¹⁰ Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos, să fiţi toţi în armonie şi să nu fie între voi dezordini, ca să fiţi desăvârşiţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi simţire. ¹¹ De fapt, despre voi, fraţii mei, mi s-a adus la cunoştinţă, de către cei din [casa] Cloei, că între voi sunt certuri. ¹² Spun aceasta pentru că fiecare dintre voi zice: „Eu sunt al lui Paul”, „Eu sunt al lui Apolo”, „Eu sunt al lui Chefa”, „Eu sunt al lui Cristos”. ¹³ Oare a fost Cristos împărţit? Oare Paul a fost răstignit pentru voi, sau în numele lui Paul aţi fost botezaţi? ¹⁴ Îi mulţumesc lui Dumnezeu că n-am botezat pe nici unul dintre voi, afară de Crispus şi Gaius, ¹⁵ pentru ca nimeni să nu spună că aţi fost botezaţi în numele meu. ¹⁶ I-am botezat şi pe cei din casa lui Stefanas. În afară de aceştia nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva. ¹⁷ Căci Cristos nu m-a trimis ca să botez, ci ca să vestesc evanghelia, nu cu înţelepciunea cuvântului, ca nu cumva să devină zadarnică crucea lui Cristos.

A trăi în comunitate e dificil, e aproape imposibil, însă este un dar pe care Dumnezeu ni-l face. Să primim și trăim acest dar!

Pavel a fost informat că există separări, dezbinări în biserica din Corint. Prin urmare, apostolul răspunde acestei probleme. Separarea și neînțelegerea îl îngrijorează, deoarece lovește-n inimă identitatea creștinului. A fi creștini înseamnă a fi fiii lui Dumnezeu, deci frați; a trăi în comuniune.

Pentru un creștin a trăi în comuniune nu este ceva opțional… Esența – de a fi fiii Tatălui – constă în a fi frați între noi. Acesta e sensul profund al Bisericii. Nu poți spune: „Îl accept pe Cristos, dar refuz Biserica”… Dacă tu îți negi frații, îl negi pe Fiul și pe Tatăl.

Separarea este prima și esențiala capcană a creștinismului, căci îi exprimă esența în mod negativ.

Dacă creștinismul este unirea cu Tatăl, pentru că venim de la El, și cu frații, căci toți suntem „ai Săi și pentru El”, separarea și neînțelegerea (vrajba) lovesc și amenință esența creștinismului… Din acest motiv e mult mai ușoară dezbinarea între creștini… pentru că esența lor este unirea. Spre exemplu: eu nu mă cert cu primul om pe care-l întâlnesc pe stradă, căci mă va considera nebun, ci mă cert cu frații – cu persoanele de lângă mine – cu care ar trebui să mă înțeleg…

În noi există două spirite încă de la început: spiritul Domnului – Spiritul Sfânt care e simbolic, adică unește – și spiritul diabolic, care separă.

Noi suntem un sigur trup, un unic fiu în Fiul, suntem una, o persoană în Fiul și de aceea suntem fiii Tatălui… Dacă separăm din trup o bucată, ce se întâmplă? Nu mai trăiește, ci putrezește și moare. Separarea este începutul morții.

Unirea, percepută nu în sensul de uniform – ca totul să fie ori o mână, ori un picior – căci ar fi moarte, ci distincția – unde fiecare diversitate e complementară alteia și în slujirea ei, alcătuiește organismul viu, viața. Unirea are ca principiu faptul că fiecare e diferit de celălalt; altfel se cade în uniformitate, în uciderea tuturor. Diversitatea nu e începutul separării, ci al comuniunii.

Începutul vieții organice: mâna e în comuniune cu tot trupul și de aceea e mână și slujește trupul… dacă se separă nu mai e în slujirea trupului, iar corpului îi lipsește mâna…

„Diversitatea în unitate” este nu doar principiul trupului, ci și al vieții împreună. Fiecare e diferit, iar diversitatea – în loc să fie motiv de ceartă, de separare, de luptă și moarte – devine loc de comuniune.

Diferența de la început – bărbat/femeie – e începutul vieții; dacă o eliminăm, distrugem viața. Dar este și locul conflictului, căci nu dorim să acceptăm că diferența e începutul comuniunii și fiecare ar vrea ca altul, celălalt să fie identic cu sine, sau supus sieși.

Încă de la început, în noi există aceste două spirite: Spiritul lui Dumnezeu, care unește, opus spiritului diabolic, care divide.

Spiritul diavolului ne separă vizavi de problema „apartenenței”… Problema omului – care este relație – constă în ce relații are, cui îi aparține? Întotdeauna ne dezbinăm pe tema apartenenței… „Eu îmi aparțin, tu-ți aparții, deci suntem doi care ne opunem”: dacă nu ne separăm la acest nivel copilăresc, ne despărțim la nivelul… „tatăl meu e mai puternic decât al tău…”. Și tot ca pruncii ne comportăm…

În biserica din Corint exista o diferență între trei școli: a lui Pavel – care vestea „fără înțelepciune, pentru a nu zădărnici crucea lui Cristos – a lui Apollo – care era înțelept și nu zădărnicea crucea lui Cristos, căci vestea o înțelepciune creștină, legitimă, care se adresa lumii grecești – și a lui Petru, care reflecta lumea ebraico-creștină”. Existau trei culturi și apartenențe diferite, care au devenit motiv de ceartă. Și ei s-au separat, căci fiecare considera că are dreptate numai el.

