Aceste două căi sunt două strategii, două înțelepciuni: înțelepciunea lui Dumnezeu, care se revelează prin Cuvântul Său, și care-i înțelepciunea iubirii, a realizării omului, iar cealaltă e înțelepciunea lumii, cea a egoismului, a distrugerii tuturor.

Textul biblic pe care-l vom explica pune față în față aceste două înțelepciuni: înțelepciunea crucii și cea lumească.

Se citește 1Cor. 1, 18-25

¹⁸ Într-adevăr, cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se pierd, dar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. ¹⁹ Căci este scris: Voi nimici înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa celor învăţaţi o voi distruge. ²⁰ Unde este înţeleptul? Unde-i cărturarul? Unde-i cercetătorul acestui veac? Oare n-a dovedit Dumnezeu că înţelepciunea acestei lumi este nebunie? ²¹Dar pentru că lumea, prin înţelepciunea ei, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să-i mântuiască pe cei care cred prin nebunia predicării.²² În timp ce iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciunea, ²³ noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni, ²⁴ dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. ²⁵ Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii.

Contextul: Pavel, după salutul inițial, abordează problema dezbinărilor dintre creștini. Separarea e răul maxim, la fel cum, într-un organism, a divide înseamnă a amputa, a ucide. Deoarece omul e relație, a tăia relațiile înseamnă a ucide omul și a nu realiza porunca iubirii… Deci separarea este pierzania omului și constituie problema cea mai mare…

Noi suntem „specialiști” în a ne divide, în a ne separa mereu… fie din motive drepte, fie din motive greșite… ceea ce oricum nu contează, ci e important numai să ne separăm.

Există o atitudine de fond care ne face să ne aplecăm asupra noastră, să ne închidem în frică, să rămânem fiecare cu specificul nostru… astfel încât să-l vedem (catalogăm) pe celălalt ca fiind dușmanul. Astfel ne separăm unii de alții.

Acum, Pavel abordează al doilea motiv al separării. În cateheza precedentă a expus motivul „apartenenței”… Ei s-au separat pentru că unul este al lui Chefa, altul al lui Apollo… apelându-se la învățătorii lor și la cine i-a botezat. Pavel spune: „Eu nu am botezat pe nimeni și nu sunt învățătorul vostru, pentru că sunteți botezați în Cristos și El e Învățătorul vostru”.

Orice apartenență – și în interiorul Bisericii -, care nu este înrădăcinată (întemeiată) în Absolut, devine absolută și te sclavizează. Deci singura apartenență absolută este față de Dumnezeu, căci numai atunci ești liber; toate celelalte apartenențe sunt relative. Dacă nu aparții lui Dumnezeu, tu le absolutizezi pe celelalte.

În textul nostru, Pavel abordează al doilea motiv al dezbinărilor, dar și tema înțelepciunii, adică a ideilor. Noi ne separăm în baza ideilor. Tema nu e a ideilor drepte sau greșite… Pavel tratează problema din temelii, mergând la rădăcina ei… Problema de fond e că înțelepciunea umană e incapabilă să înțeleagă Evanghelia.

În sine, inteligența ne-a fost dată să înțelegem adevărul, însă noi o folosim pentru a apăra interesele și avantajele noastre, confundând interesele noastre cu adevărul absolut. Fapt pentru care inteligența – care ar folosi pentru aflarea adevărului, binelui, iubirii, a relației cu aproapele, dar și în promovarea vieții… în loc să fie în slujirea adevărului, e în slujirea „utilului”; în loc să fie în favoarea slujirii, este în căutarea puterii; în loc să dăruiască, ea caută să posede, să acumuleze bunuri materiale, și în loc să slujească, ea caută să stăpânească… Cu alte cuvinte, noi folosim inteligența pentru a prevala și a domina peste alții, pentru a afirma eul nostru. Deci o folosim cu intenții rele.

Care e persoana „șmecheră”? E aceea care-și folosește calitățile personale strict în avantajul propriu… dacă nu face așa, noi spunem că e proastă… Aceasta e înțelepciunea lumească… Din cauza faptului că suntem șmecheri, ne înșelăm unii pe alții, iar la urmă toți ne trezim distruși de această înțelepciune.

