ca fiind istoria unei familii: Tobit este descris în stil biblic, prin înşiruirea înaintaşilor săi. Toate numele din primul verset sunt „teofore”, adică includ în ele numele lui Dumnezeu, „El”. Astfel, Tobit înseamnă „binele meu”, deci Tobiel – „Dumnezeu este binele meu”; Ananiel − „Dumnezeu mi-a dat un har”; Aduel − „Dumnezeu este o podoabă”;   Gabael − „Dumnezeu este înălţat”; Rafael − „Dumnezeu vindecă”; Asiel − „Dumnezeu a împărţit”. Aceste nume invocă faptul că toţi aceşti oameni au înţeles − la un moment dat din viaţa lor − că Dumnezeu este cel care îi sprijină şi îi ajută.

Observăm că toţi strămoşii lui Tobit s-au bucurat de protecţia lui Dumnezeu. Deşi Tobit are un nume, o familie, o istorie, o descendenţă minunată, care întotdeauna a fost în strânsă legătură cu Dumnezeu, acum este exilat. Chiar de la început se naşte întrebarea: cum poate Dumnezeu să-şi abandoneze poporul? Cum poate El să permită ca cei drepţi să sufere?

Printre numele înşiruite, îl regăsim şi pe cel al unui rege: „în zilele lui Salmanasar, regele Asiriei” (Tb. 1, 2). Regele Salmanasar al V-lea (727-722 î.Cr.) este cel care, după distrugerea Samariei (722 î.Cr.), i-a dus în robie pe evrei. În acea vreme, a pronunţa numele unui rege însemna a preciza timpul, locul şi neamul aferent acestui nume − elemente care exprimă esenţa istoriei unui om. Prin urmare, se pare că textul biblic ne invită să ne interogăm cu privire la timpul nostru, la locul nostru, la credinţa noastră. În ce stadiu ne aflăm în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu? Îl recunoaştem ca fiind izvorul vieţii noastre?

Note:

[1] De fapt, textul cărţii nu este strict religios: în versiunea ebraică sunt 18 înjurături, cenzurate de Sf. Ieronim, când a tradus Biblia în limba latină.

[2] Cf. Tb. 1, 4-5.

[3] Cf. Gen. 24.

[4] Din Cartea Deuteronomului, autorul sacru preia ideea că Dumnezeu îi pedepseşte pe cei răi, dar îi răsplăteşte pe cei buni; dar şi datoria noastră, constantă, faţă de săraci. Scriitorul cunoaşte Psalmii, cărţile profeţilor Naum şi Amos, dar şi Cartea lui Iov. Tobit are multe în comun cu Iov.