Pavel spune: „Eu sunt al lui Cristos”.

Apartenența fundamentală la Cristos ne ajută să fim liberi înaintea altor apartenențe, care toate sunt relative, secundare. De ce? Pentru că nu aparținem nici lui Pavel, nici lui Apollo sau lui Petru.

Apartenența la Cristos e începutul libertății – deci a unei uniri libere, care nu este o uniformitate, ci permite diversitatea. Deci noi nu trebuie să gândim sau să fim ca Pavel, ca Apollo sau ca Petru… ci trebuie ca fiecare să fie el însuși. Fiecare e unit cu Cristos în mod diferit și astfel este unit cu alții.

În Biserică și în familie unirea este binele maxim… pentru că dacă separi o mână, nu mai e mână, căci ea moare. Separarea e începutul descompunerii (sau al tumorii, care e ceva și mai rău. De fapt aceasta este tăiată, operată, îndepărtată).

Separarea se instaurează foarte simplu… Spre exemplu: atunci când cineva vorbește, primul lucru care-mi vine în minte este… „însă eu… după părerea mea…”. Nici nu-l ascult, ci mă gândesc cum judec eu în opoziție cu gândirea lui, astfel încât să mă separ și să mă apăr de el… Ca și cum noi am putea trăi și exista doar în opoziție cu altul… E un mecanism instinctiv și copilăresc… Cine-și dă seama, să-I mulțumească Domnului…

Pavel atinge un punct important al vieții noastre relaționale interpersonale, până la raportul din Biserică.

Să nu ne mire că într-o comunitate – precum cea din Corint – se nasc dezbinări. Într-o comunitate care se inspiră din unicul Domn, din același botez și din singura credință uneori poate apărea scandalul din cauza separărilor. Capcanele, piedicile, dezbinările se ivesc doar unde există experiența unității… Încă de la început ispita atacă binele (cf. Gen. 3).

v. 10

¹⁰ Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos, să fiţi toţi în armonie şi să nu fie între voi dezordini, ca să fiţi desăvârşiţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi simţire.

Pavel imploră, îndeamnă comunitatea „în numele Domnului Isus Cristos”.

Nu este vorba de o poruncă… Rareori se poruncește. El îndeamnă „în numele lui Isus”. De ce? Pentru că numele lui Isus – numele indicând persoana – este începutul, baza unității între credincioși și chiar a întregii omeniri, fie că vrem sau nu; căci totul a fost făcut „în Fiul, prin El și pentru El”! Și tot ceea ce există în Isus are viață, căci întreaga creație vine de la Tatăl și e părtașă (ia parte) la filiațiunea lui Isus. În afara Fiului orice creatură este un nimic. Nu există nimic în afara lui Cristos.

Aceste gânduri le-au avut acei puțini oameni care formau comunitatea din Corint… Astăzi ni se pare ceva sigur să gândim așa…

Acele puține persoane și-au dat seama că întreaga umanitate e o singură realitate: ele au o conștiință universală. Toți suntem frați, pentru că suntem fii în Fiul! Ele au văzut în Răstignit iubirea Tatălui față de toți fiii. O iubire pe care Isus a arătat-o față de toți.

În acest Nume, ele se roagă, căci în acest Nume se află unitatea. În celelalte nume se află separarea: fiecare are numele său… În acest singur Nume – care s-a făcut ultimul dintre toți și slujitorul tuturor – toți aflăm identitatea noastră de fii și frați, fiecare cu deosebirea sa. Nu trebuie să ne identificăm cu alte nume! Fiecare să aibă propriul nume, nu numele altuia.

Credința noastră e mereu în numele lui Isus și nu în numele celui care m-a botezat, nici în numele preotului… gândire pe care ne-o însușim fără să ne dăm seama… Spre exemplu, atunci când preotul nu ne e simpatic și nu ne aprobă ideile, noi ne lepădăm de Biserică, presupunând că ea există în numele preotului… Biserica e cu totul altceva: e în numele lui Isus! (Preotul va fi ca tine: om slab și nevoiaș de mântuire, cu nevoia sa de a se converti și el, în numele Domnului). Noi – fără să ne dăm seama – avem impresia că mântuirea constă în numele persoanelor. „Dacă preotul e simpatic și gândește ca mine, atunci mă simt creștin…”. Nu! Nu așa trebuie să gândim. Creștinismul e ceva mult mai serios.