Înțelepciunea lui Dumnezeu, însă – care e iubire -, e acea înțelepciune care ne conduce să dăruim, să pierdem, să renunțăm, să ignorăm, până la a ne pierde, a ne dărui viața pentru celălalt. Dar această înțelepciune e numită prostie de către oameni… Pentru simplul motiv că nu urmărește interesul imediat al omului… Dar, de fapt, această înțelepciune divină te realizează cu adevărat după chipul lui Dumnezeu, căci, în sfârșit, știi să iubești. Și aceasta e adevărata inteligență: cea care folosește pentru a iubi și sluji, nu pentru a domina și pentru a te închide în egoism.

Există o înțelepciune umană (lumească) bazată pe faptul de a avea tot mai mult și a obține o putere tot mai mare, pe a prevala și a fi valoros… și există înțelepciunea divină care se întemeiază pe sărăcie, umilință, pe slujire până la cruce.

Prima înțelepciune produce tot răul din lume: „a ști” îți dă putere… La urmă vedem că acest fel de știință produce o putere a răului, care ne distruge pe toți.

Însă înțelepciunea lui Dumnezeu, care pare nebunie și neputință, în realitate ia răul asupra Sa, îl biruiește din rădăcină… căci este crucea.

Există două feluri de înțelepciune lumească: a grecilor și a iudeilor. Primii, prin inteligența lor, caută confirmări în Dumnezeu… De fapt, cine e Dumnezeu pentru noi? Domnul e proiectarea tuturor imaginilor, ale dorințelor și ale ideilor noastre… Grecii au divinizat toate pasiunile și interesele lor… Exista dumnezeul comerțului, acela care te ajuta să furi și să câștigi mult, dumnezeul iubirii, dumnezeul războiului… diferiții garanți ai tuturor nebuniilor umane. Și noi am vrea ca Dumnezeu să fie cam așa…

Aceste idei false despre Dumnezeu sunt mult mai răspândite decât ni se pare… Noi dorim ca Dumnezeu să facă ceea ce vrem noi! Mulțumim Domnului că El nu urmează nebuniile noastre!

Dacă „grecii” caută, la nivel de inteligență, un Dumnezeu înțelept, care ne e util și judecă la fel ca noi, iudeii, în schimb – adică persoanele religioase – caută un Dumnezeu puternic, un Dumnezeu care să facă minuni și să ne salveze din această situație… dar ei vor puterea pe care le-o sugerează ignoranța (prostia) noastră, adică puterea egoismului.

Crucea lui Cristos biruiește fie dumnezeul înțelepților (al păgânilor greci, al celor care-l caută în proiecțiunile lor ideologice), fie al religioșilor care-l doresc puternic, și ne prezintă un Dumnezeu răstignit.

Crucea e înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu: e înțelepciunea lui Dumnezeu care e iubire și știe să dea viața, și e puterea lui Dumnezeu care știe să pună (să așeze) viața chiar și în interiorul morții. Și această „prostie” și „neputință” ale lui Dumnezeu – care sunt crucea – de fapt, sunt mântuirea lumii. Acesta e misterul creștinismului, care niciodată nu e înțeles îndeajuns… Fie mass-media, fie noi, în evenimentele din viața noastră, demonstrăm că nu înțelegem acest mister al crucii…

Misterul crucii niciodată nu-l vom înțelege în profunzime aici, pe pământ… A înțelege acest mister înseamnă a înțelege nucleul, substanța creștinismului. Comparându-l cu un munte, cineva spunea că muntele cel mai înalt de pe pământ e Calvarul… căci numai de aici omul poate privi și poate înțelege corect totul.

v. 18

¹⁸ Într-adevăr, cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se pierd, dar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.

Se vorbește despre „cuvântul crucii”, care înseamnă vestirea crucii. Propovăduirea crucii este esența Evangheliei! Creștinismul nu proclamă durerea (chinul, suferința), ci vestește mântuirea!

Totuși, răul și durerea există… Iar noi am vrea un Dumnezeu care, cu o baghetă magică, să elimine răul și durerea… Însă adevăratul Dumnezeu nu ne ia nici răul sau durerea și nici măcar moartea… Însă Dumnezeu elimină cauza răului – care nu e durerea – elimină cauza morții, dar nu a morții fizice prin care trebuie să trecem obligatoriu pentru că suntem muritori, ci a morții interioare… o elimină prin crucea Sa.