Singurul nume – care ne permite și ne oferă identitatea în deplină libertate – e numele Fiului, în care toți suntem frați. În acest loc se naște catolicismul, adică universalul: de aici se naște unirea între toți dar și libertatea tuturor. Fără Cristos, putem avea unire, dar fără libertate, fiecare plagiindu-l pe celălalt. Însă în infinita varietate a lui Dumnezeu, tocmai diversitatea este semn al prezenței lui Dumnezeu. Deci unitatea trebuie văzută în diversitate, altfel nu e unire, ci e suprapunere, e distrugere, e moarte.

În acest nume Pavel se roagă… pentru a avea toți „același fel de a vorbi”.

Vorbirea – comunicarea – e foarte importantă pentru om. E suficient să citim ziarele și totul e teribil…

Ziariștii au scris despre o enciclică, însă nu au spus nimic despre conținutul ei. Nu-i vorba că nu au înțeles-o, căci nici măcar nu au citit-o. Problema e că ziarele pornesc de la principiul opoziției, căci altfel nu ar putea redacta o știre… Adevărul niciodată nu e o știre. Faptul că o mamă își iubește fiul nu e o știre, nu o scrii, dar un lucru rău e o știre, deci îl scrii. Dacă nu există, îl creezi, altfel nu ești brav și nu știi vinde…

Vorbirea e importantă, ea relevând modul de a gândi și a simți, care-i un aspect specific omului, fiind evaluarea lui. Apoi acțiunea omului se desfășoară în baza cuvântului.

Pavel spune că vorbirea noastră trebuie să fie „unită”. Există o vorbire „con-corde” (inimă unită) și una „dis-corde” (inimă separată).

E limpede că ideile nu sunt doar simple păreri subiective, deși e just să discutăm despre propriile păreri… Însă ideile sunt întotdeauna apologetice, adică niciodată nu sunt egale cu realitatea, ci doar justifică, arată poziția ta, gândirea ta despre realitate. Căci realitatea este ceea ce este, indiferent de ideile tale.

Dacă vorbirea ta caută să fie „con-corde” înseamnă că tu, în realitate, cauți un lucru: să fii de acord, să te înțelegi cu fratele, oricare ar fi realitatea, căci realitatea este aceeași, fie că tu cugeți un lucru sau cugeți chiar opusul lui.

Dacă tu ești „dis-corde” în vorbirea ta înseamnă că nu te interesează adevărul, ci vrei doar să te cerți cu celălalt, astfel încât să te afirmi tu.

Deci folosirea cuvântului depinde de noi: ori folosim cuvântul pentru a domina – „dis-corde” – unde câștigă cel mai tare, cel care stăpânește, iar adevărul nu este căutat și nu folosește (adevărul ajută doar ca instrument de stăpânire), deci adevărul este falsificat; sau cauți „con-cordia”, folosești cuvântul ca un instrument de comprehensiune, căutând să vezi ceea ce unește în realitate și ceea ce te ajută, ca prin realitatea de față, tu să intri în comuniune.

De obicei, noi gândim că este adevărat ceea ce „eu” gândesc – altfel aș cugeta diferit – și că e fals ceea ce crede „el”, și de aceea ne certăm.

Problema este cu totul alta… Vreau eu să intru în dialog cu celălalt? Vreau să-l accept sau nu? Problema e mult mai profundă… căci ideile mele nu schimbă realitatea. Eu cred că ideile mele sunt drepte, dar și opusul ideilor mele este foarte adevărat… Și nu pentru că e totul relativ… Vă prezint un exemplu… „Un om spune că pe vârful muntelui se urcă din partea de nord, dar un altul spune că se urcă dinspre sud, deoarece el se află în sud”. Și ambii au dreptate, este suficient să se înțeleagă și să aleagă…

Alta este problema: cuvântul – care este mijlocul cu care eu controlez realitatea și o comunic – doar intenționează să slujească și să intre în comuniune cu celălalt… sau dorește să-l stăpânească pe celălalt? Cuvântul ori exprimă dorința mea de stăpânire, de egoism, de moarte, ori de iubire, de comuniune, de viață…

De aceea noi trebuie să privim nu atât adevărul formal: eu aș putea și să am dreptate… Dar atunci când un om are dreptate devine teribil… căci folosește dreptatea sa pentru a-l distruge pe celălalt… Deci, ar fi mai bine să nu aibă dreptate, căci cel puțin s-ar căi… dacă nu… este un nebun.

Aspectul profund este dat de „ceea ce tu dorești”, iar restul îl folosești în funcție de dorințele tale…

De aceea primul lucru pe care-l spune este „să aveți toți același fel de vorbire”. Acest îndemn nu ne sugerează să trecem peste adevăr, ci ne îndeamnă să ne întrebăm: „ce fel de adevăr căutăm?”. Tu cauți ceea ce unește sau ceea ce dezbină? Căci este clar că realitățile care ne separă sunt infinite… Toți suntem diferiți!

Dar problema este: din limita mea eu fac un loc de agresiune sau de comuniune?