Ce face cu crucea Sa? Prin crucea Sa, Dumnezeu pune în criză imaginea (ideea) pe care noi o avem despre Dumnezeu. Cu alte cuvinte, în locul unui Dumnezeu care stă departe de noi, noi vedem pe cruce un Dumnezeu care e iubire infinită pentru om… Și nu vedem un Dumnezeu care e departe de om și care, cu bagheta magică, intervine în sfera răului, și apoi nu e adevărat pentru că răul continuă se existe… Adevăratul Dumnezeu e iubire infinită pentru om…

Apoi pune în criză și imaginea noastră despre om și despre înțelepciunea noastră… Și ne spune că omul e o persoană iubită infinit și devine om liber doar în măsura în care răspunde acestei iubiri infinite. Altfel, persoana umană nu e liberă, ci e sclavă. Și aceasta e mântuirea omului.

Dacă noi înțelegem acest adevăr începem să nu mai facem răul, adică să nu mai fim conduși de dorința de a avea, de a obține puterea sau de a apărea bine înaintea altora… dorințe care sunt la originea răului. Doar astfel devenim oameni liberi și mântuiți.

Vom rămâne oameni muritori, dar vom muri nu în maximul rău, ci în maximul bine, pentru că vom privi moartea ca fiind reunirea cu Dumnezeu. Însă va muri (va dispărea) modul nostru de a muri, adică va dispărea frica noastră de moarte pe care o avem, pentru că am centrat totul pe egoism și pe puținele lucruri pe care le-am strâns în cei 90 ani de viață… Dar simțind că vom pierde aceste lucruri, noi trăim într-o angoasă și teamă perpetuă… Dacă noi judecăm așa, înseamnă că ignorăm iubirea lui Dumnezeu pentru noi, și nici măcar nu știm cine suntem.

Putem spune că după Auschwitz, după sărăcia din diferitele zone ale lumii, nu mai putem vorbi despre Dumnezeu decât prin cruce și cu ajutorul crucii.

Însă noi – la fel ca apostolii și romanii de atunci – așteptăm un Dumnezeu (Deus ex machina) care rezolvă toate problemele… Dumnezeu nu e așa! Căci dacă ar fi așa – deoarece există răul – ori Dumnezeu e „neputincios” să-l ia, să-l elimine, deci nu e Dumnezeu, ori Dumnezeu e „rău” pentru că nu înlătură răul, dacă e puternic, deci nu e Dumnezeu.

Și totuși răul există, și Dumnezeu e atotputernic și e bun… Cum de răul există?

Dumnezeu a aflat un alt mod pentru a înlătura răul… Însă noi am vrea ca El să elimine răul, tocmai sfințindu-l. Pentru că există puterea (și El o are), adică omorul, atunci El să ia puterea, să elimine răii și așa o să rămânem noi, cei buni… Am vrea ca El să sfințească criteriile noastre rele… Dumnezeu însă ne eliberează de rău făcând tocmai opusul. Dorinței noastre dezordonate de a avea, El îi opune sărăcia și dăruirea; dorinței după putere, El îi opune slujirea; orgoliului pe care toți îl avem de a afirma eul nostru, El îi opune umilința celui care se face servitorul tuturor. Și așa ne mântuiește, tocmai răsturnând criteriile noastre despre Dumnezeu și om. Căci aici se află greșeala, răul, nu în consecințe. Consecințele sunt juste: dacă eu pun mâna pe foc și mă ard, e just să mă ard… Eroarea stă în faptul că eu pun mâna pe foc. Dar a băga mâna în foc și a pretinde că nu mă ard, e ciudat. Noi am vrea ca Domnul să ne ajute să facem așa… să contrazică legile fizicii…

Însă Dumnezeu ne vindecă de rău, de la rădăcină. De aceea crucea e mântuirea și puterea lui Dumnezeu, pentru cei care se mântuiesc și e pierzanie pentru cei care nu o înțeleg… pentru că se întreabă: „Cum, nu ne salvează?”… Tu vrei să te salveze de moarte, să sfințească egoismul tău? Acest lucru Dumnezeu nu-l face…

Pe Dumnezeu îl înțelegem ca fiind Mielul lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatul lumii. Adică Dumnezeu mântuiește lumea cu crucea, deci luând asupra Sa răul, devenind solidar cu noi acolo unde noi suntem singuri, datorită răului pe care-l facem.

Pentru că noi facem răul – deoarece ne simțim singuri, depresivi, triști, incapabili de relații – El intră în relație cu noi acolo unde suntem, adică pe cruce.

De aceea Apoc. 5 ne prezintă Mielul înjunghiat și victorios, ca fiind Cel care are puterea să deschidă cele șapte sigilii ale cărții sigilate. E cartea sigilată a istoriei vieții noastre și a întregii lumi, și e comprehensibilă numai prin crucea Domnului înviat. Mielul dezleagă enigmele istoriei, dezleagă cartea, explică sensul și dă unul în tot ceea ce e misterios… Istoria Sa ghidează istoria noastră.

A nu înțelege crucea înseamnă pierzanie, nu doar o pierzanie eshatologică (adică la sfârșitul veacurilor), ci e pierzanie deja în timpul istoriei. Cine nu înțelege crucea, deja acum trăiește o viață pierdută, în baza valorilor false.

Crucea devine o valoare care mântuiește tocmai această istorie prezentă, ne schimbă modul de viață… Dacă Dumnezeul meu e Acesta care știe să trăiască și să iubească așa, înseamnă că trebuie să răstorn criteriile mele de inteligență și înțelepciune. Aceasta e convertirea la Cuvânt! Acesta e cuvântul crucii, care ne mântuiește!… De ce ne mântuiește?

Pentru că omul e sclavul minciunii, adică al valorilor false… Face răul nu pentru că vrea să face răul… ci mereu dorește să fie fericit și mereu face toate lucrurile cu intenții bune… Însă omul se înșală (altfel ar fi puțin mai multă fericire pe pământ…).

De ce predicarea crucii ne mântuiește, ne face liberi? Pentru că, mai întâi, elimină din mintea noastră minciuna. Io. 8,31 spune: „Adevărul vă va face liberi”. Omul acționează în baza a ceea ce are în minte. Dacă omul are în minte o idee greșită, face lucruri greșite; dacă are idei juste, face lucruri juste…

Însă omul are în cap o idee greșită despre om și despre Dumnezeu… Dar văzându-L pe Dumnezeu că moare pe cruce și își dă viața pentru el, omul își schimbă ideea despre Dumnezeu și despre om. Io. 8, 18 spune: „Când voi fi ridicat pe cruce, veți vedea că Eu sunt”, adică îl veți cunoaște pe Dumnezeu… Pentru că din înaltul crucii îl înțeleg pentru prima dată pe Dumnezeu, ca fiind iubire absolută pentru om. Și pentru că omul e chip și asemănare a lui Dumnezeu, mă înțeleg pe mine ca fiind iubit, dar și capabil de a iubi. Și acesta e adevărul care mă face liber, adică fiu.

De aceea Io. 12,34 spune: „Când voi fi înălțat îi voi atrage pe toți la Mine”. Înainte noi fugeam atât de El, cât și de noi… acum, în sfârșit, ne reîntoarcem la El și la noi.

Io. 3,14-17 spune că e nevoie ca Fiul omului să fie înălțat la fel ca șarpele de bronz… Cine îl vedea, deși era mușcat de șarpe, se vindeca… La fel și noi, văzându-L pe Isus înălțat pe cruce ne vindecăm de mușcătura șarpelui, adică de veninul minciunii originare, care ne spunea că Dumnezeu e rău, dar văzându-L pe cruce murind ca un păcătos, spunem: „nu e adevărat că Dumnezeu e așa cum ne-a sugerat primul șarpe”…

De aceea toate Evangheliile se încheie cu contemplarea crucii… numită theoria (Lc. 23,48)… singura dată când cuvântul apare în NT, și e teoria creștină… căci aici tu contempli cine e Dumnezeu în mod direct, față în față… și vezi adevărul… acel adevăr care te face liber. De aceea crucea e mântuire…

Acest mare mister al creștinismului nu e înțeles nici de creștini, nici de necreștini, cu excepția unor momente în care e evident că e așa… dar apoi uităm imediat acest adevăr al crucii.