Nu e o problemă de relativism, ci de atitudine meschină, căci fiecare om crede că poate să existe doar o singură părere despre o anume realitate… „Părerea mea!”. Și e convins că părerea altui om nu poate conviețui cu părerea lui… Ca și cum ar fi doar un singur loc ce trebuie ocupat, și dacă nu-l ocup eu, îl ocupă celălalt…

Noi suntem chemați să intrăm într-un orizont mai larg: eu pot avea părerea mea corectă, dar în același timp și celălalt poate avea o părere corectă… Și este o bogăție, căci pot fi două păreri complementare. Deci părerile diferite nu ne opun, ci ne îmbogățesc și creează unitatea, care e o unitate a celor diferiți.

Dacă nu judecăm așa, este tragic… Spre exemplu, avem multe feluri de flori (crini, trandafiri)… Dacă trandafirii ar vrea să se împotrivescă crinilor și să-i distrugă, pentru că-s de părere că ar trebui să fie trandafiri și viceversa… florile – mulțumită Domnului – nu reușesc, însă noi reușim… Însă e frumos că există crinul, trandafirul, laleaua… și toate celelalte flori. În acest fel, întreaga lume, cu deosebirile care există, este o comuniune.

Important în aspectul comuniunii nu-i ceea ce eu sunt! Dacă aș fi mult mai prost, ar fi ceva secundar… Ceea ce e important este dacă ceea ce sunt și ce am mă ajută să intru în comuniune cu celălalt… Căci lucrul divin este comuniunea, și nu ceea ce sunt eu, ci modul în care eu folosesc ceea ce sunt și ceea ce am! Dacă folosesc tot ceea ce sunt și ceea ce am pentru a intra în comuniune, atunci sunt divin, sunt fiul lui Dumnezeu, cu o demnitate infinită. În mod contrar, chiar dacă aș fi persoana cea mai importantă din lume – tot ce sunt și tot ce am – dar folosesc acest fapt pentru a-i stăpâni pe alții, atunci sunt diabolic, mi-am pierdut întreaga mea demnitate, sunt un nimic, sunt un început de moarte și în mine, și în afara mea.

Aceasta este problema centrală a conviețuirii și e problema centrală a Bisericii, a comunității familiale și a fiecărei relații. În joc este identitatea fiecărei persoane, căci persoana este relație. Cu alte cuvinte, persoana se poate realiza numai dacă trăiește limita sa, diversitatea sa în diversitatea celuilalt ca o comuniune, și nu ca o agresiune reciprocă.

În caz contrar, în loc să avem „aceeași vorbire”, există „dezbinările”.

Dezbinările sunt „schismata” (în limba greacă), adică schismele, adică omul dezbinat, tăiat, nebun… Adică este omul cu sufletul tăiat și risipit, împrăștiat.

Noi nu folosim cuvântul pentru a ne înțelege, ci pentru a stăpâni peste alții și pentru a ne opune altora…

„Pentru a fi uniți perfect într-un gând și o simțire”, asta nu înseamnă uniformizare, căci se respectă diferențele, ci înseamnă că există un singur mod de a simți: simțim că ceea ce suntem și avem, este ceva ce trebuie pus în slujirea altora. Acesta este scopul comun.

Acest fapt e foarte important, căci ne ajută să depășim acea singurătate pe care toți o avem, căci facem din noi înșine centrul lumii și ne îngropăm în noi, apoi îngropăm în mormântul nostru pe orice om care ni se apropie. Sau noi – în orice situație am fi -, prin simțirea comună, suntem început de viață și de comuniune cu celălalt.

Altfel spus, simbolicul este divinul care creează, iar diabolicul este răul care ne distruge.

v. 11

¹¹ De fapt, despre voi, fraţii mei, mi s-a adus la cunoştinţă, de către cei din [casa] Cloei, că între voi sunt certuri.

Certurile în limba greacă se numesc eris, iar în mod obișnuit cuvântul înseamnă „salariu”. Salariul este ceea ce mi se cuvine. Iar eu mă cert cu altul tocmai în legătură cu ceea ce mi se cuvine; în legătură cu ceea ce este al meu.

Un om spune: este al meu ceea ce mi se cuvine, deci nu este al tău… și urmează cearta… Discordia mereu se naște așa.

În realitate, cuvintele „este al meu” sunt blestemul cel mai mare, căci „eu nu sunt al meu”. A spune „sunt al meu” înseamnă iadul. Omul e relație cu celălalt (e în raport cu celălalt)! Eu nu m-am făcut singur, căci în acest fel nu aș exista… Și viața mea este relație cu celălalt. Maximul libertății este acela de „a fi al celuilalt”, la fel ca Dumnezeu: Tatăl e al Fiului și Fiul e al Tatălui, și iubirea este a ambilor. Și viața este tocmai acest a fi unul al celuilalt, adică aparținerea. De ce? Pentru că viața e iubire și iubirea înseamnă a fi al celuilalt.

Cine nu este al vreunuia, cine este al nimănui, de fapt nu există! Neființa este a nimănui. Și cine vrea să fie al nimănui, se distruge progresiv, închizându-se în iad și-n moarte.

Cearta, adică faptul de a pune ca principiu „ceea ce este al meu”, este începutul morții, iar celălalt e văzut ca fiind rivalul meu.

Căutându-se pe sine, un om intră în conflict cu alții pe care-i vede rivali, concurenți, dușmani…

Din punct de vedere al aspectului diabolic, al separatorului, în relațiile noastre mereu țintim la maximul comun divizor… adică noi luăm acel minim pe care toți îl avem în comun pentru a ne salva, dar acest minim nu satisface, nu satură pe nimeni. Maximul comun divizor este numărul cel mai mic care se potrivește fiecăruia, dar și tuturor… Și este ideea de egalitate pe care toți o avem: pentru a fi egali (uniformi), e suficient să tăiem capul tuturor, să-i reducem pe toți la aceeași formă și greutate, spunând apoi că toți suntem egali…

Mulțumim Domnului că toți suntem diferiți și aceasta este egalitatea adevărată: că fiecare e el însuși. Egalitatea înseamnă că fiecare are dreptul să fie el însuși, în plinătate! Și e în totalitate el însuși. Așa e mai frumos.

Principiul nu este al maximului comun divizor, ci al minimului multiplu comun, pentru a multiplica după bunul plac… Toți suntem conținuți, în infinit, în Cineva care ne îmbrățișează pe toți, Care este „noi toți”. Și putem deveni „toți noi” numai primindu-i pe alții.

La v. 12 ni se spune motivul separărilor.

v. 12

¹² Spun aceasta pentru că fiecare dintre voi zice: „Eu sunt al lui Paul”, „Eu sunt al lui Apolo”, „Eu sunt al lui Chefa”, „Eu sunt al lui Cristos”.

Diferențele pornesc de la „a fi al lui”… „eu sunt cu Steaua”, „eu sunt cu Rapid”… Principiul este același. „Eu sunt român, eu sunt cu acest partid…”. Par lucruri ridicole, dar acestea reprezintă distrugerea lumii. Este o solidaritate „împotrivă”. „Eu sunt cu…”, deci „sunt dușman al lui…”.

Orice apartenență, care nu este a lui Dumnezeu, este începutul dușmăniei.

Căci pe Dumnezeu – mai întâi de toate – nimeni nu L-a văzut vreodată și este Infinit, deci este o apartenență care n-o neagă nimănui. Și e o apartenență pe care niciodată nu o poți defini.

Celelalte apartenențe, noi le definim și le vedem foarte bine și acestea devin o solidaritate împotriva altora: o aparținere care în loc să fie pozitivă, adică început de viață, devine început de moarte, adică de separare.

Să ne gândim câte apartenențe de separare și de moarte există. Toate absolutizările noastre, toate lucrurile de care nu ne putem lipsi sunt apartenențe de moarte, de separare. Singura apartenență este aceasta: „Eu sunt al lui Cristos!”, ne spune Pavel.

Nu sunt lucruri secundare, căci Pavel reprezintă marele apostol care vestește Evanghelia, crucea, mântuirea, în chip hotărât, subliniind scandalul crucii; Apollo reprezintă persoana înțeleaptă, care caută să-i ajute pe oamenii de cultură să înțeleagă scandalul crucii; iar Petru trăiește acest scandal al crucii, dar în cultura sa ebraică… Deci sunt trei apartenențe foarte diferite. Unul e grec, altul evreu, iar altul este un exponent al ambelor culturi. Aceste trei persoane sunt emblema tuturor diferențelor.

Toate aceste diferențe sunt „indiferente”, toate aceste apartenențe nu au nicio valoare. E drept ca eu să aparțin cuiva, dar e ceva relativ. Căci singura apartenență – care te unește cu toți și-ți dă viața – este apartenența la Cristos, care e Fiul și care te unește cu Tatăl.

Există o legătură absolută (cu Cristos) care-ți permite o mare libertate înaintea tuturor celorlalte legături, fapt pentru care te faci iudeu cu iudeii, grec cu grecii, barbar cu barbarii. Și e corect. Deci primești o mare libertate înaintea întregii realități: o libertate relațională.

De ce?

Pentru că omul are nevoie de relația absolută, căci omul e relativ și are nevoie de absolut. Dacă omul nu a aflat absolutul, atunci absolutizează lucrurile relative. Pascal spunea: „Omul l-a pierdut pe Dumnezeu și atunci din fiecare lucru își face un dumnezeu al său”. Căci omul fiind relativ, are nevoie de absolut.

De aceea este foarte important ca absolutul să rămână absolut. Privind la dezastrul creat de regimurile totalitare, înțelegem că este foarte bine să fie numai Dumnezeu singur ca absolut. Căci unde nu este Dumnezeu, omul absolutizează toate lucrurile, care apoi îl subjugă în mod brutal pe om.

Și omul – care-L vede pe Domnul de aproape – e foarte periculos, căci Îl definește, Îl „închide în buzunar” și astfel cade în idolatrie. De aceea Dumnezeu întotdeauna e mai mare decât credem noi.