Rar se află un articol inteligent care să abordeze tema răului, a durerii, a problemelor istoriei… care să fi înțeles misterul crucii… De obicei, se afirmă exact opusul, chiar și unii teologi falși spun opusul…

Însă Pavel notează: Cine a înțeles că crucea e mântuire, a înțeles ce e viața… A înțeles că pe cruce se află puterea lui Dumnezeu și puterea gloriei Sale. Iar gloria Sa e aceasta: a birui răul prin a nu-l face niciodată…

Există două înțelepciuni diferite… Una-i înțelepciunea noastră, care e cea a șmecherului care caută să se justifice (Rm. 1,18 spune: „Noi ținem prizonier adevărul în nedreptate”). Adevărul l-am putea cunoaște, dar pentru că ducem o viață nedreaptă – având fricile, dorințele și egoismele noastre – în loc să căutăm adevărul, îl ignorăm și ne folosim inteligența pentru a justifica nedreptățile noastre, pentru a căuta interesul și profitul nostru. Cu adevărat: adevărul e prizonierul nedreptății.

vv. 19-20

¹⁹ Căci este scris: Voi nimici înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa celor învăţaţi o voi distruge. ²⁰ Unde este înţeleptul? Unde-i cărturarul? Unde-i cercetătorul acestui veac? Oare n-a dovedit Dumnezeu că înţelepciunea acestei lumi este nebunie?

Crucea lui Isus e distrugerea înțelepciunii înțelepților.

Ce a reușit să facă omul cu toată înțelepciunea sa? A reușit să facă lucrul cel mai nebun: să-L ucidă pe autorul vieții. Să înfăptuiască cea mai mare contradicție. La acest lucru l-a condus inteligența sa! La ce ne conduce întreaga noastră inteligență? La egoism, adică la a ne ucide. Ne conduce să ne distrugem… Există persoane inteligente, foarte abile în a face răul, atât lor, cât și altora… Și e o tragedie… Ar fi bine să fie mai puțin stupide…

Crucea ne arată că această înțelepciune e muritoare; deci este distrusă de cruce, pentru că ea folosește cealaltă înțelepciune, cea a iubirii.

Pentru noi, a ști (a cunoaște) înseamnă putere… La ce a condus întreaga știință a omului? Întreaga știință a omului, dacă nu se orientează spre cruce – spre solidaritate și iubire – e o pură distrugere a omului. Cunoașterea niciodată nu e neutră…: ori urmărește să slujească – deci se pune în logica crucii (a iubirii și a darului) – ori caută să aservească și se află în logica stăpânirii peste alții, a celor care cauzează crucea… E logica morții.

v. 21

²¹ Dar pentru că lumea, prin înţelepciunea ei, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să-i mântuiască pe cei care cred prin nebunia predicării.

Afirmațiile sunt două. Mai întâi, ni se spune că lumea – cu înțelepciunea ei – nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. De ce? Pentru că lumea și-a folosit înțelepciunea într-o altă direcție… și nu pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu.

La ce ne folosește inteligența? Cât timp dedicăm pentru a cunoaște voia Domnului, Cuvântul Domnului, ceea ce folosește în favoarea vieții, pentru a iubi și sluji? Sau folosim inteligența într-un alt sens? Adică ne servim de inteligență pentru a ne procura lucrurile noastre… pentru a ne crea o imagine bună, pentru a aduna tot mai mult, pentru a obține puterea, pentru a domina, pentru a ne afirma…? Toate acestea nu ne ajută să-L cunoaștem pe Dumnezeu…

Deci inteligența noastră ne folosește pentru a face rău altora și nouă, dacă o utilizăm așa… De la Adam încoace, e înnăscut ca atitudine de fond faptul de a ne folosi inteligența așa… Adică omul care nu-și acceptă limita și pe Dumnezeu – ca fiind comuniune a limitei sale – e clar că pune eul propriu ca fiind un absolut și atunci își întrebuințează inteligența pentru a-și apăra eul său. Deci în mod automat își folosește inteligența în termeni egoiști, ca înțelepciune de moarte… Dar în această înțelepciune – care dă moarte – nu-L vom cunoaște niciodată pe Dumnezeu, ci vom cunoaște doar opusul lui Dumnezeu… Chiar și când suntem religioși, ne facem o imagine despre Dumnezeu ca fiind mare, teribil, puternic… Însă Dumnezeu e tocmai opusul!