Avem două feluri de apartenență. Există o apartenență care sclavizează, deși sunt apartenențe legitime, căci eu ori aparțin lui Pavel, ori lui Apollo, ori lui Chefa… una dintre aceste trei culturi trebuie să o am… Nu trăiesc fără cultură… Totuși, aceste lucruri sunt relative, deci nu sunt importante.

Există însă o apartenență care mă generează, mă fondează, mă pune în unire cu alții și nu în opoziție: este apartenența la Cristos, care e Fiul… Și ni se spune de ce…

Pentru corinteni, privitor la experiența de credință, există o referire (o trimitere) la trei poziții culturale, la trei teologii diferite, chiar opuse… Însă referirea, aluzia hotărâtoare cu privire la viață… este la Isus.

Spune Pavel în Fil. 1, 21: „Pentru mine a trăi e Cristos”, adică Isus e viața sa, e viața credinciosului, e sensul și însemnătatea vieții.

Creștinul este un om entuziast. Entuziast înseamnă că locuiește în Dumnezeu, deci este trimis. Cu alte cuvinte, botezul ne așază în Cristos. În El suntem cu adevărat fiii lui Dumnezeu și suntem Dumnezeu. Și acesta e entuziasmul care ne unește și-l face pe Pavel să spună că „nu mai există nici iudeu, nici grec, nici bărbat, nici femeie… căci suntem o singură persoană în Cristos, căci suntem în mod real în El”.

Și această identitate cu El ne permite apoi să trăim cu întreaga noastră diferență.

Ni se spune motivul…

v. 13

¹³ Oare a fost Cristos împărţit? Oare Paul a fost răstignit pentru voi, sau în numele lui Paul aţi fost botezaţi?

E adevărat că Cristos e împărțit.

În Gen. 15 ni se descrie dinamica alianței (legământului) între două părți. Victima (animalul jertfit) era tăiată în două. Cele două părți care încheiau alianța trebuiau să treacă prin mijlocul victimei despicate, angajându-se că cine va încălca legământul să fie despicat… Dar în Gen. 15, Dumnezeu a trecut prin mijlocul focului și al acestor victime despicate și împărțite în două, deci s-a angajat El să păstreze alianța (pentru ca omul să nu fie despicat)… În realitate, Cristos a fost împărțit pe cruce! Și a luat asupra sa orice ruptură și dezbinare… Răul radical al omului este separarea… Omul s-a separat de Cuvântul lui Dumnezeu, de Tatăl, de altul, de sine, de natură, s-a separat de naștere… „vei naște în durere”, s-a divizat de moarte … „cu teroare vei muri”…

Această separare – care e răul radical, începutul fiecărei morți – Cristos a dus-o pe cruce, pentru ca noi să putem fi uniți. Pe cruce, Isus a dărâmat zidul separării și a rupt zapisul condamnării noastre. Isus e divizat, împărțit de răul nostru.

Și diviziunea noastră e răul principal care-l divide pe El.

Cum reușim noi – creștinii – să fim separați între noi… în numele lui Isus… și să ne dezbinăm? Noi ne dezbinăm în numele Celui care a venit să facă unirea între toți oamenii. E cu adevărat diabolic să ne separăm în numele Său… Și noi reușim…

Dar nu trebuie să ne mirăm, căci dezbinarea apare tocmai acolo unde ar trebui să fie unitate. În acest loc se dă adevărata luptă.

Cum de ne dezbinăm din cauza numelui Său? Pentru că ne punem pe noi în centru… Și într-un discurs în care-l invoc pe Isus, mă pun pe mine în centru și caut să-L atrag pe El de partea mea. Un altul va face la fel ca mine… Însă poziția corectă este cea opusă: în centru trebuie pus Isus, iar noi ne modelăm după El. În acest fel noi ne vom înțelege chiar dacă vedem lucrurile în mod diferit.

Fundamentul, principiul uniunii stă în faptul că nu Pavel a fost răstignit pentru noi, ci Cristos, și nu în numele lui Pavel am fost botezați, ci în numele Său.

De ce suntem una? Pentru că El a fost răstignit pentru noi toți; pentru că El și-a dat viața pentru noi toți; pentru că El ne iubește pe noi toți cu singura iubire a Tatălui; pentru că noi toți suntem frați… aceasta este temelia uniunii.

Și noi suntem de partea Sa. El ne iubește pe noi toți ca pe unu, cu aceeași iubire a Tatălui, și pe fiecare cu numele său. Și cu noi ce se întâmplă? Noi suntem botezați…

El a fost răstignit și a murit: mai mult nu putea face… Iar noi ne botezăm, ne scufundăm, ne includem în iubirea și în moartea Sa pentru noi. Deci suntem de acord, răspundem acestei iubiri și astfel respirăm această iubire. A te boteza înseamnă a te scufunda, a intra în acest abis, a trăi din acest abis (moartea și învierea lui Isus din iubire). A te boteza înseamnă a intra în apă și a muri, dar aici noi intrăm în iubirea Sa pentru noi și ne scufundăm până când, în sfârșit, trăim viața nouă.