În Dan. 2,31 avem calitățile statuii idolului: e mare, teribilă și frumoasă… Și e imaginea pe care noi o avem despre Dumnezeu… Se desprinde o pietricică (adică crucea lui Cristos) din munte și distruge acest mare, teribil și frumos idol.

Avem o mare dificultate în a-L înțelege pe Dumnezeu pentru că noi, instinctiv, ne facem o imagine total greșită despre El… și îl confundăm cu Dumnezeu pe super-eul nostru, imaginea unei entități care ne depășește și ne apasă… Însă Dumnezeul revelației – pe care îl cunoaștem cu ajutorul lui Isus – nu e un Dumnezeu puternic, ci e unul neputincios… Nu e un Dumnezeu care intervine și schimbă lucrurile, ci în Isus e un Dumnezeu care trăiește aceeași existență a noastră… Noi nu îl cunoaștem pe Domnul! Ci Isus-răstignitul ni-L face cunoscut… prin nebunia predicării.

Crucea e distanța infinită dintre Dumnezeu și idoli. Crucea ne spune care e diferența enormă între Dumnezeu (realitatea Lui) și idoli (imaginile noastre despre Dumnezeu).

Mântuirea se întâmplă prin predicare și nu prin minuni, nici prin cunoașterea științei sau prin ciudate argumentări. Mântuirea se realizează prin vestirea crucii, pentru că tocmai crucea ne prezintă un Dumnezeu diferit, deci un om diferit și deci criterii diferite de viață… Crucea ne prezintă adevărul. De aceea predicarea e eficientă, căci ne arată ceea ce suntem, adică fiii lui Dumnezeu.

Nu e magie faptul că prin vestire (predicare) un om e salvat… Tu presupune că am avut o moștenire de 10 miliarde de euro și nu știam, dar prin vestire cineva îmi spune acest adevăr, deci eu sunt salvat din mizeria mea prin această vestire, pentru că vestirea reflectă realitatea, adică faptul că am primit această moștenire.

La fel, moștenirea pe care am primit-o – și care mi-a fost dăruită total pe crucea lui Cristos – este Dumnezeu însuși, care mi să dăruiește ca fiind viața mea. Și vestirea acestui dar este mântuirea mea, dacă-l primesc cu credință, dacă spun „da” acestui dar.

E frumos că mântuirea e legată de vestire, căci predicarea ne lasă în totalitate liberi, nu ne obligă, nu ne impune nimic, iar noi putem spune „da” sau „nu”. Predica doar ne propune. Predica nu vrea să ne convingă prin argumente ciudate – căci ar fi plagiere – nu se demonstrează, ci doar ne arată… Iar tu dacă vrei, când vrei, spui „da”…

De ce spunem sau nu spunem „da”? Nu spunem „da”, adică nu primim predicarea datorită fricilor noastre, care ne blochează… Și ar trebui să le interpretăm foarte bine și să nu cedăm niciodată înaintea celor ce ne blochează… Și spunem „da” atunci când – după ce am depășit fricile – înțelegem că am fost creați pentru mântuire…

Căci omul, ori e fondat într-o iubire infinită și viața sa are sens, ori mereu va căuta această iubire pe care niciodată nu o va afla, și viața sa nu are sens… căci va spune: „Părinții mei nu m-au iubit, acela nu m-a iubit…”. E clar că nimeni nu-ți dă această iubire infinită… căci nici un om nu e infinit, ci toți sunt finiți…