A mă boteza în numele Său înseamnă că mă scufund în El, în profunditatea Sa și pierd identitatea mea neadevărată, neautentică, și apoi înviez, căci botezul în El este moarte și înviere. Deci moare partea mea neautentică și înviez în libertate, la adevăr, la lumină… toate fiind rod al Spiritului.

Pot fi botezat și în numele altuia, însă în acest caz doar mă scufund, mă pierd, și nu există partea a doua cu învierea în libertate și adevăr.

vv. 14-16

¹⁴ Îi mulţumesc lui Dumnezeu că n-am botezat pe nici unul dintre voi, afară de Crispus şi Gaius, ¹⁵ pentru ca nimeni să nu spună că aţi fost botezaţi în numele meu. ¹⁶ I-am botezat şi pe cei din casa lui Stefanas. În afară de aceştia nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva.

Pavel nu obișnuia să boteze. Probabil îi boteza pe primii trei, patru, și apoi ei se descurcau să-i boteze pe toți ceilalți. Pavel nu avea carisma de a elimina toate carismele altora… Nu spune „fac eu totul…”. El făcea doar pe apostolul. Apostolul vestește Evanghelia și-i botează pe cei dintâi din comunitate. Apoi, în trei săptămâni consacra și preoții și episcopii (cf. 1Tes). Noi ar trebui să învățăm de la Pavel faptul că toți membrii din comunitate au datoria să-și exercite rolul lor.

Dacă laicii nu-și iau în serios rolul, cineva trebuie să facă lucrurile, și atunci preoții devin foarte încărcați și epuizați… O biserică vie este aceea în care fiecare credincios se simte responsabil de darurile sale, iar preotul, în sfârșit, își poate realiza misiunea.

Dacă biserica este „stinsă”, preotul trebuie să facă totul, dar nu e frumos nici pentru preot și nici pentru cel ce nu-și îndeplinește misiunea.

De aceea Pavel spune că n-a botezat pe nimeni decât pe acei doi, trei… Apoi, „nu i-am botezat în numele meu”.

De ce Pavel nu boteza mai mult? Pentru a evita să se creadă că el trebuia să facă totul. Pentru a evita ca lumea să creadă că era important ca toți să fie discipoli ai lui Pavel și botezați de el… Pavel nu dorea adepți de-ai săi, ci dorea discipoli ai lui Cristos.

Când un om încearcă să vă facă discipolul său, vă îndemn să fugiți, căci înseamnă că vrea să vă facă sclavii săi! Pavel nu dorea să creeze sclavi, ci să formeze persoane libere. Libere pentru că se apelează la Fiul și, astfel, devin fii, deci liberi.

Această atitudine de libertate în diferitele slujiri e importantă, deoarece li se întâmplă preoților (și laicilor) ca din slujirea lor să facă o putere, stăpânindu-i pe alții. Slujim pentru că vrem o mică bucată de stăpânire peste alții, fiecare în felul său și cum poate. Cu cât e mai sus, omul poate face mai mult rău, dar și cine e mai jos poate face la fel de mult rău.

Trebuie să fim atenți la acest spirit de a vrea să ne „suprapunem” și să dominăm „în numele meu”.

Pavel nu a început să evanghelizeze convins că trebui să insiste mult, astfel încât cei care-l ascultau să poată primi botezul. De fapt, în F. Ap., când Pavel era închis, s-a produs un cutremur, s-au deschis ușile și a putut ieși… Ostașul responsabil cu paza prizonierilor a dorit să se sinucidă când a văzut lipsa acestuia, dar Pavel îl oprește. Ostașul îl conduce acasă și, în aceeași noapte, Pavel, după ce l-a instruit, îl botează pe el și toată familia.

Dacă Pavel nu botează, e pentru că el se simte trimis să evanghelizeze, deci face această evanghelizare.

v. 17

¹⁷ Căci Cristos nu m-a trimis ca să botez, ci ca să vestesc evanghelia, nu cu înţelepciunea cuvântului, ca nu cumva să devină zadarnică crucea lui Cristos.

Pavel nu a venit la Corint pentru a boteza, ci pentru a vesti Evanghelia.

Apostolii au fost chemați pentru a întemeia Biserica. Pe ce se întemeiază Biserica? În F. Ap. 6,4 stă scris: „Noi vom fi statornici în rugăciune și în slujirea Cuvântului”. Deci Biserica se întemeiază pe rugăciune – care e comuniunea cu Tatăl și cu Fiul, în Spirit, o comuniune pe care tu o experimentezi personal – și după ce te-ai rugat, tu servești Cuvântul, adică vestești ceea ce experimentezi în această comuniune cu Treimea, astfel încât și alții să intre în această comuniune. Botezul – alături de toate celelalte sacramente – înseamnă că tu spui „da”, că ești de acord și dorești această comuniune cu Tatăl, cu Fiul și cu Spiritul. Apostolii fac primul pas, pun temelia. De aceea Pavel spune că a venit la ei să predice.

Pavel explică faptul că evanghelizarea nu se face printr-un „discurs înțelept”. Cu alte cuvinte, Evanghelia (adică Vestea bună) nu este o demonstrație, o convingere – și dacă tu nu crezi ești cretin – nu! Pentru că dacă ar reuși să-l convingă pe unul prin teorii, ar fi un plagiat. Evanghelia nu este o demonstrare, ci o arătare, o ilustrare, adică tu arăți realitatea.

Evanghelia/evanghelizarea este o vestire care nu folosește arme sofisticate, nu este o încercare de convingere, nu e o vizită din ușă în ușă sau o chestiune de sisteme organizate… ci este o simplă vestire a Cuvântului, dar cu ajutorul slăbiciunii cuvântului uman eu arăt altora faptul că Dumnezeu ne-a vizitat, ni S-a transmis și dăruit, fără să fie violată libertatea persoanelor și fără să fie zădărnicită crucea lui Isus.

Opoziția dintre înțelepciunea umană – pentru noi, înțelepciunea înseamnă puterea și stăpânirea peste alții – și înțelepciunea lui Dumnezeu e una din temele fundamentale ale Primei scrisori către corinteni.

Ei vor sta împreună nu pentru că Pavel îi convinge prin înțelepciunea sa, spunându-le că trebuie să stea împreună, ci stau împreună pentru că ei trăiesc singura credință și unica iubire a lui Cristos. A sta împreună nu derivă din argumentările lui Pavel, ci din experiența, cunoașterea singurului Domn.

De meditat:

Unirea în diversitate se realizează în numele lui Isus. Lc. 9, 49-50; Lc. 11,23;

Cele două limbaje din interiorul nostru sunt cel simbolic și cel diabolic. Primul pune împreună, în comuniune, fiind limbajul Spiritului; Tatăl și Fiul doresc să ne unească și să pună diversitățile noastre în relație și nu în opoziție (în Gal. 3, 26-28, Pavel spune că toți suntem una în Cristos; toți formăm un singur trup la fel ca familia care e o singură realitate în diversitate; ca și cuplul: o singură realitate în diversitate. Deci valoarea unirii în diversitate constituie baza vieții… Și toate acestea se văd la nivel de cuvânt: după cuvântul pe care ți-l spune un om, imediat îți dai seama dacă e un cuvânt de unire sau de separare; de dominare sau de slujire; de acceptare sau de apărare). Limbajul diabolic… e Spiritul diavolului, al separatorului, al morții (cf. Gen. 3: e șarpele care prin minciună ne separă de Cuvânt, ne separă de Dumnezeu (ne ascundem de Domnul), ne divide (nu mă accept cum sunt, ci mă acopăr), de natură, de aproapele… ne separă de viață și de moarte, și devin moarte…

Despre dis-cordia (inima divizată), opusă concordiei (armoniei): întotdeauna ne certăm pornind de la… „e al meu, mi se cuvinte mie”. Deci începutul morții este posedarea: a mea, a lucrurilor și a altora, și cine e brav vrea să-L posede și pe Dumnezeu… (Lc. 12,13-21: cel care posedă e nebun prin definiție… Când decizi să posezi, deja ești mort și creezi separarea. De fapt, argumentul e introdus de cei doi frați care se ceartă pentru moștenirea Tatălui)

Opusul posedării e administratorul înțelept… el, în loc să posede, administrează… În loc să fie nebun pentru că posedă, e înțelept pentru că administrează și dăruiește, în timp ce mai înainte era necinstit, pentru că dorea să posede (Lc. 16. 1-8).

Apoi avem apartenența la Cristos: ceea ce face în așa fel încât eu să nu fiu al meu, și, în sfârșit, să fiu cu adevărat eu (Fil. 1, 21, „Pentru mine a trăi e Cristos”… Viața mea e viața Fiului, acesta este eul meu adevărat, adevărata mea identitate; Fil. 3,12 „Pentru că am fost cucerit de Cristos și eu alerg să-L cuceresc”; Gal. 2,20).

Despre apostolul care e temelia, care nu face totul, dar întemeiază Biserica, îngrijindu-se de două aspecte: comuniunea cu Domnul și vestirea Cuvântului, Mc. 3,13, „Isus i-a ales pe cei 12 pentru ca să fie cu El și pentru a-i trimite să vestească”… În F. Ap. 6,4, Apostolii aleg diaconii, pentru că sunt multe lucruri de făcut, iar ei – apostolii – vor fi „statornici în rugăciune și în slujirea Cuvântului”…

Viața apostolică fiind temelia Bisericii, ea e baza oricărei vieți ecleziale și a fiecăruia dintre noi. Substanța vieții mele, indiferent cărui grup îi aparțin, este comuniunea mea cu Dumnezeu și faptul că eu sunt trimis la frați pentru a vesti Cuvântul.

Ceea ce ne salvează nu este interpretarea pe care noi o facem despre Cristos și despre Biblie, ci este ceea ce Cristos a făcut pentru noi!!!