Atunci vei încerca să-ți dai tu iubirea infinită, înghițind mereu tot mai multe lucruri (și persoane), sau vei spune de mai multe ori „Tatăl nostru”, dacă ești călugăr, dar nu aceasta e calea… Calea e tocmai vestirea iubirii infinite a crucii… Această predicare mă eliberează, mă ajută să înțeleg că sunt fiu și mă face să trăiesc ca un fiu. În Lc. 13, 10-17 se vorbește despre minunea cu femeia aplecată… reprezentându-l pe fiecare om care este în întregime aplecat asupra sa… lucrurile maxime pe care le vede sunt picioarele sale și ceea ce se află lângă picioare… niciodată nu se îndreptă, nu ia poziția specifică omului, cea verticală, pentru a dialoga și a crește… Și această minune Isus o face în mod ciudat, adică nu la fel ca pe celelalte… nu face o vindecare, ci spune un cuvânt: „Femeie, deja ai fost vindecată de răul tău, de boala ta”… Este o acțiune din trecut, care continuă și în prezent, deci ai fost deja vindecată, deci îndreaptă-te…

Ce ne spune predicarea? Deja tu ai fost mântuit… de ce trăiești ca un pierdut? Tu ești iubit, de ce trăiești ca un egoist? Tu deja ai fost eliberat, de ce mai stai în închisoare, când ușa e deschisă? Iar persoanele raționale – mai repede sau mai târziu – vor decide să meargă, să vadă dacă ușa e deschisă, căci dacă e adevărat, ele știu că e mai bine să iasă din închisoare… Însă noi încă nu vrem să credem și continuăm să stăm aplecați doar asupra noastră, închiși în eul nostru, în preocupările și fricile noastre… Noi închidem de tot ochii ca să proiectăm bine fricile noastre, să le vedem și apoi să le realizăm… și apoi spunem: „Vezi că am dreptate?”. Însă, nu! Trebuie să credem predicării și apoi suntem mântuiți.

Credința este tocmai a crede în Cuvânt. Și nu e o nebunie, pentru că această „nebunie” satisface nevoia cea mai profundă a omului – a fi iubit în mod divin – și împlinește faptul istoric al crucii lui Cristos…

Noi suntem blocați, împiedicați de toate aplecările noastre asupra noastră, de întreaga atenție îndreptată doar spre noi și spre problemele noastre… Și acest fapt e diabolic…

Despre nebunia predicării… Cuvântul predicării are o slăbiciune: nu se impune, nu demonstrează, ci doar arată, dar cere libertății tale să se exprime, să ia poziție… Iar conținutul predicării poate fi interpretat ca o nebunie (o stupiditate, ceva fără sens), căci din punct de vedere uman, predicarea poate fi considerată o nebunie: în sensul că Dumnezeu nu rezolvă problemele, nu schimbă lucrurile… ba, mai mult, El este unul în plus care suferă și trăiește dificultățile vieții umane…

Însă aceasta e predicarea centrală a creștinismului, a revelației lui Dumnezeu în Isus: „I-a plăcut lui Dumnezeu să-i mântuiască pe cei credincioși, cu nebunia predicării”.

vv. 22-23

²² În timp ce iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciunea, ²³ noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni,

Iudeii și păgânii reprezintă cele două curente umane care-L caută pe Dumnezeu.

Iudeii caută minunile, semnele, puterea… Ce dorim și cautăm noi să primim de la Dumnezeu? Minunile, semnele, puterea, dar în modul în care le înțelegem noi… Ca semne de putere… poate cele 12 legiuni de îngeri… Însă puterea lui Dumnezeu – care e iubire – e aceea de a sluji până la a-Și da viața. Aceasta e puterea și gloria Lui. În acest fel biruie, înlătură orice pretenție de-a noastră de minune, semn și putere…

Minunile pe care le-a făcut nu le-a făcut ca semne de putere, ci ca semne de neputință. Matei, în 8,17- când se încheie prima zi a minunilor și ne oferă cheia interpretării tuturor minunilor – notează că Isus a făcut minunile pentru ca să se împlinească ceea ce a spus Isaia „A luat asupra Sa toate relele noastre”. Așadar, izvorul tuturor minunilor e faptul că Isus ia asupra Sa răul, adică crucea… Și aceasta e puterea Sa: faptul că ia răul asupra Sa. Deci nu avem un Dumnezeu care face minuni. Minunile se întâmplă, dar nu sunt semne de putere, ci de compasiune, de milă.

Grecii caută înțelepciunea, dar în sens pur uman: este acea înțelepciune care-i ajută să-și afirme propriul eu… Prin urmare, Dumnezeu ar trebui să fie maximul egoist și deplin împlinit după criteriile noastre. Însă Dumnezeu nu e împlinit după aceste criterii umane de înțelepciune, pentru că e răstignit. Aceasta e noutatea absolută a creștinismului, pe care nici-o religie nu a cunoscut-o ori intuit și pe care nici discipolii nu au înțeles-o imediat, nici iudeii și nici alții.

Și iudeii spuneau după Paști: „Noi speram că El ne-ar fi eliberat, însă a murit…”. Au fost dezamăgiți de cruce. Toți discipolii au fost dezamăgiți de modul în care Dumnezeu a salvat lumea. Au vrut ca El să mântuiască lumea în mod diferit. Însă a salvat lumea tocmai prin cruce…

Isus-înviat nu face nimic altceva decât să explice nevoia crucii ca și cale a mântuirii. Tocmai prin cruce ne vindecă de nebunia răului, de minciună.

Avem o interpretare a vieții lui Isus, care subliniază nu atât că Răstignitul învie, ci că Înviatul este Cel răstignit. Acest fapt separă creștinismul de celelalte religii. Fiecare religie îl prezintă pe Dumnezeu în mod diferit; fiecare religie nu mai e religie dacă-L prezintă pe Dumnezeu care se face om și se lasă răstignit… la fel ca Dumnezeul creștin.

Diferitele forme de religie – de la islamism la marxism – prezintă un paradis în care răul va fi în totalitate rezolvat, dar deja aici, Dumnezeu e cel care garantează că răul e rezolvat, ori că nu există… Însă noi, creștinii, prezentăm un Dumnezeu care stă în rău din iubire; pentru că noi stăm în rău și ne-am așezat în rău, pentru că am ignorat iubirea Lui. Acest fapt ne arată întreaga seriozitate a istoriei umane cu latura sa rea… deci nu e depășit răul, așa cum pretind diferitele ideologii sau religii. Noi recunoaștem că răul există… Și ne luptăm cu el.

În Ev. după Luca, tâlharul bun își dă seama cine e Isus: el înțelege că se află răstignit și că va muri pentru că e vinovat și plătește pentru viața lui trăită în păcat… dar Isus, care e lângă el, care suferă și moare împreună cu el pe cruce, e inocent… deci cine este? Datorită comuniunii lui Isus cu suferința și moartea sa, tâlharul înțelege că Isus e Mântuitorul. Și-L cheamă pe nume: „Isuse, adu-ți aminte de mine în Împărăția ta”.

v. 24

²⁴ dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

Răstignitul care pare scandal sau slăbiciune – pentru cei care caută putere – și care pare prostie, pentru cei care caută înțelepciunea, în realitate este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că – după cum am văzut – puterea lui Dumnezeu, care e Iubire, înseamnă a sluji până a la a-și da viața, care e crucea. Înțelepciunea lui Dumnezeu – care e iubire – e „nebunia” de a iubi până pe cruce.

v. 25

²⁵ Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii.

În realitate, nebunia lui Dumnezeu e adevărata înțelepciune, infinit mai înțeleaptă decât orice înțelepciune de-a noastră. E înțelepciunea vieții și a iubirii. Și slăbiciunea lui Dumnezeu – care își dă viața pe cruce pentru noi – e mai tare decât orice putere a oamenilor… e puterea care biruie moartea, egoismul, separarea, despărțirea absolută, chiar și înaintea morții.

Sper că am înțeles câte ceva din însemnătatea crucii. Pavel a vorbit doar indirect despre cruce, pentru că dorea să sublinieze un alt lucru. Comunitatea era despărțită din cauza a două motive: primul consta în diferitele persoane de urmat, iar celălalt consta în diferitele idei.

Voi aveți multe înțelepciuni… dar de fapt voi aveți o înțelepciune prostuță: acea a egoismului. Și nu ați înțeles că există înțelepciunea crucii care conduce la unire, la a iubi și la a sluji… Inteligența omului trebuie folosită în acest sens și așa nu vă veți mai despărți. Însă voi vă folosiți inteligența pentru a vă separa, a vă deosebi de alții, pentru a domina peste alții… și e ceea ce facem de obicei… de aceea ne simțim rău…

Deci Pavel ne arată că există o înțelepciune opusă care ne mântuiește și e inteligența crucii.